13. Ce trebuie să cunoască credinciosul pentru a putea săvârși fapte bune, după voia lui Dumnezeu ?
Vorbind despre dragostea creştină, am spus că ea trebuie să se arate îndeosebi prin fapte bune. Săvârşirea faptelor bune înseamnă însă împlinirea voii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a săvârşi fapte bune, omul trebuie să cunoască voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate cunoaşte prin legi.
14. De câte feluri sunt legile ?
Legile sunt, dupa izvorul lor, de două feluri:
1. Legi dumnezeieşti
a. Legea veşnică;
b. Legea morală firească şi
c. Legea morală pozitivă, dată omului prin descoperirea dumnezeiască a Vechiului Testament şi a Noului Testament.
2. Legi omeneşti.
a. legi bisericesti şi
b. legi civile.
Sa vedem, pe scurt, ce sunt aceste legi.
Legea veşnică
Dumnezeu a creat lumea după un plan pe care El, ca fiinţă veşnică, L-a întocmit din veci şi-L îndeplineşte în timp prin Pronia Sa, într-o ordine stabilită de El de asemenea din veci (ordinea universală). Potrivit acestui plan, făpturile se îndreaptă în chip natural către Creatorul lor.
Planul sau ordinea aceasta, izvorâtă din veci din nemărginita înţelepciune şi voie dumnezeiască, după care se conduc toate creaturile spre îndeplinirea scopului dat lor, se numeşte legea veşnică sau eternă. Despre ea se spune în Sfânta Scriptură: “Eu am fost din veac întemeiată, de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23).
15. Cum este legea veșnică ?
Legea veşnică este:
1. de neapărată trebuinţă, fiindcă Dumnezeu, Care este Fiinţa desăvârşită, nu poate să creeze făpturile şi să le dea şi un scop fără să le rânduiască pe toate spre îndeplinirea acelui scop;
2. neschimbătoare, fiindcă neschimbător este Dumnezeu în hotărârile voii Sale;
3. universală, adică ea cuprinde toate făpturile, întreg universul.
După credinţa noastră, pe temeiul acestor însuşiri, legea veşnică este izvorul tuturor legilor din univers: al celor fizice, pentru lumea materială şi pentru făpturile necuvântătoare şi al celor morale, pentru făpturile înzestrate cu judecată şi voie liberă.
Legile date pentru om se numesc legi morale, fiindcă se îndeplinesc cu voia personală a omului, adică cu cunoştinţă şi libertate, pe când legile fizice se îndeplinesc de la sine.
Deci, voia lui Dumnezeu, cuprinsă în legea veşnică, se face cunoscută prin legile fizice şi prin legea morală, care este de doua feluri: firească şi suprafirească .
16. Ce este legea morală firească ?
După credința creștină, legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui, și care poate fi descoperită prin lumina fireasca a minții omenești.
17. Ce foloase aduce omului legea morală firească ?
În temeiul acestei legi, omul, din fire, poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Poruncile ei se pot cuprinde în: a face binele şi a evita răul.
18. Unde se vorbește despre această lege ?
Despre această lege se vorbeşte limpede în izvoarele Descoperirii dumnezeieşti: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfântul Apostol Pavel, scriind romanilor: “Când păgânii, care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loru-şi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără” (Rom. 2, 14-15), ne spune limpede că şi oamenii care nu au lege scrisă de la Dumnezeu au totuşi legea morală scrisă în inimile lor, de care ei, dacă voiesc, ascultă, iar dacă nu voiesc, nu ascultă. Când ascultă de ea, atunci mărturia cugetului lor, după ce se cercetează pe sine, îi dezvinovăţeşte, iar când nu ascultă, aceeaşi mărturie a cugetului îi învinovăţeşte.
Despre legea morală firească vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: “Dumnezeu a dat omului o conştiinţă şi cunoştinţă neînvăţată a binelui şi a răului, aşa că noi nu mai trebuie să învăţăm că desfrânarea este ceva rău îi cumpătarea ceva bun; aceasta o ştim de mai înainte şi anume de la început” 620 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian, Cuv. 12, Migne, P. G., XLIX, col. 431).
După credinţa noastră, legea morală firească este sădită, deci, în însăşi firea omului şi lucrează în fiecare om, oricine şi oricum ar fi el, învăţat ori neânvăţat. La cunoştinţa ei omul ajunge îndată ce începe a gândi. Legea morală firească se poate întuneca prin păcate, dar ea nu se şterge niciodată cu totul din inima omului.
Izvorând din voia neschimbătoare a lui Dumnezeu, legea morală firească este şi ea neschimbătoare. De ea omul trebuie să ţină seama neapărat, fiindcă prin ea cunoaşte mai întâi voia lui Dumnezeu şi fiindcă ea îi arata ce este potrivit sau nepotrivit cu firea şi cu vrednicia lui de cea mai înaltă făptură pământească.
Pentru aceasta toate legiuirile bisericeşti ţin seama de poruncile legii morale.
19. S-a păstrat legea firească în toată curăția ei ?
Noi credem şi mărturisim că legea morală firească nu s-a păstrat în toată curăţia ei, aşa cum a sădit-o Dumnezeu în inima omului, ci s-a întunecat prin păcat. Adică omul, în urma păcatului strămoşesc trăind o viaţă păcătoasă, nu mai auzea limpede glasul ei şi se îndepărtase de ea. De aceea, Dumnezeu, în nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea omului, i-a venit în ajutor, dându-i pe calea Descoperirii dumnezeieşti legea din afară, legea pozitivă. Prin aceasta lege, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa în chip direct şi amănunţit, ca îndreptar pentru viaţa omului; i-a redeşteptat omului conştiinţa adormită prin păcat, ca să fie mai cu băgare de seamă la săvârşirea faptelor şi totodată i-a sporit cunoştinţele despre felul cum trebuie să trăiască şi să lucreze pentru înfăptuirea scopului său. Despre legea aceasta citim în Sfânta Scriptură: “După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit vouă, prin Fiul” (Evr. 1, 1-2).
Astfel, după timpul în care s-a dat şi după deplinătatea ei, legea morala pozitivă – adică legea dată omului prin Descoperirea dumnezeiască – se împarte în legea Vechiului Testament şi în legea Noului Testament.
20. Ce cuprinde legea Vechiului Testament ?
Legea Vechiului Testament cuprinde porunci morale, ceremoniale şi civile, date cu scopul de a întreţine comuniunea dintre credincios şi Dumnezeu şi a pregăti pe credincioşi pentru răscumpărarea lor prin Hristos.
Poruncile ceremoniale, cultul religios al poporului evreu, care doar preînchipuiau lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, fiind – cum spune Sfânta Scriptură – numai “umbra bunurilor viitoare” (Evr. 10, 1), au încetat odată cu venirea Mântuitorului.
În privinţa lor, Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe spune: “După cum umbra se retrage când soseşte adevărul, tot aşa au trecut şi ele şi creştinii nu au îndatorirea să le împlinească” 621 (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Partea a treia, răspuns la întrebarea 47, trad. de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 163).
Tot aşa au încetat şi poruncile civile, fiindcă ele priveau numai buna ocârmuire a poporului evreu, al cărui stat a fost distrus de poporul roman, la anul 70 după Hristos.
Au rămas însă poruncile morale, care formează partea cea mai însemnată a legii Vechiului Testament. Acestea au fost descoperite de Dumnezeu treptat, prin diferiţi aleşi ai Lui şi îndeosebi prin poruncile date lui Moise. De aceea, legea morală a Vechiului Testament se mai numeşte şi legea mozaică. Legea aceasta este cuprinsă pe scurt în cele 10 porunci dumnezeieşti – Decalogul – descoperite de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai (Ieşire 20). Poruncile au fost scrise de însuşi Dumnezeu, pe două table de piatră. Prima tablă cuprinde cele dintâi patru porunci, despre datoriile către Dumnezeu, iar a doua tablă cuprinde celelalte şase porunci, despre datoriile faţă de aproapele.
Legea morala a Vechiului Testament începe, deci, cu Dumnezeu şi cu datoria de a-L iubi şi se încheie cu pofta rea a inimii şi cu datoria de a nu o lăsa să prindă stăpânire în om. Cu aceasta se spune că toată plinirea legii pleacă din dragostea către Dumnezeu, iar călcarea ei, din pofta rea a inimii care uită de Dumnezeu.
Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament şi totodata, cea mai înaltă lege morală dată până la Domnul nostru Iisus Hristos. Ea rămâne valabilă pentru toate timpurile, fiindcă cele 10 porunci sunt poruncile legii fireşti, pe care Dumnezeu le aduce la cunoştinţa credincioşilor într-un chip mai limpede şi mai hotărât.
21. Cele 10 porunci stau la temelia vieții morale a creștinului ?
Da. De aceea, pentru a şti cum să-şi întocmească viaţa potrivit vointei lui Dumnezeu, pentru a-şi câştiga mântuirea, creştinul trebuie să cunoască şi să păzească cele 10 porunci. Tânărului care întrebase pe Mântuitorul ce să facă pentru ca să dobândească viaţa de veci, Mântuitorul îi răspunde: “De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17).
Înţelegerea bună a celor 10 porunci se poate câştiga, însă, numai privindu-le în lumina desăvârşită a Noului Testament, adică în lumina legii morale evanghelice sau creştine.
De aceea, înainte de a trece la tâlcuirea celor 10 porunci, e nevoie să cunoaştem legea morală a Noului Testament.
22. Ce este legea morala a Noului Testament ?
Ea este legea descoperită de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care se aduce la cunoştinta credinciosului, în chip desăvârşit, voia lui Dumnezeu. Cu legea Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos desăvârşeşte legea Vechiului Testament, precum însuşi spune: “N-am venit să stric (legea), ci să împlinesc” (Matei 5, 17).
Legea Vechiului Testament era “sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom. 7, 12), dar numai “călăuza spre Hristos” (Gal. 3, 24). Rostul ei era de a trezi în credincios conştiinţa stării de păcat şi dorinţa după mântuire. Ea a deschis ochii credinciosului ca să vadă mai limpede păcatul, să cunoască mai bine starea păcătoasă în care se află şi i-a făcut mai vie dorinţa după Mântuitorul, Care avea să-l izbăvească din starea atât de nefericită în care se găsea. Ea dă deci cunoştinţa păcatului, dar nu şi puterea de a-l birui şi de a ne îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură: “Din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rom. 3, 20). De aceea legea morală a Vechiului Testament avea nevoie de desăvârşirea adusă de Mântuitorul, prin legea morală a Noului Testament (legea Evangheliei sau legea creştina).
23. În ce se cuprinde aceasta desăvârșire ?
Desăvârşirea aceasta se cuprinde, pe scurt, în următoarele:
1. Legea Noului Testament, prin jertfa Mântuitorului de pe Cruce, a adus omenirii mântuirea, pe care legea Vechiului Testament numai a pregatit-o;
2. Sfintele Taine împărtăşesc harul dumnezeiesc, dând credinciosului puterea de a birui păcatul şi de a împlini toată legea morală, spre a-şi dobândi mântuirea: “Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede” (Rom. 1, 16);
3. Se ridică peste îngustimea legii Vechiului Testament şi cheamă la mântuire toate popoarele pământului: “Nu mai este iudeu, nici elin… pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus” (Gal. 3, 28);
4. Aduce porunca dragostei celei mai desăvârşite. Pe când în legea Vechiului Testament dragostea era restrânsă numai la poporul iudeu, în legea Noului Testament dragostea cuprinde pe toţi oamenii, fără nici un fel de deosebire: “Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplata veţi avea ? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru ? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult ? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru ? Fiţi dar voi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 46-48). Asemenea şi Sfântul Apostol Pavel spune: “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21);
5. Pe temelia dragostei, legea Noului Testament stabileşte între credincios şi Dumnezeu legătura dintre fiu şi părinte, înlăturând starea de frică ce stăpânea în legea Vechiului Testament;
6. Legea Noului Testament cere ca aprecierea faptelor să nu se facă după partea lor exterioară, ci şi după gândul din care pornesc ele. Fapta bună să nu fie făţarnică, ci să izvorască din inima curată. Între gând şi fapta sa fie cea mai deplină potrivire;
7. Legea Noului Testament desăvârşeşte legea Vechiului Testament şi prin sfaturile evanghelice, care aduc o stare mai înaltă de viaţă creştinească;
8. Legea Noului Testament este veşnică, fiindcă Mântuitorul spune: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).
24. Dar este oare cu putință a împlini o lege atât de desăvârșită ?
Da, căci spune Mântuitorul: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30). Sfinţii au împlinit legea, deşi erau şi ei oameni ca ceilalţi, dar aveau inima curată şi erau plini de dragoste faţă de Dumnezeu. Numai pentru astfel de oameni păzirea legii morale este uşoară, mai ales că ajutorul lui Dumnezeu nu le lipseşte. Aceasta nu înseamnă însă că păzirea legii nu cere osteneală, dar osteneala aceasta nu o simte cel ce este plin de dragoste faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, toată osteneala îi umple inima de bucurie.
25. Cum trebuie împlinită legea lui Dumnezeu ?
Legea lui Dumnezeu trebuie împlinită în întregime, căci ea este una şi toate poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie să aleagă ce i se pare lui mai însemnat sau mai folositor din ea, căci atunci ar înlocui legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Sfânta Scriptură spune: “Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iacov 2, 10). Pentru o singură vină, Moise a fost pedepsit să nu între în pământul făgăduit. Pentru o singură minciună, Anania şi Safira au fost pedepsiţi cu moartea (Fapte 5, 1-10).
Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, împlinită necontenit, adică în toate împrejurările vieţii, fiindcă numai aşa îşi dovedeşte credinciosul dragostea sa puternică faţă de Dumnezeu, binefăcătorul său cel mai mare.
Şi,în sfârşit, ea trebuie împlinită cu toată bucuria. Fapta, oricât de buna ar fi, dacă e făcută împotriva inimii şi cu cârteală, nu are nici un preţ.
26. Care e cuprinsul legii Noului Testament ?
Cuprinsul ei, pe scurt, îl arată tot Mântuitorul când spune: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei 22, 37-40).
Acelaşi lucru îl spune Mântuitorul şi cu alte cuvinte: “Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, ca aceasta este Legea şi proorocii” (Matei 7, 12). “Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12); “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).
Deci legea Noului Testament sau legea creştină e cuprinsă în porunca dragostei. Dragostea de Dumnezeu, arătăta prin dragostea de aproapele, aceasta cere Mântuitorul prin legea Noului Testament, spre a se împlini voia lui Dumnezeu. De aceea, cu drept cuvânt, creştinismul este numit religia dragostei.
27. Porunca dragostei nu o găsim și în legea Vechiului Testament ?
Porunca dragostei o găsim şi în legea Vechiului Testament (Deut. 6, 5; Lev. 19, 18), dată chiar cu aceleaşi cuvinte ca în legea Noului Testament. Totuşi, în Noul Testament porunca aceasta este nouă prin duhul şi viaţa ce se cuprind în ea. Căci dragostea cerută de Mântuitorul trebuie să fie curată şi jertfelnică faţă de fiecare om, chiar şi faţă de necunoscuţi, după pilda dragostei arătate de El faţă de oameni (Ioan 15, 13). Cu dragostea aceasta creştinul trebuie să dezrădăcineze din sufletul său orice urmă de mânie şi de ură faţă de semenul său şi să răsplătească răul cu binele (Rom. 12, 21).
28. Ce sunt legile omenești despre care s-a vorbit mai înainte ?
Am vorbit până acum despre legile morale dumnezeieşti, adică despre legile prin care Dumnezeu Şi-a făcut în chip direct cunoscută voia Sa omului, ca îndreptar pentru cugetele şi faptele lui. Dar Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa omului şi în chip indirect şi anume prin legile omeneşti, care se împart în: bisericeşti şi civile.
29. Ce sunt legile bisericești ?
Sunt legile date de Biserică, în virtutea puterii primite de la întemeietorul ei de a călăuzi pe credincioşi în numele Său şi a-i îndatora la ascultare (Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20).
Legile bisericeşti sunt alcătuite pe temeiul legii descoperite de Dumnezeu şi nu cer nici mai mult decât ea, nici ceva deosebit de ea. Rostul lor este de a tâlcui învăţăturile Mântuitorului, a îndemna la ascultare şi la păzirea poruncilor dumnezeieşti. De aceea, de bună seamă, fiecare creştin este îndatorat să asculte de ele.
Biserica noastră, folosindu-se de dreptul primit de la Mântuitorul, a dat astfel de legi, dintre care cele mai însemnate sunt canoanele şi cele nouă porunci bisericeşti.
30. Ce sunt canoanele ?
Canoanele sunt legi date de sinoadele ecumenice ale Bisericii şi de sinoadele particulare ale ei, dar întărite de cele ecumenice. Pe temeiul învăţăturii Mântuitorului şi a Sfinţilor Săi Apostoli, canoanele statornicesc felul de organizare şi conducere a Bisericii, precum şi drepturile şi îndatoririle membrilor ei: clerici, monahi şi credincioşi.

31. Cum se numesc poruncile privitoare la îndatoririle credincioșilor față de Biserică și câte sunt ?
Se numesc porunci bisericești și sunt nouă .
32. Care este întâia poruncă bisericească ?
Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică și sărbătoare .
33. Ce învață această poruncă ?
Această poruncă tâlcuieşte porunca a patra dumnezeiască, arătând felul în care sunt datori creştinii să prăznuiasca zilele de sărbătoare. Ea cere creştinului să se roage lui Dumnezeu, precum spune Sfântul Apostol Pavel: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5,17), fiindcă rugăciunea este mijlocul cel mai potrivit de a înfăţişa înaintea lui Dumnezeu gândurile şi simţămintele religioase, de a-I mulţumi pentru binefacerile primite şi a-I cere ajutorul pentru diferitele trebuinţe cinstite ale vieţii. Rugăciunea să fie făcută cu înfrângerea inimii şi cu smerenie, căci “Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Fără smerenie nu este cu putinţă adevărata credinţă creştină, iar fără credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu.
Porunca aceasta îl îndatorează pe creştin la rugăciune zilnică, iar în zilele de sărbătoare, să ia parte la sfintele slujbe rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
34. Care este a doua poruncă bisericească ?
Să ţinem toate posturile de peste an.
35. Ce învață această poruncă ?
Porunca postului o găsim în Sfânta Scriptură. Timpul pentru îndeplinirea acestei îndatoriri îl hotărăşte însă Biserica, prin porunca aceasta. Postul este mijloc potrivit pentru înfrânarea poftelor rele, pentru biruirea ispitelor şi păcatelor, precum şi pentru stăruirea în rugăciunea curată. Folosul postului este propăşirea în virtute.
36. Care este a treia poruncă bisericească ?
Să cinstim pe slujitorii bisericeşti.
37. Ce învață această poruncă ?
Această poruncă învaţă că e de datoria creştinului a da cinstire celor ce fac parte din starea preoţească, deoarece aceştia sunt slujitori ai sfintelor altare, propovăduitori ai cuvântului dumnezeiesc şi rugători către Dumnezeu. Îndeosebi se cuvine această cinstire duhovnicului, care-l povăţuieşte pe creştin în scaunul Sfintei Mărturisiri şi care, cu puterea primită de la Dumnezeu, îi dă dezlegare de păcate.
Sfântul Apostol Pavel spune: “Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiti pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc; şi pentru lucrarea lor, să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare” (I Tes. 5, 12-13) şi “Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seama, ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând” (Evr. 13,17). “Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Tim. 5, 17).
38. Care este a patra poruncă bisericească ?
Să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare dintre cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem, cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti.
39. Ce învață această poruncă ?
Prin Sfânta Taină a Botezului, omul se curăţă de păcatul strămoşesc şi de orice alt păcat săvârşit până atunci. În timpul vieţii, însă, ispitele îl pot duce mereu pe creştin la călcarea voii lui Dumnezeu, adică la săvârşirea de păcate. Pentru a-i da creştinului putinţa să se cureţe de păcatele săvârşite după Sfântul Botez şi să se împărtăşească cu vrednicie cu Sfântul Său Trup şi Sânge, Mântuitorul a aşezat Taina Sfintei Mărturisiri.
Porunca a patra bisericească arată, deci, datoria creştinului de a-şi mărturisi păcatele înaintea duhovnicului, pentru a fi dezlegat de ele şi pentru a se putea împărtăşi cu vrednicie cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, spre dobândirea fericirii veşnice.
De scaunul mărturisirii se poate apropia creştinul oricând simte trebuinţa de a-şi uşura sufletul de păcate. Biserica, la rândul ei, cere creştinului, prin această poruncă, să se mărturisească în fiecare dintre cele patru posturi de peste an. Dacă totuşi nu i-ar fi cu putinţă, atunci măcar o dată pe an, şi anume în postul Sfintelor Paşti, creştinul trebuie neapărat să se mărturisească şi să se împărtăşească.
Porunca aceasta cere şi bolnavilor după trup să-şi cureţe sufletul de păcate prin Taina Sfintei Mărturisiri şi să primească Sfânta Împărtăşanie, mai întâi primind însă Taina Sfântului Maslu.
Despre folosul acestei porunci Sfântul Apostol Pavel spune: “Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).
40. Care este a cincea poruncă bisericească ?
Să ne rugăm pentru ocârmuitorii noştri.
41. Ce învață această poruncă ?
Această poruncă învaţă că este de datoria creştinului să se roage lui Dumnezeu de ajutor pentru toţi cei ce se îngrijesc de binele său vremelnic şi veşnic. Astfel, Biserica cere să ne rugăm pentru patriarh, mitropolitul sau episcopul eparhial şi întreg clerul, pentru ocârmuitorii ţării şi pentru toţi cei care fac bine Sfintei Biserici şi se străduiesc să întărească credinţa ortodoxă. Sfântul Apostol Pavel spune: “Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii…, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă, ca acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (I Tim. 2,1-3). Creştinul să nu uite în rugăciunile sale nici pe cei trecuţi din viaţa aceasta, căci rugăciunile celor vii le folosesc mult celor răposaţi. Învăţătura acestei porunci se desprinde din porunca dragostei faţă de aproapele.
42. Care este a șasea poruncă bisericească ?
Să ţinem posturile pe care le-ar orândui episcopul sau mitropolitul locului, în vreme de primejdii, de boli sau de necazuri.
43. Ce învață această poruncă ?
În anumite împrejurări, chiriarhii locului au dreptul şi datoria să rânduiască zile deosebite de post şi rugăciune, iar creştinii au datoria să le ţină cu toată curăţia inimii, fiind spre folosul lor. Pe când Sfântul Apostol Petru se găsea închis de Irod, “se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică” (Fapte 12, 5) şi îngerul Domnului l-a izbăvit.
44. Care este a șaptea poruncă bisericească ?
Să nu citim cărţile ereticilor.
45. Ce învață această poruncă ?
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, având de la Dumnezeu chemarea să călăuzească pe creştini pe drumul dreptei învăţături, are datoria să atragă luarea-aminte a acestora asupra tuturor lucrurilor care i-ar putea abate de la acest drum. Astfel, prin porunca aceasta le cere celor care nu sunt întăriţi în cunoaşterea şi înţelegerea cuvântului dumnezeiesc să se ferească de citirea cărţilor potrivnice credinţei adevărate, cum sunt cele ale ereticilor, spre a nu fi amăgiţi de învăţături pierzătoare de suflet (I Tim. 4, 7), ci să se hrănească “cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Tim. 4, 6).
46. Care este a opta poruncă bisericească ?
Să nu înstrăinăm, nici să folosim spre scopuri străine, lucrurile bisericeşti sau averea Bisericii.
47. Ce învață această poruncă ?
Biserica foloseşte lucrurile şi bunurile sale la săvârşirea sfintelor slujbe, la susţinerea aşezămintelor sale şi la săvârşirea de fapte bune (Fapte 11, 29-30). Înstrăinarea acestor lucruri sau întrebuinţarea lor spre folosul propriu aduce, deci, paguba Bisericii, iar pentru cei care se fac vinovaţi de astfel de fapte, înseamnă păcat, căci porunca a opta dumnezeiască spune: “să nu furi”.
48. Care este a noua poruncă bisericească ?
Să nu facem nunţi şi ospeţe sau alte petreceri în timpul posturilor.
49. Ce învață această poruncă ?
Biserica a rânduit anumite zile în care creştinii să prăznuiască cele mai însemnate evenimente din viaţa Mântuitorului şi a sfintilor. Acestea, fiind unele de bucurie, iar altele de întristare, de bună seamă că cele dintâi vor fi prăznuite cu bucurie sufletească, iar celelalte, cu întristare şi cu înfrânare trupeasca şi sufletească.
Prin porunca aceasta, Biserica cere creştinului ca în zilele de întristare arătate de ea, în zilele de post, să nu facă nuntă şi petreceri, care sunt prilej de veselie şi în genere, să nu ia parte la bucurii şi plăceri.
Împlinirea acestei porunci sporește creștinului evlavia și dragostea față de Dumnezeu.
50. Ce sunt legile civile ?
Acestea sunt legile date de stat, pentru buna cârmuire şi îndrumare a poporului pe calea binelui obştesc şi pentru continua înflorire a vieţii acestuia. La întocmirea lor, autoritatea statului ţine seama de voinţa şi de trebuinţele poporului.
Sfânta noastră Biserică învaţă pe credincioşii săi să se supună întru totul legilor Statului, “căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda” (Rom. 13, 2). Creştinul va da socoteală înaintea Dreptului Judecător şi pentru împlinirea sau călcarea acestor legi. De asemenea, credincioşii sunt îndrumaţi să-şi împlinească îndatoririle lor cetăţeneşti faţă de Patrie, cu acelaşi zel şi cu aceeaşi râvnă ca şi pe cele faţă de Biserică.
51. Care este datoria creștinului față de legi ?
Creştinul, ca făptură a lui Dumnezeu, trebuie să asculte de voia Acestuia, rostită prin legile date, căci numai aşa îşi poate întocmi o viaţa cinstită şi-şi poate dobândi mântuirea sufletului. Legea, prin însăşi fiinţa ei, cere doar ascultare şi nu stă în bunul plac al cuiva să i se supună sau nu. Este drept că uneori se întâmplă că legea să fie călcată. Dar creştinul nu trebuie să facă aceasta în chip premeditat; el rămâne supus legii chiar şi atunci când o calcă. Porunca lăuntrică prin care legea morală cere creştinului să facă sau să nu facă ceva se numeşte datorie morală. Aceasta nu este altceva decât trebuinţa pe care o simte credinciosul înăuntrul său de a împlini voia lui Dumnezeu şi a ocoli cele potrivnice ei, fără ca libertatea voii să-i fie îngrădită cu ceva. Cum poate însă împlini legile şi evita călcarea lor, aceasta i-o spune fiecăruia cugetul său conştiinţa sa morală.

52. Ce este conștiința morală ?
Conştiinta morală este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră constiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei” 622 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Expunere la Psalmul 147, 3, Migne, P. G., vol. LV, col. 482).
53. La ce-i slujeste omului conștiința ?
Conştiinţa slujeste drept călăuză la împlinirea legii. Ea este judecătorul neadormit şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea şi deci dacă trebuie săvârşită sau nu. Ea îşi ridică glasul atât înainte de săvârşirea unei fapte, cât şi după săvârşirea ei. Înainte de săvârşirea unei fapte, conştiinţa spune dacă fapta este bună sau rea şi ne sfătuieşte să o împlinim sau nu. După săvârşirea faptei, tot ea ne judecă. Dacă am ascultat de glasul ei, dacă ne-am împlinit datoria şi ne-am ferit de fapte rele, atunci conştiinţa ne răsplăteşte cu bucurie, mulţumire şi linişte sufletească. Iar dacă n-am ascultat de glasul conştiinţei şi am săvârşit fapte rele, atunci ea ne pedepseşte cu aspre mustrări; simţi, adică, nelinişte şi apăsare în suflet. De aceea, creştinul trebuie să asculte totdeauna de glasul conştiinţei sale. Orice lucrare potrivnică conştiinţei este rea şi aduce pedeapsă, precum citim în Sfânta Scriptură: “Tot ce nu este din credinţă” (adică din convingere intimă), “este păcat” (Rom. 14, 23).
54. Găsim în Sfânta Scriptură pilde despre lucrarea conștiinței ?
Da. Iată câteva: Conştiinţa îi mustră pe protopărinţii Adam şi Eva după ce au călcat porunca dumnezeiască (Fac. 3, 10); ea îl urmăreşte pe Cain, care nu-şi mai găseşte linişte pentru uciderea fratelui său Abel (Fac. 4, 13); ea opreşte pe fraţii lui Iosif de a-i ridica acestuia viaţa (Fac. 37, 26); ea aduce căinţa lui David pentru fărădelegile sale şi rămâne statornică în inima lui Iov, care primeşte cu răbdare toate loviturile vieţii (Iov 1, 21); ea ruşinează pe acuzatorii femeii păcătoase (Ioan 8, 9); ea naşte căinţa în inima fiului risipitor (Luca 15, 18) şi în inima lui Iuda, vânzătorul Mântuitorului (Matei 27, 3-4).
55. Poate conștiința să dispară vreodată din sufletul omului ?
Niciodată. Ea poate să fie adormită prin nepăsarea omului faţă de datoriile sale, poate să fie întunecată printr-o viaţă de păcat, dar nu poate să fie nimicită niciodată, fiindca ea este de la Dumnezeu. Nici cei mai mari făcători de rele nu pot înăbuşi în ei, cu totul, glasul conştiinţei. Ea îi urmăreşte mereu cu mustrările ei, încât mulţi ajung la deznădăjduire şi-şi curmă singuri firul vieţii, ca Iuda.
56. Ce datorie avem față de conștiința noastră ?
Avem datoria de a o păstra totdeauna curată şi de a o ţine în stare trează prin rugăciune, post, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin cunoaşterea tot mai temeinică a învăţăturii creştine. Căci conştiinţa morală ne îndeamnă la făptuirea binelui, dreptăţii şi dragostei creştine, adică la împlinirea legii morale.
57. Stă în puterea credinciosului să împlinească îndemnurile conștiinței ? Se poate hotărî el, când voiește, spre fapta bună sau spre fapta rea ?
Da. Credinciosul poate aceasta, fiindcă are voie liberă.
58. Ce este voia liberă a omului ?
Voia liberă este puterea sufletească pe care o are omul chiar de la creare şi prin care el se poate hotărî fără nici o silă pentru o faptă sau pentru alta. În temeiul acestei puteri, fiecare om este, el singur şi nu altcineva, săvârşitorul şi stăpânul faptelor sale. Voia liberă este singurul dar asupra căruia omul are stăpânire deplină.
După învăţătura Sfintei noastre Biserici, în starea originară voia omului era înclinată spre binele moral; prin păcatul strămoşesc ea s-a înclinat mai mult spre rău, însă fără să-şi piardă cu totul înclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se dă credinciosului un ajutor suprafiresc, adică harul dumnezeiesc, pentru ca să poată învinge înclinarea spre rău şi să poată împlini binele moral.
59. Unde se vorbește despre voia liberă ?
Despre voia liberă a omului se vorbeşte în cuvinte foarte limpezi în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Aşa citim în Vechiul Testament: “Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut. 30, 19). În Noul Testament Mântuitorul răspunde tânărului bogat: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta şi dă-o săracilor” (Matei 19, 21). În alt loc, Mântuitorul plânge soarta Ierusalimului, spunând: “Ierusalime, Ierusalime… de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23, 37). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: “Să ştii că tu ai un suflet cu voinţă liberă… care are putinţa de a face cum voieşte” 623 (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 4, cap. 18, Migne, P. G., vol. XXXII, col. 478).
Dar şi fiecare om cu judecată sănătoasă îşi dă seama că are voie liberă. Fiecare simte că se hotărăşte de la sine pentru o lucrare, ca prin alegere proprie a săvârşit într-o împrejurare o faptă anumită şi că ar fi putut tot atât de bine săvârşi alta în locul ei. Că este aşa îi arată omului şi căinţa pe care o simte pentru unele fapte. Căindu-se pentru unele fapte, omul îşi dă seama că el n-a fost silit să le facă şi că putea să nu le facă, sau chiar avea datoria să nu le facă. Dacă omul n-ar fi înzestrat cu voie liberă, atunci n-ar avea nici un rost şi nici un înţeles toate sfaturile, îndemnurile, poruncile şi legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de păcat, nici de răsplată, nici de pedeapsă şi nici de răspundere. Căci cum i s-ar putea cere omului socoteală pentru o faptă pe care el n-ar fi avut libertatea să o facă ? Răspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a săvârşit în deplină libertate şi conştiinţă şi nicidecum pentru cele pe care le-a săvârşit din constrângere.
De aceea, când sila, frica, neştiinţa, patimile, deprinderile sau alte împrejurări slăbesc sau chiar întunecă cu totul conştiinţa omului şi lucrarea liberă a voinţei sale, atunci în aceeaşi măsură scade şi răspunderea pentru faptele săvârşite în astfel de împrejurări.
Libertatea voii stă deci la temelia vieţii morale a omului şi a întregii rânduieli din societatea omenească .
60. Care este temeiul faptelor noastre ?
În temeiul voii libere cu care este înzestrat, omul este stăpânul faptelor sale.
61. De câte feluri sunt faptele omenești ?
Faptele noastre sunt de două feluri: bune şi rele. Bune sau morale sunt faptele săvârşite cu ştiinţă şi voie liberă şi care sunt după voia lui Dumnezeu, arătată prin legile Sale; iar rele, imorale sau păcate, sunt acele fapte care nu sunt săvârşite după voia lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă că faptele trebuie judecate totdeauna după felul legăturii lor cu voia lui Dumnezeu, arătată prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.
62. Cum se poate cunoaște bunătatea sau răutatea unei fapte ?
Pentru a cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte, trebuie să ţinem seama de toate părţile ei, adică de:
1. Obiect, care înseamnă lucrul de care se ocupă fapta (de pildă: rugăciunea, milostenia, furtul etc.);
2. Motiv, adică îndemnul care face voia să se hotărască pentru un lucru sau altul. Motivul cel mai înalt al faptelor săvârşite de creştin trebuie să fie iubirea fiască faţă de Dumnezeu, Care i-a dat viaţa şi toate cele trebuitoare vieţii, şi-l iubeşte atât de mult, încât pentru mântuirea lui a dat şi pe Fiul Său, Cel Unul Născut, “ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15);
3. Scop, adică ţinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai înalt al faptelor trebuie să fie preamărirea lui Dumnezeu, precum citim în Sfânta Scriptură: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Sfântul Vasile cel Mare zice: «Creştinul va săvârşi bine lucrul său, dacă va referi la Dumnezeu tot ce face, spre a îndeplini voia Lui» 624 (Sfântul Vasilie cel Mare, Regulile pe larg, 15, Migne, P. G., vol. 31, col-326).
4. Intenţie, care înseamnă îndreptarea faptei spre scopul ei. De pildă, intenţia mea este să ajut pe aproapele meu aflat în nevoie, deşi încă nu ştiu în ce chip îl voi ajuta. Mă hotărăsc să-l ajut din motivul dragostei către aproapele şi-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;
5. Împrejurări, adică semnele după care o faptă în săvârşirea ei se deosebeşte de alta. Astfel, la fiecare faptă se pune întrebarea:
a. cine a făcut-o (tânăr, bătrân, preot, mirean);
b. ce s-a făcut (milostenie, furt);
c. unde s-a făcut (în biserică, acasă, pe faţă, în ascuns);
d. cu ce mijloace (prin câştig cinstit, prin furt, singur, prin altul);
e. în ce scop (pentru a ajuta pe cineva, pentru a-l înşela;
f. chipul în care s-a săvârşit fapta (din dragoste, din ură, cu pregătire);
g. când s-a săvârşit fapta (ziua, noaptea, în timpul Sfintei Liturghii).
Fapta, ca să fie bună, trebuie să corespundă voii lui Dumnezeu după toate părţile ei, adică după obiect, motiv, scop, intenţie şi împrejurări. Când fapta se potriveşte cu voia lui Dumnezeu numai în una dintre părţile sale, ea este rea. De pildă, când cineva fură spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Când cineva ajută pe aproapele spre a fi lăudat de oameni, fapta în sine este bună, dar scopul urmărit este rău; deci pentru săvârşitor fapta nu poate fi socotită bună.
De bună seamă, creştinul are datoria de a săvârşi totdeauna fapte bune, căci numai aşa îşi poate dobândi mântuirea sufletului. Căci creştin adevărat nu este cel care din când în când săvârşeşte câte o faptă bună, ci cel care în chip statornic îşi împodobeşte viaţa cu fapte bune.
Dar pentru a putea ajunge la această stare, creştinul trebuie să-şi încordeze neîntrerupt puterile sale sufleteşti, spre a potoli pornirile rele şi a birui ispitele care mereu se apropie de el cu îndemnuri la fapte rele. Creştinul adevărat trebuie, în chip statornic, să lupte împotriva răului, să se cureţe de patimi, să-şi câştige tăria şi deprinderea în săvârşirea faptelor bune, adică să se împodobească cu frumuseţea virtuţii creştine. Sfântul Antonie cel Mare spune: «Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor” 625 (Filocalia, vol. 1, trad. D. Stăniloae, Sibiu, 1946, p. 4).

63. Ce este virtutea creștină ?
Virtutea creştină este deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, din dragoste curată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Virtutea creştină înseamnă deci tăria şi statornicia pe calea binelui, în săvârşirea faptelor bune şi biruinţa neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie să cucerească întreaga fiinţă a creştinului şi să-i fie întotdeauna podoabă cea mai aleasă.
64. Care sunt însușirile virtuții creștine ?
Virtutea creștină trebuie să fie :
1. Tare. Tăria în împlinirea faptelor bune se câștigă prin încordarea neîntreruptă a puterilor sufletești împotriva poftelor și a ispitelor care îndeamnă mereu la fapte rele . Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: “Din zilele lui Ioan Botezatorul până acum împărăția cerurilor se ia prin stăruința și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12);
2. Stăruința pe calea binelui să fie de bună voie, nu dea sila, precum spune Sfântul Apostol Pavel: “Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plata; iar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredințată” (I Cor. 9, 17);
3. Stăruința pe calea binelui să fie și cu știință, adică omul să săvârșească faptele bune nu în necunoștință, ci cu silința de a cunoaște tot mai bine voia lui Dumnezeu: “Ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Rom. 12, 2). Aceasta înseamnă putința, dar și datoria creștinului de a se desăvârși în virtute.
4. Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaște binele, ci trebuie a-l și face. “Nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați” (Rom. 2, 13);
5. Virtutea creștină trebuie să fie însuflețită de dragostea curată către Dumnezeu și către aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit. În locul său, însă, sunt întrebuințate cuvintele: dreptate, evlavie, fapta bună.
65. Care sunt roadele virtuții?
Evagrie Monahul spune: “Virtutea este hrana sufletului” 626 (Filocalia, vol. 1, op. cit., p. 88). Virtutea potoleşte pornirile rele ale omului, înlătură ispitele, îl face pe creştin slobod de păcate şi rodeşte în sufletul lui binele cel câştigător de mântuire. Ea îl face pe creştin plăcut lui Dumnezeu, mulţumit în viaţa pământească şi ferit în viaţa viitoare. «Trăind în virtute, suntem ai lui Dumnezeu», spune Sfântul Antonie cel Mare 627 (Idem, p. 31).
66. De ce însă cei virtuoși nu sunt feriți de necazurile pământești ?
Uneori vedem că oamenii cu o viaţă păcătoasă trăiesc în îndestulare sau chiar în risipă, în desfătare şi mulţumire, pe când cei virtuoşi sunt bântuiţi de necazuri şi strâmtorări.
Trebuie să ştim însă că mulţumirea adevărată nu ne-o dă numai îndestularea pământească, ci şi judecata conştiinţei. Păcătosul, chiar dacă trăieşte în situaţiile cele mai bune, este mustrat de conştiinţă pentru fărădelegile săvârşite, se teme mereu de pedepse şi este neliniştit, cu toate că alţii îl cred fericit.
Cel virtuos, dimpotrivă, chiar dacă trăieşte în strâmtorare pământească, având conştiinţa curată, îndură toate, cu nădejdea în bunurile vieţii viitoare şi este liniştit în inima sa. Necazurile pe care le îndură drepţii sunt pentru dovedirea virtuţii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuoşi încercări grele, ca pedeapsa pământească pentru unele greşeli şi pentru ca răsplata în ceruri să le fie cu atât mai mare. Iar răutăţile unora faţă de alţii Dumnezeu le îngăduie, fiindcă El nu împiedică libertatea voinţei omeneşti.
Însuşi Mântuitorul a suferit din partea oamenilor, rămânând şi în acest chip pildă măreaţă pentru Ucenicii Săi (Ioan 15, 20). Pilda Mântuitorului este menită să fie, deci, creştinilor mângâiere în suferinţele lor. Apoi trebuie ştiut că răsplata adevărată se dă abia în viaţa viitoare, când, precum spune Sfântul Apostol Pavel, “Cel ce seamană cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera” (II Cor. 9, 6). Iar Sfântul Ambrozie spune: «Odihna lor (a nelegiuiţilor) este în iad, iar a ta în ceruri; casa lor este în mormant, iar a ta în rai» 628 (Despre slujirea preoţilor, I, cap. 16, Migne, P. L., XVI, col. 145).
67. Virtutea este una singură ?
După năzuinţa lăuntrică spre bine, virtutea este una singură. Întrucât însă trebuinţele vieţii omeneşti şi legăturile dintre oameni sunt multe şi felurite, este firesc ca şi virtutea cea una, care călăuzeşte trebuinţele şi legăturile vieţii omeneşti, să ia mai multe înfăţişări şi astfel să vorbim de mai multe virtuţi.
68. Cum se împart virtuțiile ?
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă împarte virtuțile în: virtuți teologice (religioase) și virtuți morale .
69. Ce sunt virtuțiile teologice?
Virtuţiile teologice sunt acelea care prind tărie în sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc şi sunt îndreptate nemijlocit către Dumnezeu, apropiindu-l pe credincios de izvorul vieţii religioase, care este Dumnezeu.
Virtuţiile teologice le sădeşte Dumnezeu în suflet împreună cu harul sfinţitor; de aceea ele sunt virtuţi suprafireşti sau însuflate. Ele îndreaptă viaţa creştinului către Dumnezeu şi-i întăresc pornirea firească de a împlini fapte bune. Fără ele nimeni nu se poate mântui.
Virtuţiile teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai înainte.
70. Ce sunt virtuțiile morale?
Virtuţiile morale sunt acelea care călăuzesc viaţa creştinului faţă de sine şi faţă de semenii săi. Ele au drept scop moralizarea credinciosului şi a raporturilor cu semenii lui, adică întocmirea vieţii şi a rânduielilor dintre oameni după legile morale.
Aceste virtuţi se mai numesc şi cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuţi şi deci pe ele se reazemă viaţa cinstită.
Virtuţile morale se pot câştiga şi prin puterile fireşti cu care este înzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuţi fireşti sau câştigate.
Rădăcina acestor virtuţi stă în legea morală firească, sădită în firea omului chiar de la creare. După învăţătura Bisericii noastre, însă, această fire slăbind prin păcatul strămosesc, a adus cu sine şi slăbirea puterii morale fireşti a omului. De aceea, virtuţiile răsărite din ea sunt firave şi slabe şi au nevoie de întărire prin harul dumnezeiesc, pentru a rodi fapte bune, necesare mântuirii.
71. Care sunt virtuțiile morale?
Virtuţiile morale cele mai de seamă sunt: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi bărbăţia.
72. Ce este înțelepciunea creștină?
Înţelepciunea creştină este judecata şi chibzuirea creştinului de a se purta astfel în viaţă, încât să nu supere prin faptă sau vorbă pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Ea este virtutea călăuzirii cinstite şi pricepute a vieţii şi de aceea în Sfânta Scriptură se vorbeşte foarte des despre ea. Mântuitorul spune: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16), ceea ce tâlmăceşte Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: “Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică), preţuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6). Iar Sfântul Antonie cel Mare zice: “Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire” 629 (Filocalia, vol. 1, p. 4.).
Aşadar, creştinul înţelept se fereşte de rău, lucrează după adevăr şi dreptate şi se îngrijeşte de mântuirea sufletului.
Înţelepciunea creştină socoteşte şi preţuieşte orice faptă, numai după măsura de sfinţenie cuprinsă în ea. Ea se adapă din înţelepciunea dumnezeiască, întrucât Mântuitorul a zis: “Eu sunt Calea, Adevaăul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Pildî de înţelepciune sunt fecioarele din Sfânta Scriptură, care, prevăzând că Mirele poate veni în orice clipă, s-au pregătit din vreme şi L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13).
Din virtutea înţelepciunii creştine răsar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia şi paza bună.
Iar împotriva ei se păcătuieşte prin: grabă la fapte, nebăgarea în seamă a sfaturilor bune şi nestatornicia în lucru.
73. Ce este dreptatea creștină ?
Dreptatea creştină este virtutea prin care creştinul îşi împlineşte, cu conştiinţă şi voie hotărâtă, toate îndatoririle sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. În Sfânta Scriptură găsim cuvântul dreptate în înţelesul de sfinţenie, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. În acest înţeles, bătrânul Simeon este numit “drept şi temător de Dumnezeu” (Luca 2, 25), deoarece el se silea să trăiască întru totul după poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Matei 1, 19).
A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă însă împlinirea datoriilor nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. Pentru aceea dreptatea creştină cere să respectăm drepturile fiecăruia, să dăm fiecăruia ce este al său, fără privire la folosul nostru şi să nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, în viaţa de obşte şi în legăturile dintre oameni, dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia şi prin aceasta ea este temelia bunei rânduieli dintre oameni, aducându-le propăşire în toate.
Iată cum din virtutea creştină a dreptăţii răsare, pentru credincioşi şi ideea de dreptate socială, care călăuzeşte legăturile dintre oameni, după cele ce se cuvin fiecăruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fără dreptate socială nu este cu putinţă o aşezare temeinică a vieţuirii omeneşti.
74. Ce este cumpătarea creștină ?
Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenită măsură în toate faptele vieţii sale: în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe şi in toată purtarea sa.
“Să umblăm cuviincios, ca ziua; nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grijă de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom. 13, 13-14), spune Sfântul Apostol Pavel. Virtutea cumpătării cere stăpânirea poftelor. “Să vă feriţi de poftele cele trupeşti, care se războiesc împotriva sufletului” (I Petru 2, 11). Sfântul Apostol Petru mai spune că pe lângă ştiinţă, omul trebuie să aibă şi cumpătare (II Petru 1, 6).
Cumpătarea nu îngăduie mai multe trebuinţe decât cele pe care le avem în firea noastră şi împiedică crearea de trebuinţe prisositoare. Prin aceasta, cumpătarea se arată foarte folositoare atât trupului, cât şi sufletului, căci ea pune frâu şi îndemnului la păcat.
Călcarea cumpătării se răsfrânge uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli îndelungate, chin şi chiar moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Lipsa de înfrânare în mâncare consumă şi putrezeşte trupul omenesc şi-l roade cu suferinţe, până ce e distrus printr-o boala îndelungată» 630 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântarea 29 la Epistola către Evrei, Migne, P. G., XXXIII, col. 208.).
Roadele virtuţii cumpătării sunt: blândeţea, smerenia, bună cuviinţă în vorba şi purtare, sănătatea trupească şi sufletească .
75. Ce este bărbăția creștină ?
Bărbăţia sau curajul este însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii. Ea se arată deci ca tărie sufletească de a împlini cuvântul Sfintei Evanghelii în viaţă, căci tăria sufletească este necesară atât pentru înfruntarea suferinţelor trupeşti, cât şi celor morale. Lupta împotriva ispitelor se duce cu puterea bărbăţiei creştine. Sfântul Apostol Pavel spune: “Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).
76. Găsim în Sfânta Scriptură pilde pentru bărbăția creștină ?
Da. Astfel, pilda de tărie dă creştinului, dreptul Iov, care a suferit fără murmur şi a strigat: “Oare omul nu este pe pământ ca într-o slujbă ostăşească ?” (Iov 7, 1).
Dar cea mai mare pildă de tărie ne-a dat-o Mântuitorul, Care a biruit toate suferinţele şi ispitele. Pilda Lui au urmat-o toţi sfinţii şi martirii şi trebuie să o urmeze orice creştin.
Roadele virtuţii bărbăţiei sunt: răbdarea şi statornicia.
Împotriva bărbăţiei se păcătuieşte prin:
1. Sfială, care face pe credincios să se teamă prea mult de greutăţile vieţii;
2. Laşitate, care-l face să fugă de greutăţile vieţii;
3. Îndrăzneală, care-l face să nu vadă şi nici să cântărească primejdia, să se ducă la ea, împotriva judecăţii minţii sănătoase.
Din cele spuse despre virtuţile morale, înţelegem deci că ele sunt o lucrare văzută a iubirii faţă de Dumnezeu. Împodobindu-se cu ele, creştinul va folosi şi în viaţa pământească şi în cea viitoare, căci «sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greseli, pedepse», zice Sfântul Antonie cel Mare 631 (Filocalia, vol. 1, p. 29).
Dar, după cum creştinul are datoria să se împodobească cu frumuseţea vieţii creştine şi să facă fapte bune, tot aşa are şi datoria să se ferească de fapte rele, de păcat, căci: “Cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are” (Iacov 4, 17).

77. Ce este păcatul ?
Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru ca voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai numeste și fărădelege .
78. Care este originea păcatului?
După învăţătura Bisericii noastre, păcatul şi-a luat începutul odată cu căderea strămoşilor, în rai. Căci citim în Sfânta Scriptură: “precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom. 5, 12). Păcatul nu ţine însă de firea omului, ci el s-a ivit prin întrebuinţarea rea a voii libere cu care a înzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea păcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului şi nici nu-l voieşte, dar îl îngăduie, fiindcă nu voieşte să ştirbească libertatea de voinţă a omului. Sfântul Antonie cel Mare spune: “Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni… Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie… Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu” 632 (Filocalia, vol. 1, p. 14 si 20).
79. Care sunt semnele după care se poate cunoaște păcatul ?
Semnele după care se cunoaşte păcatul sunt:
1. Întrebuinţarea deplină a minţii. Unde nu există judecată deplină a minţii, nu există nici pşcat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor şi ale tuturor celor lipsiţi de judecata minţii pot fi împotriva legilor, dar nu sunt socotite păcate.
2. Libertatea voii. Faptele rezultate de la om împotriva voii sale, de asemenea pot fi împotriva legii, dar nu sunt socotite păcate.
3. Cunoaşterea legii împotriva căreia este îndreptată fapta, sau cel puţin să fi fost cu putinţă cunoaşterea acestei legi.
80. Cum se naște păcatul ?
Chipul în care se naşte păcatul îl arată Sfântul Apostol Iacov:
“Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit… Ci fiecare este ispitit când este tras şi amăgit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 13, 15).
Din cuvintele acestea se înţelege foarte limpede că rădăcina păcatului stă în poftă.
Pofta lăsată să se întărească în sufletul omului, fără a fi alungată, îl atrage, adică îl ispiteşte pe om. Din pofta întărită se naşte păcatul, care la rândul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii spune: «Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta» 633 (Filocalia, vol. 1, p. 340).
Deci, păcatul se săvârşeşte prin voia liberă a omului, dar naşterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai însemnate sunt ispita şi ocazia la păcat.
81. Ce este ispita ?
Ispita este îndemnul la păcat. Ea trezeşte pofta spre a dobândi ceva prin călcarea legii morale.
Această pornire vine sau dinăuntrul cuiva, adică din firea lui slăbită de păcatul strămoşesc, sau din afară.
Ispita dinăuntru este prilejuită de:
1. Pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare);
2. Pofta ochilor (bogăţie); şi
3. Pofta inimii (trufia vieţii, mândrie), după cum citim în Sfânta Scriptură: “Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).
Ispita din afară vine de la diavol şi de la lume.
Că ispitele vin de la diavol, ne arată însăşi Sfânta Scriptură. Astfel, Mântuitorul zice: “Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22, 31). Iar Sfântul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din preţul unui ogor vândut: “Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt?” (Fapte 5, 3).Chipul în care ispiteste diavolul este mai ales aţâtarea gândului omului cu felurite închipuiri, care în locul binelui adevărat înfăţişează un bine înşelător şi pierzător de suflet.
Ispitele de la lume înseamna îndemnul la păcat venit din partea oamenilor răi, care aţâţă în alţii felurite pofte şi porniri păcătoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.
82. Poate creștinul să biruiască ispitele ?
Da. Creştinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar şi ispitele cele mai puternice, mai ales că Dumnezeu nu-l lasă să fie ispitit peste puterile lui. “Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi; ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10, 13).
Pe pământ, creştinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele în sine nu sunt încă păcate şi dacă le înfruntă cu bărbăţie, ele pot fi de folos credinciosului, întărindu-l în virtute. “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Iacov 1, 12). Dacă însă credinciosul nu se împotriveşte ispitelor sau îşi aţâţă poftele sale, atunci ispitele îl duc la păcat.
Cum că ispitele pot fi biruite, găsim pilde în Sfânta Scriptură. Astfel, în Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta împotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. În Noul Testament, Mântuitorul a fost ispitit de diavolul, dupa ce postise 40 de zile şi 40 de nopţi. Diavolul, adică, socotind ca o slăbire a trupului va aduce după sine şi o slăbire a sufletului, s-a apropiat de Mântuitorul cu felurite ispite, pe care însă Mântuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).
83. Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele ?
Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul cărora se poate duce lupta biruitoare împotriva ispitelor, sunt:
1. Rugăciunea. “Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 40);
2. Lupta cu curaj. “Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi” (Iacov 4, 7);
3. Privegherea asupra poftelor. “Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Cuviosul Părinte Marcu Ascetul spune: «Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încălci în ele» 634 (Filocalia, vol. 1, p. 249).
84. Ce este ocazia la păcat ?
Prin ocazie la păcat înţelegem împrejurările din afară care pot da omului prilej de păcătuire, chiar fără ispită. Acela care nu se fereşte de ocazia la păcat şi nu înfruntă ispitele dovedeşte o învoire tacită cu aceste începuturi ale păcatului. El suferă adică pornirea spre păcat, atât poftele dinauntru şi stăruie în plăcerea acestei aţâţări. Această plăcere păcătoasa, împreună cu dorinţa şi hotărârea de a păcătui, alcătuiesc păcatul dinăuntru, care se arată în afară prin cuvânt şi faptă.
85. Ce este viciul ?
Viciul este voia statornică de a călca legea morală. Prin multă păcătuire se naşte voinţa statornică de a călca legea morală. Păcatul, adică, pătrunde atât de adânc în suflet, încât cel ce se găseşte în starea aceasta, simte mulţumire în a stărui în fărădelegi. Cel vicios săvârşeşte păcat după păcat şi ajunge să se împietrească în fapte rele, încât cu greu se mai poate desface din robia păcatului.
Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.
86. Cum poate fi inlăturat viciul ?
Viciul poate fi înlăturat prin hotărârea tare a voii, ajutată de harul sfinţitor, de a nu mai păcătui. Apoi, trebuie înlăturate pricinile care au lucrat la înrădăcinarea păcatului, ca: ispitele, educaţia greşită, lipsa de supraveghere, precum spune Sfântul Apostol Pavel: “Drept aceea omorâţi mădularele voastre cele pământeşti…, dezbrăcându-vă de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi îmbrăcându-vă cu cel nou, care se înnoieşte spre deplina cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit… Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 5-14).
87. Ce este obiceiul păcatos ?
Obiceiul păcătos este rodul repetării aceluiaşi păcat şi se arată în uşurinţa de a săvârşi păcatul acesta la orice prilej, cum face, de pildă, mincinosul.
Obiceiul păcătos este foarte primejdios pentru mântuirea sufletului, fiindcă el slăbeşte puterea voii spre bine şi se preface usor în viciu. De aceea, creştinul trebuie să fie cu băgare de seama la el şi să caute a-l înlătura prin voia sa de a nu mai păcătui.
88. Cum trebuie judecat păcatul ?
Păcatul trebuie judecat cu asprime şi iată pentru ce:
Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a recâştigat, pentru cei ce cred în El, harul sfinţitor pierdut prin păcatul strămoşesc, precum şi putinţa de a se mântui şi a dobândi fericirea veşnică. Prin păcat însă, credinciosul nesocoteşte jertfa Mântuitorului, se arată nemulţumitor faţă de Ziditorul şi Binefăcătorul său ceresc şi-şi primejduieşte mântuirea sufletului, pentru dobândirea căreia el trebuie să jertfească toate bunurile pământeşti, căci “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37).
Păcatul aduce nenumărate suferinţe, care slăbesc şi otrăvesc puterile sufleteşti, nimiceşte viaţa trupească prin felurite patimi şi boli şi distruge buna înţelegere dintre oameni. Prin aceasta suferă şi rânduiala de obşte, cea întemeiată pe rânduiala morală voită de Dumnezeu.
Păcatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindcă el nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu şi-l face pe credincios duşmanul Tatălui său ceresc. De aceea, păcatul nu rămâne fără pedeapsă.
89. Care este pedeapsa păcatului ?
Pedeapsa păcatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiască cere ca fiecare faptă, bună sau rea, să-și aibă plata ei, pentru ca Dumnezeu, după cum citim în Sfânta Scriptură: “Va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2, 6).
Faptele sunt judecate mai întâi de conștiința morală a credinciosului. Fapta bună aduce mulțumire, liniște și fericire, pe când fapta rea aduce tulburare lăuntrică, neliniște chinuitoare și mustrare neîncetată din partea conștiinței.
Mustrările conștiintei sunt mai amare decât durerile trupești și ele aruncă uneori pe păcatos în ghearele morții, cum l-au aruncat pe Cain, ucigătorul de frate, sau pe Iuda, vânzătorul Mântuitorului.
Uneori însă conștiința nu-și rostește judecata ei, fiind slăbită și adormită prin păcat. Alteori se pare că păcătosul rămâne nepedepsit de Dumnezeu. Totuși, dreptatea lui Dumnezeu nu rămâne fără urmare. Dumnezeu încearcă pe unii spre a-i întări și mai mult în credință, trimite suferințe altora spre ispășirea păcatelor și se arată răbdător față de cei nelegiuiți până în clipa morții lor.
Adevărata răsplată și pedeapsă urmează însă în viața viitoare. “Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27). “Și se vor aduce înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre… Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită voua de la întemeierea lumii… Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui… Și vor merge aceștia la osânda veșnică, iar drepții la viața veșnică” (Matei 25, 31-46).
90. De câte feluri este păcatul ?
Păcatul este de două feluri:
1. Strămoșesc, adică săvârșit de strămoșii noștri, Adam și Eva, în rai, și care prin naștere se moștenește de fiecare. El se șterge prin Taina Sfântului Botez;
2. Personal, adică păcatul săvârșit de fiecare credincios în parte.
91. Păcatele personale sunt toate deopotriva de grele ?
Nu. Mântuitorul spune lui Pilat: “Cel ce M-a predat ție mai mare păcat are” (Ioan 19, 11), iar Sfântul Apostol Ioan spune: “Este păcat de moarte… și este păcat nu de moarte” (I Ioan 5, 16).
Din aceste cuvinte înțelegem că sunt păcate grele sau de moarte și păcate ușoare, sau care pot fi iertate.
92. Care păcate se numesc ușoare ?
Ușoare sau cu putință de iertat se numesc acele păcate prin care credinciosul, dintr-o slăbiciune a voii și a cunoașterii sale, se abate în chip ușor de la legea morală și de la calea mântuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slăbire a lucrării harului în sufletul credinciosului .
Afară de Mântuitorul și de Sfânta Fecioara Maria, nimeni nu a fost scutit de păcate ușoare, nici chiar drepții: “Cel drept cade de șapte ori și tot se scoală” (Pilde 24,16). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: “Toți greșim în multe chipuri; dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul” (Iacov 3, 2). De asemenea, Sfântul Apostol Ioan spune: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8).
Păcatele ușoare nu trebuie însă privite cu nebăgare de seamă, căci ele sunt urâte lui Dumnezeu și dacă nu se șterg prin pocăință, duc la păcate grele.
93. Ce sunt păcatele grele?
Grele sunt păcatele acelea prin care cineva, cu multă răutate a voii sale, săvârşeşte lucruri oprite în mod lămurit de poruncile dumnezeieşti. Păcat greu săvârşeşte cineva şi atunci când nu împlineşte de voie poruncile dumnezeieşti, din care pricină răceşte în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele.
Păcatele grele se mai numesc şi păcate de moarte, fiindcă răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viaţa lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului (Iacov 1, 15; 1 Cor. 6, 9-10).
94. Păcatele grele sunt de un singur fel ?
Nu. După “Mărturisirea Ortodoxă”, păcatele grele sunt de trei feluri:
1. Capitale;
2. Împotriva Duhului Sfânt;
3. Strigătoare la cer.
95. Care sunt păcatele capitale ?
Capitale sunt păcatele acelea care izvorăsc nemijlocit din firea omenească, slăbită prin păcatul strămoşesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindcă înfăţişează cele mai de seamă căi ale voii păcătoase şi sunt rădăcina celor mai multe păcate.
Ele sunt următoarele şapte:
1. Mândria,
2. Iubirea de argint,
3. Desfrânarea,
4. Pizma sau invidia,
5. Lăcomia,
6. Mânia şi
7. Lenea.
96. Ce este mândria ?
Mandria, care, dupa cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 21-22), este preţuirea de sine peste măsură şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni.
Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului.
Ispita mândriei este foarte intinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9).
97. Ce urmări aduce păcatul mândriei ?
Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcină otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: «Patima mândriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în intregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa» 635 (Filocalia, vol. 1, p. 123).
Mântuitorul înfierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: “Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (4, 6).
Creştinul, deci, trebuie sî se fereascî ţi sî se lepede de pîcatul mândriei, âmbrîcându-se cu virtutea smereniei ţi întărindu-se sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).
98. Ce este iubirea de argint ?
Iubirea de argint, care izvorăşte, ca şi alte cugete rele, “din inima omului” (Marcu 7, 21), este pofta neînfrânată după bunurile pământeşti, considerând câştigarea lor drept scopul principal al vieţii. Ea se arată, pe de o parte, din dorinţa de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin strădania de a păstra cu îndărătnicie cele adunate, adică prin zgârcenie.
Păcatul acesta se împotriveşte dreptăţii şi îndurării, aducând mari pagube semenilor noştri. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că: “Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).
99. Ce urmări aduce iubirea de argint ?
Iubirea de argint naşte pofte nesăţioase, aţâţă patimi, duce la înşelăciune, furt, minciună, jurământ strâmb, nedreptate, apăsarea semenilor săraci şi depărtare de Dumnezeu. “Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”, spune Mântuitorul (Matei 6, 21). Ea sfârşeşte uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce şi-a lipit inima de avuţie, precum arată cazul lui Iuda, cel care a vândut pe Mântuitorul pentru 30 de arginţi.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe Timotei: “Celor bogaţi în veacul de acum, porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră” (I Tim. 6, 17).
Iubirea de argint fiind o piedică în calea mântuirii, creştinul trebuie să lupte împotriva ei cu virtutea cumpătării, dreptăţii şi îndurării, cerând ajutorul lui Dumnezeu.
100. Ce este desfrânarea ?
Desfrânarea este lăsarea cu totul în voia poftelor trupului, care se aţâţă în noi prin simţurile noastre. Ea izvorăşte din inimă (Marcu 7, 21) şi se săvârşeşte în însuşi trupul nostru, ducând la rătăcirea rânduielilor firii aşezate de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârşi omul este afară de trup. Cine se deda însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor. 6, 18).
Pricina pentru care creştinul trebuie să se păzească de desfrânare, o arată tot Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele: “Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri ? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 19-20).
Din desfrânare izvorăsc: cugetele necurate, distrugerea vieţii familiale şi nepăsarea faţă de nevoile celorlalţi semeni. De aceea desfrânaţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9).Datoria creştinului este ca prin post şi rugăciune să lupte împotriva acestui păcat, să alunge gândurile necurate din cugetul său şi să fugă de tovărăşia celor desfrânaţi.
101. Ce este invidia sau pizma ?
Invidia sau pizma este păcatul care ia naştere în inima omului (Marcu 7, 21) şi care prilejuieşte părere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru nenorocirea şi suferinţa lui.
Prin invidie se păcătuieşte faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. De aceea Sfânta Scriptură ne atrage atenţia, spunând: “Unde este pizma şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău” (Iacov 3, 16).
102. Ce păcate se nasc din invidie ?
Din invidie se nasc: ura, clevetirea, vicleşugul, înşelăciunea, uciderea, precum şi slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce şi la depărtarea de Dumnezeu, căci înăbuşă dragostea curată faţă de El şi faţă de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos» 636 (Hristoitia, Bucureşti, 1937, p. 286). Creştinul bun se fereşte de acest păcat. El nu pizmuieşte pe omul harnic şi vrednic, spornic în toate cele bune, ci se osteneşte să-i urmeze pilda.
Alungarea pizmei din suflet aduce pacea şi bucuria, pe care nu le cunoaşte cel stăpânit de ea.
103. Ce este lăcomia ?
Lăcomia este pofta nestăpânită de a mânca şi de a bea peste măsură. Este un păcat al trupului (Gal. 5, 19).
Lacomul face din mâncare şi băutură ţinta vieţii lui, uitând că acestea sunt numai mijloace de întreţinere a vieţii. Aceasta se întâmplă ori de câte ori credinciosul uită că are un rost mai înalt în viaţă, o chemare sfântă de îndeplinit.
Mântuitorul ne îndeamnă: “Nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 31-33). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). La fel, Sfântul Casian Romanul spune: «De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi socoteală dă trupului sănătate şi nu îi ia sfinţenia»637 (Filocalia, vol. 1, p. 39).
104. Ce păcate se nasc din lacomie ?
Din păcatul lăcomiei se nasc: pofta trupească, petrecerile necuviincioase, îngrijirea numai de sine (egoismul), defăimarea aproapelui, exploatarea lui, certurile, mâniile, diferitele boli, întunecarea minţii, pierderea cinstei, nepăsarea faţă de cele sfinte şi tot felul de fărădelegi.
Datoria creştinului este să lupte împotriva lăcomiei, prin virtutea cumpătării, prin post şi rugăciune.
105. Ce este mânia ?
Mânia este supărarea cu uşurinţă pentru orice lucru şi pornirea de a ne răzbuna asupra celor care ne-au pricinuit vreun neajuns.
Mânia este şi o lipsă a dragostei, căci: “Dragostea nu se aprinde de mânie” (I Cor. 13, 5).
Sfântul Casian Romanul, vorbind despre mânie, zice că: «Mocnind ea tăinuit în inima noastră şi orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea conştiinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaţi vieţii adevărate, iar mintea noastra nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască» 638 (Filocalia, vol. 1, p. 110).
De aceea Sfântul Apostol Iacov îndeamnă pe credincios să fie: “Zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 19-20).
Mântuitorul însuşi ne spune că tot cel ce se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă (Matei 5, 22).
Astfel, din orice pricină ar porni mânia, ea trebuie potolită, căci orbeşte ochii sufletului şi duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui său Abel (Fac. 4, 4-8).
Creştinul are datoria să se ferească de păcatul mâniei şi să lupte împotriva ei cu virtutea blândeţii, smereniei şi dragostei către aproapele. Pildă să-i fie însuşi Mântuitorul, Care în loc să se mânie pe cei ce-L huleau şi-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicând: “Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
Îndreptăţită este numai mânia împotriva gândurilor rele, împotriva patimilor şi a păcatelor, precum şi împotriva lenei, din care odrăslesc o seamă de păcate. Aceasta este mânia sfântă de care a fost pătruns şi sufletul Mântuitorului (Marcu 3, 5).
106. Ce este lenea ?
Lenea este nepăsarea faţă de împlinirea datoriilor şi dezgustul pentru muncă, fie cu braţele, fie cu mintea.
Lenea aduce: slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti, lipsa de cele trebuincioase vieţii, îndemn la furt, pricină de ceartă şi uitare de Dumnezeu.
Sfânta Scriptură are cuvinte foarte aspre pentru păcatul lenei sau trândăviei, arătând că cei leneşi vor fi aruncaţi în întunericul cel veşnic (Matei 25, 26, 30). Sfântul Apostol Pavel spune: “Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Şi tot el ne îndeamnă: “Nu fiţi leneşi, ci următori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele” (Evr. 6, 12). Lenea se tămăduieşte prin muncă.
107. Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt ?
Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea prin care creştinul se împotriveşte cu îndărătnicie poruncilor dumnezeieşti şi tuturor lucrărilor Sfântului Duh. Şi, întrucât virtuţile teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) sunt lucrări ale Duhului Sfânt, păcatele împotriva Duhului Sfânt se îndreaptă mai ales împotriva acestor virtuţi.
Astfel, păcate împotriva credinţei sunt:
1. Împotrivirea faţă de adevărul dovedit al credinţei creştine. De acest păcat s-au făcut vinovaţi fariseii, care nesocoteau valoarea faptelor Mântuitorului, declarându-le fapte ale diavolului (Matei 9, 34); de asemenea se fac vinovaţi toţi aceia cărora le place să păcătuiască, dar pentru că credinţa creştina îi opreşte, ei o tăgăduiesc, se leapădă de ea, sau o prigonesc.
2. Păcate împotriva nădejdii sunt:
a.Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea şi cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26).
b. Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc că păcatele făcute de ei sunt atât de mari, încat nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi şi de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioil 2, 12-13). De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, dupa ce L-a vândut pe Mântuitorul, s-a dus şi s-a spânzurat (Matei 27, 5).
3.Păcate împotriva dragostei sunt:
4.Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a împărtăşit, pentru sporul lui în fapte bune, precum şi neîndrumarea celor rătăciţi pe calea cea bună. Cine se face vinovat de acest păcat nu va putea moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5, 21).
5.Nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel care, cu toate că este creştin, nu voieşte să întrebuinţeze mijloacele puse la îndemână de Sfânta noastră Biserică pentru îndreptarea sa şi petrece în păcate până la moarte, împotrivindu-se astfel lui Dumnezeu, “Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
108. Ce spune Mântuitorul despre păcatele împotriva Duhului Sfânt ?
“Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32).
Din aceste cuvinte înţelegem că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt foarte grele. Ele dezrădăcinează din suflet înclinarea spre pocăinţă şi îndreptare şi-l înstrăinează pe credincios de Dumnezeu. Totuşi, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nu spune că ele nu s-ar putea şterge printr-o căinţă adevărată şi nici că pentru vina lor nu s-ar putea dobândi niciodată iertarea. Pricina neiertării unor astfel de păcate stă în îndărătnicia omului de a nu se pocăi, în împietrirea inimii lui. Cel ce săvârşeşte astfel de păcate nu primeşte iertarea, fiindcă nu voieşte să fie iertat şi nu voieşte să asculte de poruncile lui Dumnezeu.
Dacă, însă, un astfel de vinovat se căieşte din adâncul inimii şi hotărât să nu mai păcătuiască, cere îndurarea lui Dumnezeu, atunci, prin Sfânta Taină a Pocăinţei, el va putea primi iertare, căci nu este păcat, oricât de greu ar fi el, care să covârşească bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, dar, pocăindu-se, recunoscându-şi păcatul şi hotărându-se să asculte de Mântuitorul până la moarte, a fost iertat şi reaşezat în cinstea de Apostol (Ioan 21, 15-19).
109. Care păcate se numesc strigătoare la cer ?
Se numesc strigătoare la cer păcatele care tind a nimici imboldurile puse de Dumnezeu în firea noastră. Ele sunt atât de grele, încât, mai mult decât altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate a voii lui, fiind săvârşite cu precugetare.
110. Care sunt păcatele strigătoare la cer ?
Păcatele strigătoare la cer sunt:
1. Uciderea săvârşită cu voie. Un astfel de păcat a săvarşit, de pilda, Cain. Cu privire la acest păcat citim în Sfânta Scriptură: “Şi a zis Domnul (lui Cain): Ce ai făcut? Glasul Sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 40).Tot de acest păcat ţin şi cruzimile prin care se tinde la nimicirea vieţii aproapelui, ca: răpirea libertăţii prin robie, războiul de pustiire, precum şi lovirea în cinstea aproapelui, socotită ca o ucidere morală a lui.
2. Sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor. Desfrâul împotriva firii şi-a primit numele de sodomie după locuitorii din Sodoma, care pentru acest păcat au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu (Fac. 18, 20). Sfântul Apostol Pavel spune că astfel de fapte ruşinoase nu trebuie să fie nici măcar amintite printre creştini (Efes. 5, 3).
3. Asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor este un păcat împotriva simţului firesc de dreptate al omului. În Sfânta Scriptură se găsesc multe mustrări împotriva celor ce se fac vinovaţi de acest fel de păcate. “Învăţaţi să faceţi bine, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1, 17). Iar Mântuitorul striga: “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osânda veţi lua” (Matei 23, 14).
4. Oprirea plăţii lucrătorilor, care de asemenea răneşte dreptatea socială. De acest păcat ţin: specula ce se face cu braţele muncitorilor, oprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei părţi din plată, scumpirea traiului, falsificarea alimentelor. “Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).
5. Lipsa de cinste şi mulţumire faţă de părinţi. “Cel ce bate pe tata sau pe mama, să fie omorât. Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât”, se spune în Sfânta Scriptură (Ies. 21, 15-16).
111. Ne putem face părtași si de păcatele altora ?
Da, şi iată cum:
1. Când poruncim altora să păcătuiască (Matei 2, 16);
2. Când dăm sfat altora să păcătuiască (Ioan 11, 49-50);
3. Când îndemnăm la păcat;
4. Când ne învoim la păcatul altuia (Fapte 22, 20);
5. Când tăcem şi nu înfruntăm pe cel ce păcătuieşte (Pilde 29, 24);
6. Când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătoşi;
7. Când ascundem şi apărăm pe păcătoşi (Luca 11, 47-48);
8. Când încuviinţăm păcatele altora (Rom. 1, 32);
9. Când dăm prilej de sminteală spre păcat (Luca 22, 3-6).
În măsura în care luăm parte la păcatele altora, stă şi vina şi răspunderea noastră. Dar, mai presus de ferirea de păcat, datoria creştinului este să ducă o viaţă morală.
112. Ce înseamnă a duce o viață morală ?
A duce o viaţă morală înseamnă a păzi poruncile dumnezeieşti. Prin porunci îşi arată Dumnezeu voia Sa cea atotsfântă, după care trebuie să se călăuzească creştinul în viaţă, căci spune Mântuitorul: “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). De aceea, datoria creştinului este să cunoască, să înţeleagă bine şi să împlinească cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul le-a cuprins şi le-a desăvârşit pe scurt în porunca dragostei (Matei 22, 37-39).
Să trecem deci la tâlcuirea fiecărei porunci în parte.

113. Care este porunca întâi ?
Porunca întâia este aceasta: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ies. 20, 2-3).
114. Ce învață această poruncă ?
Această poruncă învaţă că Dumnezeul cel din ceruri este adevăratul şi singurul Dumnezeu, Căruia se cuvine slujirea şi slava dumnezeiască şi opreşte închinarea la alţi dumnezei născociţi de mintea întunecată de păcat (idoli). Creştinul trebuie, deci, să creadă, să nădăjduiască şi să-L iubească numai pe Dumnezeu, mai presus de orice; numai Lui să-I închine toate gândurile, simţirile şi dorinţele sale şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Porunca aceasta cere creştinului să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu.
115. Cine păcătuiește împotriva acestei porunci ?
Împotriva acestei porunci păcătuiește :
1. Cel ce se închină la idoli;
2. Cel ce, cu ştiinţă şi voinţă, crede altfel decât învaţă Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, adică ereticii;
3. Cel ce se leapădă de învăţătura creştină (apostaţii);
4. Cel ce nu ascultă de rânduielile bisericeşti cuprinse în canoanele Sfintei noastre Biserici (schismaticii);
5. Cel ce e stăpânit de credinţe deşarte (superstiţii) şi aleargă la tot felul de descântece, vrajitorii, chemarea spiritelor celor morţi şi alte lucruri de felul acesta;
6. Cel ce este stăpânit de nădejdea greşită că, oricât ar păcătui, Dumnezeu îl va ierta, căci El este bun, precum şi cel ce pierde nădejdea că Dumnezeu îl mai poate ierta vreodată pentru păcatele făcute şi de aceea nu se mai osteneşte pe calea binelui;
7. Cel ce se iubeşte pe sine mai mult decât pe Dumnezeu.
116. Se opreşte oare prin porunca întâi cinstirea îngerilor și a sfinților ?
Nu, căci cinstirea data lor este – precum s-a arătat mai înainte – alta decât aceea care se dă lui Dumnezeu. Îngerilor şi sfinţilor se roagă creştinul numai pentru că aceştia să mijlocească pentru el către Dumnezeu, prin rugăciunile lor.
117. Care este porunca a doua ?
Porunca a două este aceasta: “Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus şi din câte sunt pe pământ, jos şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti lor” (Ies. 20, 4-5).
118. Ce învață porunca aceasta ?
Porunca a doua învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Se opreşte adică idololatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci.
119. Dar ce înțeles poate să aibă această poruncă la creștini ?
Este drept că creştinii nu se mai gândesc astăzi la zei mincinoşi, adică la idoli, aşa cum credeau unele popoare din vechime. Dar cuvantul “idol” a primit în creştinism şi un alt înţeles. De pildă, iubirea de argint, este numită de Sfântul Apostol Pavel “închinare la idoli” (Col. 3, 5); tot asemenea lăcomia la mâncări şi băuturi, căci dumnezeul lacomului este pântecele (Filip. 3, 19). Deci, banii, mâncarea, hainele şi alte lucruri care l-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe bună dreptate ca idolii lui.
De aceea, ca să nu fie învinovăţit de idololatrie, creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu mai presus de orice.
120. Nu cumva prin cinstirea icoanelor creștinii calcă în vreun chip porunca aceasta ?
Nu, căci – precum s-a arătat – creştinii nu se închina materialului din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane.
Porunca aceasta nu opreşte cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor fiinţe reale (Dumnezeu, sfinţii) şi despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât: «Este permis şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».
121. Care este porunca a treia ?
Porunca a treia este: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (les. 20, 7).
122. Ce învață porunca aceasta ?
Această poruncă învaţă că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără cinstea cuvenită. lată şi temeiul acestui lucru: Numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţă sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător. De pildă cuvântul “mama” sau “tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viaţă şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfintenia şi dragostea.
De aici înţelegem că şi numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuţi este sfânt.
123. În ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu în deşert ?
Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert prin:
1. Purtarea necuviincioasă în biserică;
2. Necinstirea lucrurilor sfinte;
3. Cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu;
4. Înjurături sau blesteme;
5. Nesocotirea făgăduinţelor făcute în numele lui Dumnezeu;
6. Jurământ mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu este adevărat;
7. Călcarea jurământului cu ştiinţă şi voinţă;
8. Întrebuinţarea cu uşurinţă a jurământului, atunci când Dumnezeu este luat ca martor şi chezăşie pentru lucruri neînsemnate.
124. Jurământul este, oare, oprit cu desăvârșire ?
Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui Dumnezeu, adică atunci când nu se face pentru un lucru neînsemnat şi când cel ce jură este hotărât să spună numai adevărul.
Însuşi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, după cum spune Sfânta Scriptură: “Dumnezeu, cănd a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine însuşi” (Evr. 6, 13). Mântuitorul S-a jurat, de asemenea, la judecată, ca este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64). Asemenea şi Sfinţii Apostoli s-au jurat, întărind prin aceasta adevărurile propovăduite (Rom. 1, 9; 1 Cor. 1, 23; Gal. 1, 20).
Când Mântuitorul a spus: “Să nu vă juraţi nicidecum… ci cuvântul vostru sa fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât aceasta de la cel rău este” (Matei 5, 34, 37), El nu a oprit cu desăvârşire jurământul, ci numai jurământul făcut cu uşurinţă şi pentru lucruri neînsemnate şi neadevărate.
Jurământul drept şi făcut pentru lucruri înalte fiind o faptă de slujire a lui Dumnezeu, căci prin el se recunoaşte că Dumnezeu este atotştiutor şi atotprezent, trebuie ţinut cu sfinţenie. Călcarea lui este păcat, dupa cum păcat este şi jurământul mincinos (Zah. 5, 4). De aceea, creştinul trebuie să se ferească de a jura cu uşurinţă sau în chip mincinos.
125. Ce este făgăduința sau votul ?
Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bună voie în faţa lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunosţinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.
În Sfânta Scriptură găsim multe pilde de făgăduinţe făcute de bărbaţi evlaviosi. Astfel, Iacov, deşteptându-se din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu (Fac. 28, 20-22); iar Sfântul Apostol Pavel şi-a tuns părul capului, pentru împlinirea unei făgăduinţe (Fapte 21, 23-26).
Făgăduinţa făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamnă lipsa de credinţă şi de ascultare pe care le datorăm lui Dumnezeu. “De vei da făgăduinţa Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta” (Deut. 23, 21-22).
De aceea, înainte de a face o făgăduinţă, creştinul să gândească bine dacă e bună şi dacă o poate îndeplini, căci “Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit” (Eccl. 5, 4).
126. Care este porunca a patra ?
Porunca a patra este aceasta: “Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfintit-o” (Ies. 20, 8-11).
127. Ce învață porunca aceasta ?
Această poruncă învaţă doua lucruri şi anume: datoria muncii în timpul celor şase zile ale săptămânii şi datoria de a sărbători ziua a şaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.
128. Este munca o datorie pentru creștin ?
Da, munca este o datorie pentru fiecare creştin, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: “Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).
129. Când a dat Dumnezeu porunca muncii ?
După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, cănd l-a aşezat în grădina raiului “ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Fac. 2, 15). Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească şi inainte de căderea în păcat. Fireşte că munca aceea nu era deloc obositoare şi grea; totuşi, era o îndatorire de viaţă. După săvârşirea păcatului strămoşesc însă, când puterile omului au slăbit şi pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu greutate, omul trebuind să-şi câştige cele trebuincioase vieţii sale “în sudoarea feţei” (Fac. 3, 19). Astfel este lesne de înţeles că, din pricina asprimii ei, munca n-a fost făcută cu placere. Lumea veche caută să scape de ea, o privea ca o înjosire, se ruşina de ea şi o lasa pe seama sclavilor.
130. Cum este considerată munca în învățătura creștină ?
Învăţătura creştină a schimbat părerea din vechime asupra muncii. Mântuitorul a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: “Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17) şi a ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiţia creştină, Mântuitorul însuşi a lucrat până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului Iosif din Nazaret, iar pe Ucenicii Săi şi i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu braţele. De altfel; Sfânta Scriptură este plină de pilde îndemnatoare la muncă: “Cea mai scumpă comoară pentru om este munca” (Pilde 12, 27).
131. Ce foloase aduce omului munca ?
Prin muncă, omul îşi câştigă în chip cinstit cele ale traiului şi îşi dezvoltă puterile trupeşti şi sufleteşti. Munca este, apoi, izvor de virtuţi. Ea luminează mintea, întăreşte voinţa, înalţă simţămintele, aduce răbdare, bărbăţie, stăpânire de sine, potoleşte patimile şi înlătura ispitele.
După învăţătura creştină, se cuvine aceeaşi preţuire atât muncii cu braţele, cât şi muncii cu mintea, căci amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase şi înalţă viaţa omului.
132. Ce învață Biserica noastră despre răsplătirea muncii ?
Potrivit cuvântului Mântuitorului: “vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7), Biserica noastră învaţă că muncitorul trebuie să fie plătit, după merit, pentru munca sa. Nedreptăţirea muncitorului cu privire la plata ce i se cuvine pentru munca lui şi asuprirea lui, din partea exploatatorilor, sunt păcate strigătoare la cer, după cum spune Sfanta Scriptură: “Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, striga; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).
Creştinismul cere munca de la fiecare credincios, preţuieşte munca dupp merit şi socoteşte lenea şi trpirea din munca altora drept un mare păcat.
Dar creştinismul mai ănvaţă că nu trebuie să uităm nici de sufletul nostru. “Căci ce-i foloseşte omului să câstige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).
Munca este o îndatorire de viaţă, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creştinului.
De aceea, porunca a patra cere creştinului ca, după zilele de oboseală a braţelor şi a minţii pentru câştigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieţii, să se oprească într-o anumită zi de la muncă sa obişnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu şi să-şi hrănească sufletul cu învăţăturile cele sfinte. Aceasta o cere creştinului şi porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine ca creştinul să se odihnească trupeşte şi sufleteşte, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.
133. Care este ziua de odihnă ?
În Vechiul Testament, poporul evreu a ţinut şi ţine şi astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberarii sale din robia Egiptului.
Creştinii însă ţin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră” (I Cor. 15, 14).
Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toţi Sfinţii Evanghelişti: “Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt” (Ioan 20, 1; cf. Matei 28, 1-2; Marcu 16, 1-7; Luca 23, 54-56). Cuvintele “ziua întâia a săptămânii” sau “într-una din sâmbete” exprimă duminica, fiindcă evreii numeau “sabat” sau “sâmbăta” atât ziua a şaptea, cât şi întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: Întâia zi după sâmbătă, adică duminică, o numeau “întâia a sâmbetei” sau “întâia a sâmbetelor” sau “una dintre sâmbete”. A doua zi după sâmbata sau luni o numeau a doua a sâmbetei, şi aşa mai departe. Din aceasta se înţelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică.
Apoi Duminică mai are însemnătate deosebită pentru creştini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1-4).
Creştinii ţin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfintilor Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: “În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii” (Fapte 20, 7). “A frânge pâinea» înseamnă că Ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârşească Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică.
Deci, ţinând duminica în locul sâmbetei, creştinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi Apostoli.
Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă .
134. Care este porunca a cincea ?
Porunca a cincea este: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (les. 20, 12).
Cele patru porunci dumnezeieşti despre care s-a vorbit până acum au arătat datoriile creştinului faţă de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei faţă de El.
Curăţia şi tăria dragostei faţă de Dumnezeu se adevereşte însă prin dragostea faţă de oameni, căci: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească ? Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii, care ne-au născut şi ne-au crescut şi ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai mari, în viaţa pământească .
Din această pricină, cele şase porunci dumnezeieşti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea faţă de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinţii.
135. Ce înseamnă a cinsti pe părinți ?
A cinsti pe părinţi înseamnă:
1. a-i iubi, adică a le dori şi face tot binele cu putinţă. Iubirea faţă de părinţi este şi o poruncă a firii; de aceea o şi găsim la toate popoarele, chiar şi la toate vieţuitoarele, oricât de sălbatice ar fi ele.
2. a asculta de ei. “Copii, ascultaţi pe părinţii vostri în Domnul, că aceasta este cu dreptate” (Efes. 6, 1). “Fiule, păzeşte povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale” (Pilde 6, 20).
3. a nu-i supăra cu ceva şi a ne purta faţă de ei cu toată cuviinţa, vorbind despre ei şi cu ei numai de bine “Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morţii, că a grăit de rău pe tatăl său şi pe mama sa şi Sângele său este asupra sa” (Lev.20,9)
4. a-i ajuta la nevoie, mângâindu-i în necazuri şi înseninându-le bătrâneţile. “Fiule, sprijineşte pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Int. Sir. 3, 12). Pilda în privinţa aceasta este însuşi Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce, a încredinţat pe sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea (Ioan 19, 26-27).
5. a ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viaţă, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voinţa cea din urmă şi păstrându-le frumoasă amintire.
136. De ce la porunca despre cinstirea părinților Dumnezeu adaugă, ca ceva deosebit, făgăduința fericirii și a vieții îndelungate ?
Dumnezeu adaugă făgăduinţa aceasta pentru a îndemna şi mai mult la împlinirea poruncii, căci pe ea se întemeiază buna rânduială în familie şi în orice fel de viaţă obştească.
137. Pe cine mai trebuie să cinstească copiii asemenea părinților lor ?
Copiii au datoria să cinstească, asemenea părinţilor lor, pe toţi oamenii care într-un fel oarecare poartă grijă de binele şi fericirea lor. Aşa sunt: preoţii, care se îngrijesc de mântuirea lor sufletească, învăţătorii, care le luminează şi îmbogăţesc mintea cu învăţături folositoare pentru viaţă, naşii de Botez etc.
138. Dar părinții au datorii față de copii ?
În cele zece porunci nu găsim o poruncă deosebită cu privire la datoriile părinţilor faţă de copii. Dar nici nu-i nevoie, fiindcă acestea sunt ceva foarte firesc. Dacă şi animalele îşi fac datoria de a hrăni şi creşte puii lor, cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul, care este făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, înzestrată cu judecată.
După cum dragostea copiilor faţă de părinţi este o poruncă, la fel şi dragostea părinţilor faţă de copii este tot o poruncă a legii fireşti. Din ea răsar simţămintele cele mai alese, pe care învăţătura creştină caută să le îndrepte spre slava lui Dumnezeu şi fericirea credincioşilor Săi.
După învăţătura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare preţ; de aceea grija părinţilor pentru ei înseamnă o mare răspundere.
139. Care sunt datoriile părinților față de copii ?
Aceste datorii sunt, pe scurt, următoarele:
1. Să-i iubească, să se îngrijească de buna lor stare trupească, de hrana, îmbrăcămintea şi sănătatea lor, căci: “Dacă cineva nu poartă grija de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţa şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. 5, 8).
2. Să le dea un mijloc de a câştiga în chip cinstit cele trebuincioase traiului.
3. Să le dea o creştere bună, pentru a-i face cetăţeni vrednici ai patriei pământeşti şi ai patriei cereşti.
Temelia bunei creşteri a copiilor o pun părinţii prin sfaturile şi pilda vieţii lor, lăudând, mustrând şi la nevoie chiar şi pedepsind, căci: “Care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?” (Evr. 12, 7). Îndeosebi, credincioşii trebuie să se îngrijească de buna creştere a copiilor şi în cele religioase şi morale, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4). Învăţătura şi pilda bună a părinţilor se întipăresc adânc în inima copiilor şi-i deprind la viaţă cinstită.
140. Care este porunca a șasea ?
Porunca a șasea este: “Să nu ucizi” (Ies. 20, 13).
141. Ce învață porunca aceasta ?
Viaţa pămîntească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vieţii omeneşti, numai El, şi nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei.
Apoi, viaţa pământească este timpul de pregătire pentru viaţa veşnică. În aceasta se cuprinde preţul mare al vieţii pământeşti pentru creştini. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti» 639 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian, Omilia 6, 4, Migne, P. G., XLVin, col. 86).
Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios.
Tocmai aceasta cere Dumnezeu prin porunca a şasea din Decalog, când opreşte uciderea.
142. Câte feluri de ucidere sunt ?
Sunt două feluri de ucidere: trupească şi sufletească. Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieţii aproapelui cu orice fel de armă, sau lovirea şi rănirea lui, care-i aduc mai târziu moartea.
Tot ucidere a aproapelui înseamnă:
1. Istovirea lui printr-o muncă ce-i întrece puterile trupeşti şi astfel îi grăbeşte sfârşitul;
2. Purtarea cu asprime faţă de el, ceea ce-l amărăşte şi de asemenea, îi poate scurta viaţa;
3. Lăsarea lui să moară de foame, fie că nu i se dau cele trebuincioase traiului, fie că nu i se dă putinţa să şi le câştige singur;
4. Orice faptă care-i primejduieşte şi nimiceşte viaţa;
5. Ucidere înseamnă şi avortul, cu bună ştiinţă şi voie.
143. Ce înseamnă uciderea sufletească ?
Uciderea sufletească înseamnă pilda rea, prin vorbe şi fapte necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a se abate din calea cea bună şi a păcătui, ceea ce îi aduce moartea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: “Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 15). Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: “Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui de şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9, 42).
Tot ucidere sufletească înseamnă: pizma, mânia, clevetirea şi ura aproapelui, căci “Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” (I Ioan 3, 15).
144. Porunca a șasea oprește numai uciderea aproapelui ?
Nu. Aceasta poruncă opreşte şi sinuciderea, adică nimicirea cu bună ştiinţă şi voie a vieţii proprii. Căci dacă este împotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea nouă, cu atât mai mult este împotriva firii a ne ucide pe noi înşine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, viaţa noastră este a lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o şi deci nu avem voie să facem cu ea ce voim.
145. Este și o sinucidere sufletească ?
Da şi anume atunci când omul consimte să trăiască în păcat, căci: “Plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23).
146. Este uciderea un păcat greu ?
Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârşi cineva faţă de aproapele şi faţă de sine însuşi. Sfânta Scriptură numară uciderea printre păcatele strigătoare la cer. “Glasul Sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 10).
147. De ce este uciderea un păcat foarte greu ?
Uciderea este un păcat foarte greu fiindcă prin ea:
1. Se distruge o fiinţă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu;
2. Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stăpân asupra vieţii şi a morţii;
3. Se răpeşte un drept firesc al fiecăruia şi bunul cel mai de preţ dăruit omului de Dumnezeu şi pe care nimeni nu-l mai poate înapoia;
4. Se calcă porunca dragostei;
5. Se ştirbesc drepturile societăţii faţă de care fiecare om are anumite datorii de împlinit;
6. Se ucid serii întregi de urmaşi, care aveau dreptul la viaţă şi puteau fi de mare folos societăţii. Uciderea este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului şi împotriva societăţii.
În ce priveste pe sinucigaşi, deoarece ei de bună voie rup legătura cu Dumnezeu, Biserica prin canoanele ei, opreşte înmormântarea lor după rânduielile creştineşti. Aceasta, bineînţeles, dacă atunci când s-au sinucis au fost în deplinătatea minţii.
148. Care este porunca a șaptea ?
Porunca a şaptea este: “Să nu fii desfrânat” (Ies. 20, 14).
149. Ce se oprește prin această poruncă ?
Prin această poruncă sunt oprite toate cugetele şi dorinţele necurate, toate cuvintele şi faptele necuviincioase de care creştinul trebuie să se ruşineze înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. De asemenea, porunca aceasta opreşte toate acele lucruri şi fapte care pot duce pe creştin la păcatul desfrânării, precum: îmbrăcămintea necuviincioasă, necumpătarea în mâncare şi băutura, citirea cărţilor pornografice, jocurile şi cântecele necuviincioase, beţia şi lenea. Tot de păcatul desfrânării ţine şi călcarea credinţei dintre soţ şi soţie, adică adulterul.
Dragostea dintre soţ şi soţie trebuie să se asemene în curăţie cu dragostea dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 21-33). Orice abatere de la această dragoste curată, fie şi numai cu gândul, înseamnă o călcare a poruncii a şaptea (Matei 5, 28). Dar şi până la căsătorie, creştinul trebuie să se păzească curat de orice desfrânare. Dacă unul dintre soţi moare, iar cel rămas în viaţă nu poate să se păzească curat, atunci să se recăsătorească (I Tim. 5, 14). Biserica îngăduie căsătoria a doua şi chiar pe a treia.
150. Este desfrânarea un păcat mare ?
Desfrânarea este un păcat foarte mare, fiindcă răpeşte omului curăţia trupească şi sufletească, vatămă sănătatea, întunecă mintea, împietreşte inima şi îndepărtează pe credincios de Dumnezeu. Pe de altă parte, ea mai îndeamnă şi la alte păcate, ca: minciuna, furtul, omorul.
Sfânta Scriptură îndeamnă să fugim de păcatul desfrânării: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor. 6, 18). Cei ce se fac vinovaţi de astfel de păcate nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 8-9). Datoria creştinului este, deci, să se ferească de acest păcat şi de toată ispita spre el, prin rugăciune, post, muncă şi stăpânirea poftelor.
151. Care este porunca a opta ?
Porunca a opta este: “Să nu furi” (les. 20, 15).
152. Ce oprește această poruncă ?
Această poruncă oprește luarea sau însușirea pe nedrept a bunurilor străine. Împotriva acestei porunci se păcătuiește prin:
1. Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furt);
2. Luarea cu sila şi pe faţă a lucrurilor altuia (prădare);
3. Luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înşelăciune), de pildă prin falsificare de acte, cumpărare cu bani falşi, vânzarea cu măsuri mincinoase, delapidare;
4. Vânzarea celor trebuitoare traiului cu preţuri de două sau mai multe ori mai mari (specula);
5. Luarea de dobânda mare (cămătarie);
6. Oprirea plăţii cuvenite lucrătorilor;
7. Luarea de bani pentru lucruri pe care cineva este îndatorat de slujbă să le facă, sau pentru a le face altfel de cum cere legea (mită);
8. Neîntoarcerea lucrului luat cu împrumut;
9. Neîmplinirea datoriei cerute de slujba pe care o are cineva, adică primirea unei plăţi fără a munci;
10. Trăirea din cerşetorie, atunci când cineva poate să-şi câştige hrana prin muncă;
11. Însuşirea lucrurilor închinate lui Dumnezeu sau lăsate prin daruri şi testamente Bisericii (sacrilegiu);
12. Vânzarea şi cumpărarea pe bani a harului sfinţitor, adică cumpărarea cu bani şi nu dobândirea prin vrednicie, a puterii de a săvârşi slujbe bisericeşti (simonie).
153. Este furtul un păcat greu ?
Da, furtul este un păcat greu, fiindcă loveşte în datoria de a fi drepţi şi a iubi pe aproapele nostru.
Sfântul Apostol Pavel îl număra printre păcatele care îl lipsesc pe făptuitor de împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10).
Deci, datoria creştinului este să-şi câştige cele de trebuinţă numai prin muncă cinstită şi nicidecum să-şi însuşească pe nedrept lucrurile străine.
154. Care este porunca a noua ?
Porunca a noua este: “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (les. 20, 16).
155. Ce oprește această poruncă ?
Această poruncă opreşte minciuna, care înseamnă tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevărului, pentru a înşela, rătăci şi păgubi pe altul.
156. Cum se poate săvârși minciuna ?
Minciuna se săvârşeşte cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau şi numai cu anumite semne, sau cu tăcerea. De pildă, cineva ştie că ceea ce se spune despre altul nu este adevărat şi totuşi, nu arată adevărul, ci tace, zâmbeşte sau face un semn de întărâre a celor spuse.
157. Care sunt chipurile minciunii ?
Minciuna poate lua diferite chipuri. Iată pe cele mai însemnate dintre ele:
1. Mărturia mincinoasă, jurământul strâmb şi pâră nedreaptă împotriva aproapelui;
2. Năravul de a adăuga câte ceva la adevărul lucrurilor, adică de a înflori mereu lucrurile, încât nu se mai poate şti care este adevărul. De asemenea, năravul de a te lăuda cu lucruri pe care nu le ai, sau de a tăinui pe cele avute, spre a înşela pe alţii;
3. Viclenia sau vorba cu două înţelesuri, din care nu se poate deosebi adevărul şi prin care se urmăreşte înşelarea cuiva;
4. Prefăcătoria (falsitatea), adică ascunderea minciunii sub chipul prieteniei, dragostei şi al binefacerii, spre a înşela şi păgubi pe alţii;
5. Linguşirea, care înseamnă lăudarea cuiva pentru însuşiri pe care acela nu le are, în scopul câştigării de foloase nemeritate;
6. Făţărnicia (ipocrizia), adică primirea fără gând curat a părerilor şi spuselor altuia, pentru a câştiga foloase deosebite de pe urma acestui lucru. Cei cuprinşi de făţărnicie una gândesc şi alta spun şi fac. De păcatul făţărniciei se fac vinovaţi şi cei care se arată că ţin rânduielile bisericeşti, pe când, de fapt, nu le ţin. Pe vremea Mântuitorului cădeau în păcatul făţărniciei mai ales fariseii şi cărturarii; de aceea minciuna prin făţărnicie se mai numeşte şi fariseism;
7. Grăirea de rău, clevetirea sau calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu le-a spus, sau fapte rele pe care nu le-a făcut, cu gândul de a-i face rău. Tot aici se număra şi răspândirea celor născocite pe seama cuiva.
158. Este minciuna un păcat ?
Din orice motiv s-ar spune şi în orice chip s-ar săvârşi, minciuna este păcat mare şi iată de ce:
1. Credinciosului îi este dat de Dumnezeu să caute, să cunoască şi să mărturisească adevărul, având ca tălmaci al gândurilor şi simţămintelor sale, graiul. Minciuna, făcând rea întrebuinţarea de grai, nesocoteşte acest dar de mare preţ cu care este înzestrat numai omul şi prin aceasta înjoseşte pe omul mincinos şi păgubeşte pe ceilalţi semeni. Minciuna este primejdioasă, fiindcă se furişeaza pe nesimţite în sufletul omului, prinde rădăcini şi numai cu mare greutate poate fi scoasă;
2. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin minciună se întunecă în om chipul lui Dumnezeu care este adevărul veşnic şi se întipăreşte chipul diavolului care este tatăl minciunii;
Omului îi este dat să trăiască împreună cu alţii. Viaţa de obşte poate înflori însă numai dacă oamenii au încredere unii în alţii, iar încrederea între ei se arată limpede prin dragostea de adevăr. Minciuna, dimpotrivă, înăbuşind adevărul, roade încrederea dintre oameni, otrăveşte legăturile de dragoste şi de dreptate dintre ei şi astfel face cu neputinţă înflorirea vieţii de obşte.
“Omul pârător, trădător şi martor mincinos, este fiara prefăcută şi mult împleticită, tulbură judecăţile, desparte pe bărbat de femeie, încurcă pe stăpânitori, face dezbinări, întărâtă pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsă Sânge, păgubeşte, răpeşte, nedreptăţeşte, dezbracă orfanii, întristează văduvele, dărâmă case, risipeşte sate, pustieşte oraşe şi pierde popoare întregi” 640 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristoitia, p. 101).
Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciună i-a făcut pe cei dintâi oameni să calce porunca lui Dumnezeu şi de atunci îndeamnă mereu la acest păcat. De aceea, în Sfanta Scriptură diavolul este numit: “Tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).
Dumnezeu urăşte minciuna: “Buzele cele grăitoare de minciună sunt urăciune înaintea Domnului” (Pilde 12, 22). Fiind faptă urâtă, minciuna nu poate rămâne fără pedeapsă. Dacă uneori scapă de pedeapsa oamenilor, nu poate scăpa însă nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, căci: “Partea… tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apoc. 21, 8).
De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne ferim de păcatul minciunii: “Nu vă minţiţi unul pe altul” (Col. 3, 9). Sau: “Lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare” (Efes. 4, 25).
Deci, porunca a noua din Decalog, oprind mărturia mincinoasă şi orice fel de minciună, cere fiecărui creştin să spună adevărul şi să se străduiască pentru biruinţa adevărului. “Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug” (I Petru 3, 10).
159. Este dator creștinul să spună întotdeauna tot ceea ce știe ?
Datoria adevărului nu cere întotdeauna mărturisirea tuturor celor ştiute. Ea este îngrădită prin datoria de a păstra nedescoperite lucrurile care ni s-au încredinţat pe temeiul încrederii în cuvântul nostru că vom păstra tăcerea (datoria discreţiei, adică a păstrării celor încredinţate spre a nu fi destăinuite). De asemenea trebuie păstrate nedestăinuite şi lucrurile în legătura cu slujba fiecăruia, după cum cere legea (Datoria secretului profesional).
Destăinuirea lucrurilor încredinţate spre păstrare se poate face numai la cererea autorităţilor îndreptăţite, sau când prin tăcerea asupra lor se păgubeşte viaţa de obşte.
Numai destăinuirile creştinului la Sfânta Taină a Spovedaniei nu pot fi date în vileag niciodată de către duhovnic.
160. Care este porunca a zecea ?
Porunca a zecea este: “Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău” (les. 20, 17).
161. Ce oprește această poruncă ?
Porunca a zecea opreşte însuşirea lucrurilor altuia, precum şi pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă cineva doreşte ceva, atunci va căuta să-şi însuşească ceea ce doreşte.
Această poruncă opreşte deci toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul de fapte rele. Nu este de ajuns numai să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngăduit să-l dorim şi să-l poftim în sufletul nostru, fiindcă pofta naşte păcatul, iar păcatul înfăptuindu-se naşte moartea veşnică (Iacov 1, 15). Mântuitorul spune: “Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19).
Aşadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcină a cauzelor răului, care sălăşluiesc în inima omului şi se cuprind în pofta zămislitoare de păcat. Deci creştinul este dator să se curăţească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, precum citim în Sfânta Scriptură: “Să ne curăţim pe noi de toată întinărea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (II Cor. 7, 1).

162. Care este rostul legilor morale ?
Din cele spuse până acum am înţeles că creştinul trebuie să se călăuzească în viaţă după legile morale. Acestea îi arată datoriile prin împlinirea cărora îşi poate întocmi viaţa potrivit voii lui Dumnezeu şi dobândi mântuirea sufletului.
163. Care sunt aceste datorii ale creştinului ?
Datoriile creştinului le-a arătat lămurit Mântuitorul în răspunsul dat unuia dintre ispititorii Săi, care voia să cunoască cea mai mare porunca din Lege, zicându-i: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca şi aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).
Aşadar, creştinul are datorii către Dumnezeu, către sine însuşi şi către aproapele.
Despre ele s-a vorbit în partea de mai înainte. De aceea acum le arătam la un loc, dar numai pe scurt.
164. Care sunt datoriile către Dumnezeu ?
Creştinul este dator să se străduiască să cunoască pe Dumnezeu şi să recunoască în El pe Creatorul, Binefăcătorul, Sfinţitorul şi Judecătorul sau şi numai Lui să-I slujească cu toate puterile sale. Aceasta o cere porunca întâi a Decalogului, precum şi Mântuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de către diavol: “Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Matei 4, 10).
165. În ce chip slujeşte creştinul lui Dumnezeu ?
Creştinul slujeşte lui Dumnezeu prin însuşirea şi punerea în lucrare a celor trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, precum şi prin împlinirea conştiincioasă a tuturor actelor de cult, după rânduiala sfintei noastre Biserici Ortodoxe (rugăciunea, serbarea Duminicii şi a celorlalte zile de sărbătoare, cinstirea îngerilor, a sfinţilor, a sfintelor moaşte, a sfintelor icoane, a sfintelor cruci, respectarea persoanelor, locurilor, lucrurilor şi numelor sfinţite de Dumnezeu, ţinerea jurământului şi votului, mărturisirea fără sfială şi teama a învăţăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, după pilda Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Mucenici).
Despre acestea s-a vorbit mai înainte.
DATORIILE CĂTRE SINE ÎNSUŞI
166. Ce înţelegem prin datoriile creştinului către sine însuşi ?
Pentru a putea face faţă aşa cum se cuvine diferitelor trebuinţe ale vieţii şi pentru a-şi îndeplini menirea sa morală, creştinul are nevoie de pregătire sufletească şi trupească. Această pregătire o au în vedere tocmai datoriile către sine însuşi. Prin mijlocirea lor, puterile şi însuşirile credinciosului, ajutate de harul sfinţitor, înfloresc şi rodesc binefăcător în viaţă.
167. De cate feluri sunt datoriile catre sine însuşi ?
Datoriile către sine însuşi sunt de două feluri: unele privesc întreaga fiinţă a credinciosului, iar altele, fiecare parte alcătuitoare a fiinţei sale, adică sufletul şi trupul.
168. Care sunt datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă ?
Datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă se cuprind în trei virtuţi de seamă: cinstirea de sine, dragostea de sine şi smerenia.
169. Ce este cinstirea de sine ?
Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia cu care Dumnezeu l-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi.
Cu mintea sa, credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri care-l deosebesc de toate celelalte făpturi. Credinţa creştină îi arată că numai omul este creat “după chipul lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26-27); că este scăpat din robia păcatului prin jertfa Mântuitorului, că este “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19) şi chemat la fericirea veşnica. Faptul acesta, de bună seama, trebuie să-i fie creştinului îndemn puternic de a preţui după cuviinţă darurile şi vrednicia cu care l-a înzestrat Dumnezeu numai pe el, adică îndemn puternic de a se cinsti şi respecta pe sine.
170. În ce chip îşi arată creştinul cinstirea de sine ?
Creştinul îşi arată cinstirea de sine, pe de o parte, prin ferirea de faptele rele, care întunecă şi înjosesc chipul lui Dumnezeu în el; iar pe de altă parte, prin săvârşirea faptelor bune, care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei sau a numelui celui bun.
171. Ce este cinstea sau numele cel bun ?
Cinstea, numele cel bun sau onoarea este recunoaşterea de către ceilalţi semeni a vredniciei morale şi a muncii cuiva. Ea se câştigă prin năzuinţa firească a credinciosului de a-şi îndeplini conştient datoriile sale, prin purtarea cuviincioasă în orice împrejurare şi prin statornicia în bine.
În Sfânta Scriptură se spune că “Un nume bun este mai de preţ decât bogăţia” (Pilde 22, 1). Conştiinţa cinstirii de sine este un frâu împotriva păcatelor şi un îndemn către virtute. De aceea, datoria creştinului este să-şi câştige şi să-şi apere cinstea sa.
172. Care sunt foloasele cinstirii de sine ?
Cinstirea de sine este un scut puternic împotriva ispitelor păcatului, îndemn tare de a stărui şi înainta în virtute, izvor bogat al dragostei şi mulţumirii către Dumnezeu pentru darurile primite, precum şi al dragostei către aproapele care şi el, asemenea, este creat după “chipul lui Dumnezeu”.
173. Care sunt păcatele împotriva cinstirii de sine ?
Păcatele împotriva cinstirii de sine sunt: înjosirea prin făţărnicie, linguşirea, vieţuirea păcătoasa şi nepăsarea faţă de cinstea proprie.
174. Ce este dragostea de sine ?
Dragostea de sine este virtutea prin care creştinul, întărit de harul sfinţitor, năzuieşte să-şi dezvolte darurile primite de la Dumnezeu şi să-şi desăvârşească viaţa, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Deci, pe când dragostea firească de sine se cuprinde în imboldul păstrării vieţii, virtutea dragostei de sine se arată prin păstrarea, sporirea şi bună întrebuinţare a darurilor primite de la Dumnezeu.
175. În ce chip îşi arată creştinul dragostea de sine ?
Creştinul îşi arată dragostea de sine prin grija faţă de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti şi de mântuirea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: “Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ?” (Matei 16,26), precum şi prin grija pentru sănătatea trupului şi pentru folosirea lui in slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui.
176. Care sunt foloasele dragostei de sine ?
Virtutea dragostei de sine, fiind nedespărţită de dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, este neapărat necesară pentru mântuire. Fără ea, creştinul nu poate împlini lucrul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu în această viaţă, nu poate fi stăruitor în bine şi nici nu poate folosi bine virtuţile creştineşti. Ea înfrânează poftele rele, duce la ferirea de păcat şi la împodobirea cu alese virtuţi creştine.
177. Care sunt păcatele împotriva dragostei de sine ?
Păcatele împotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, în ura de sine, aratată prin săvârşirea de fapte rele, precum citim în Sfânta Scriptură: “De vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Rom. 8, 13).
178. Ce este smerenia ?
Smerenia, întâlnită cu adevarăt numai în religia creştină, este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se mândreşte cu ele. “Ce ai, pe care să nu-l fi primit; iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit ?” (I Cor. 4, 7).
Dar pentru ca, pe lângă însuşiri bune, fiecare om are şi slăbiciuni, smerenia mai cere ca fiecare să-şi recunoască şi slăbiciunile sale, precum şi să recunoască în acelaşi timp şi părţile bune ale aproapelui.
Aşadar, smerenia nu se împotriveşte cinstirii şi dragostei de sine. Dimpotrivă, cu cât creştinul este mai pătruns de înaltă vrednicie a firii sale şi de înălţimea chemării sale, cu atât mai mult el va şti să preţuiască şi darurile date de Dumnezeu lui şi aproapelui, recunoscându-şi totodată atât slăbiciunile sale, cât şi dependenţa sa întru toate de Dumnezeu.
179. Este smerenia necesară mântuirii ?
Da, pentru că fără smerenie nu poate avea loc lucrarea eficientă a harului dumnezeiesc, nici credinţa desăvârşită, nici rugăciunea cuviincioasă, nici pocăinţa adevărată şi nici stăruinţa în bine.
Astfel, smerenia este una dintre cele mai alese virtuţi creştine, fiind cu drept cuvânt numită temelia lor. Aşa, de pildă, credinţa este smerenie a minţii; ascultarea, smerenie a voii; pocăinţa, smerenie a poftelor şi a patimilor. De aceea Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli îndeamnă cu multă stăruinţă, prin cuvânt şi pildă, la împodobirea cu virtutea smereniei: “Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând Şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29), spune Mântuitorul, Care, Dumnezeu fiind, S-a smerit într-atât încât a luat chipul neputinţei noastre şi S-a făcut om. El a trăit o viaţă plină de lipsuri, urmărind împlinirea lucrării de mântuire a oamenilor, iar nu strălucirea trecătoare a vieţii pământeşti.
De aceea şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă la smerenie, spunând că “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).
Pilde alese de smerenie găseşte creştinul în viaţa Maicii Domnului şi a celorlalţi sfinţi.
180. Care sunt însuşirile smereniei ?
Smerenia creştină trebuie să fie:
1. Curată, adică să pornească cu adevărat din inimă; altfel ea este făţărnicie şi mândrie tăinuită;
2. Să fie unită cu adevărată cinstire şi dragoste de sine şi cu încrederea în Dumnezeu; altfel ea este slăbiciune vinovată;
3. să se arate prin fapte şi să fie statornică în toate împrejurările; altfel ea nu are nici o valoare morală.
181. Care sunt roadele smereniei ?
Roadele cele mai de seama ale smereniei sunt:
1. Ascultarea de Dumnezeu şi recunoştinţa faţă de El;
2. Căinta pentru păcate şi dorul după conlucrarea cu harul sfinţitor (I Petru 5, 5);
3. Pacea sufletului (Matei 11, 29);
4. înfrânarea imboldului după laude şi măriri deşarte;
5. Cinstirea, dragostea, dreptatea şi îngăduinţa faţă de aproapele.
182. Care sunt mijloacele pentru câştigarea smereniei ?
Mijloacele potrivite pentru câştigarea smereniei sunt:
1. Rugăciunea pentru dobândirea ajutorului lui Dumnezeu;
2. Luarea aminte la învăţătura Mântuitorului, la pilda vieţii Sale şi a sfinţilor;
3. Cunoaşterea adevărata de sine, căci cine se cunoaşte bine pe sine şi îşi cunoaşte însuşirile sale bune, dar şi slăbiciunile şi pornirile sale pătimaşe şi are voinţa să le stăpânească, poate evita faptele rele şi stărui în cele bune.
183. Care sunt păcatele împotriva smereniei ?
Păcatele împotriva smereniei se cuprind în mândrie, adică în patima de a se înălţa pe sine peste măsură, din care răsar multe alte rele. “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5). Căci, pe când mândria este moartea virtuţilor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţă virtuţilor.
Păcat împotriva smereniei este şi înjosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucrări nefolositoare.
184. Care sunt datoriile creştinului faţă de sufletul său ?
După învăţătura sfintei noastre Biserici, sufletul este creaţie dumnezeiască, chipul lui Dumnezeu în om, partea spirituală şi nemuritoare care-l deosebeşte pe om de orice altă făptură, deci partea cea mai de preţ a fiinţei sale.
Din această cauză, datoriile către suflet sunt cele mai sfinte pentru creştini. Ele se cuprind în grija de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om spre a trăi viaţa pământească potrivit legilor morale şi a dobândi fericirea cerească.
Puterile sufleteşti sunt: mintea, vointa şi simţămintele.
185. În ce se cuprinde grija faţă de minte ?
Mintea este puterea sufletească prin care omul cunoaşte şi înţelege lucrurile. În ea a sădit Dumnezeu năzuinţa de a cunoaşte adevărul, de a pătrunde în tainele lumii create şi a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe.
Datoria creştinului este de a înlesni această năzuinţă şi lucrare a minţii sale şi de a-i da prilej să-şi adune cunoştinţe bogate şi temeinice, prin care se ridică şi înfloreşte viaţa.
Îndeosebi, creştinul trebuie să se îngrijească de luminarea şi înzestrarea minţii sale cu învăţătura propovăduită de sfânta noastră Biserică Ortodoxă în care se cuprind adevărurile veşnice, descoperite de Dumnezeu. Practica vieţii creştine a dovedit că învăţătura creştină este izvor nesecat de cunoştinţe folositoare şi că nu este trebuinţă a vieţii care să nu poată fi îndrumată spre bine, în lumina ei. Căci “mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclia care lumineaza sufletul”, spune Sfântul Antonie cel Mare 641 (Filocalia, vol. 1, p. 27).
Creşterea bună în familie, învăţămintele din şcoală, aşezămintele culturale, bibliotecile cu cărţi bune şi mai ales Biserica, cu slujbele ei şi cu propovăduirea cuvântului dumnezeiesc, pun la îndemână credinciosului mijloacele potrivite pentru împlinirea datoriei de a-şi lumina mintea.
186. În ce chip poate păcătui creştinul împotriva acestei datorii ?
Împotriva acestei datorii creştinul poate păcătui prin nepăsarea faţă de adevăr şi îndeosebi faţă de adevărul creştin şi prin lenea de a-şi însuşi cunoştinţele roditoare de bine vremelnic şi veşnic.
187. În ce se cuprinde grija faţă de voinţă ?
Voinţa este puterea sufletească prin care omul îşi aduce la îndeplinire gândurile şi dorinţele sale. În ea a sădit Dumnezeu năzuinţa spre bine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, voinţa omului a fost îndreptată numai spre bine. În urma păcatului strămoşesc însă, slăbindu-i-se puterea, ea s-a îndreptat mai mult spre rău, fără să-şi piardă însă puterea de a se hotărî şi spre bine. Mântuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recâştigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile voinţei spre rău. Astfel, având ajutorul dumnezeiesc, datoria creştinului este ca, prin virtutea înfrânării şi a bărbăţiei, să-şi întărească puterea voinţei sale, încât aceasta, în chip statornic, să se îndrepte numai spre împlinirea faptelor bune. “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21).
Statornicia voinţei omului pe calea binelui se numelte caracter moral. Omul ămpodobit cu caracter moral nu se lasp abptut din calea binelui, oricâte greutăţi, ispite li primejdii ar întâlni. El îşi îndeplineşte totdeauna în chip deplin datoriile sale, ţine seama de drepturile semenilor săi, caută să fie folositor obştii, iar prin viaţa şi faptele sale îşi dă silinţa să fie pildă bună altora.
Împotriva datoriei de a-şi întări voinţa spre bine, se păcătuieşte îndeosebi prin neînfrânarea poftelor şi a pornirilor rele.
188. În ce se cuprinde grija faţă de simţăminte ?
Simţămintele, prin care credinciosul îşi dă seama de ceea ce este frumos, plăcut şi bine, sau neplăcut şi rău, au mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii sale religios-morale. De altă parte însă, simţămintele omeneşti sunt supuse rătăcirii mai mult decât celelalte puteri sufleteşti. Din această pricină, datoria creştinului este ca, ajutat de harul dumnezeiesc, să-şi stăpânească cu mintea şi cu voia simţămintele şi să le îndrumeze astfel încât ceea ce vor spune ele că-i plăcut, bun, frumos şi moral să fie într-adevar aşa.
189. Prin ce mijloace se poate face acest lucru ?
Simţămintele pot fi îndrumate şi întărite în binele moral prin înfrânarea patimilor, prin citirea cărţilor ziditoare de viaţă morală şi îndeosebi a celor cu cuprins religios, prin admirarea frumuseţilor naturii, prin muzică aleasă, pictură frumoasă s.a.
Simţămintele curate se nasc în sufletul credinciosului prin citirile din Istoria sfânta despre dragostea de oameni a lui Dumnezeu, arătată de Mântuitorul, despre curajul Sfinţilor Apostoli în propovăduirea învăţăturii creştine sau despre statornicia în credinţă a sfinţilor mucenici.
De asemenea psalmii, rugăciunile, sfintele slujbe, cântările şi pictura religioasă sunt izvor de învăţăminte înalte.
Simţămintele produc fiori sufleteşti, care duc la hotărâri tari, la poăainţă şi la însufleţire spre fapte bune.
190. Care sunt datoriile creştinului către trupul său ?
Datoriile creştinului către trupul său se cuprind, pe scurt, în grija de viaţă şi de sănătatea lui.
După învăţătura creştină, trupul este zidire a lui Dumnezeu, locuinţă şi slujitorul sufletului. El ia parte la primirea Sfintelor Taine şi este menit pentru învierea şi preamărirea în viaţa cea de după moarte (Rom. 8, 11).
Pe de altă parte, de trup este legată viaţa pământească, în timpul căreia creştinul trebuie să-şi pregătească mântuirea, după cuvintele Mântuitorului: ” Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).
Viaţa având un astfel de preţ, creştinul are şi datoria şi dreptul de a o păstra şi apăra, atât pentru el cât şi pentru obşte, precum cere şi porunca dumnezeiască: “să nu ucizi”.
191. Viaţa nu poate fi nicicând jertfită ?
Viaţa trupească este un bun însemnat, dar nu cel mai mare bun al credinciosului. De aceea şi datoria pentru păstrarea ei nu este fără margini. Sunt împrejurări în care primejduirea şi jertfirea vieţii este chiar o datorie. Astfel, Sfintii Apostoli au îndurat prigoniri şi moarte pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii. Sfinţii Mucenici au preferat să moară decât să se lepede de Mântuitorul, împlinind cuvântul Domnului, care spune: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28). Pe de altă parte, preoţii, medicii, îngrijitorii celor cuprinşi de boli molipsitoare îşi pun adesea viaţa în primejdie, ca şi soldaţii care apăra patria. Împlinirea conştiincioasă a datoriilor legate de chemarea lor le cere acest lucru pentru binele obştesc.
Aşadar, sunt împrejurări care cer primejduirea şi chiar jertfirea vieţii, dar numai pentru bunuri de preţ înalt şi din dorinţe curate, iar nu din dorinţa de a fi lăudat de oameni.
În afară de astfel de împrejurări deosebite, datoria creştinului este de a-şi păstra viaţa trupului şi a îngriji de sănătatea lui. Căci, cu cât trupul este în mai bună stare, cu atât slujeşte mai bine sufletului.
192. În ce chip se îngrijeşte creştinul de sănătatea trupului ?
Creştinul se îngrijeşte de sănătatea trupului prin:
1. Hrana potrivită şi cumpătare, căci omul mănâncă pentru a trăi şi nu trăieşte pentru a mânca. Iar după pilda Mântuitorului şi învăţătura Sfinţilor Apostoli, creştinul trebuie să ia totdeauna mâncarea cu “binecuvântare”, adică cu rostire de rugăciuni înainte şi după masă (I Tim. 4,4, 5).
2. Îmbrăcăminte trebuitoare pentru înfăţişarea cuviincioasă şi pentru ocrotirea trupului de schimbările vremii.
3. Locuinţă sănătoasă, pentru cuvenită odihnă şi adăpostire. Datina creştinească cere ca locuinţa creştinilor să fie împodobită cu icoane şi cu sfânta cruce.
4. Curăţenie în îmbrăcăminte şi locuinţă, precum şi curăţenie a trupului.
5. Munca şi exerciţii trupeşti, care întăresc puterile şi-l menţin pe om în bună stare sufletească. Pentru că a trăi înseamna a munci. De aceea este datoria fiecărui creştin să-şi aleagă cu multă chibzuinţă şi să se pregătească cu îngrijire pentru o anumită muncă, după însuşirile şi puterile sale.
6. Vindecarea sănătăţii zdruncinate de boli. Desigur, creştinismul priveşte bolile: sau ca pedepse meritate pentru păcat şi mijloace pentru pocăinţă, ca de pildă: lepra lui Ghiezi, slăbănogul de 38 de ani; sau ca mijloace pentru întărire în virtute, ca de pildă suferinţele dreptului Iov sau ca prilejuri pentru arătarea puterii lui Dumnezeu, ca de pildă vindecarea orbului din naştere. De aceea, creştinul îndură bolile cu răbdare şi cu supunere faţă de voia lui Dumnezeu şi se roagă Lui să-i aducă uşurare şi vindecare. “Fiule ! În boala ta nu fi nebăgător de seamă, ci te roagă Domnului şi El te va tămădui” (Int. Sir. 38, 9).
Dar aceasta nu înseamnă că creştinul trebuie să aştepte vindecarea numai prin rugăciune şi prin mijloacele religioase; adică să aştepte ca Dumnezeu să facă mereu minuni cu el. Datoria lui este să ceară şi ajutorul medicului şi să folosească medicamentele arătate de el. “Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, ca şi pe el l-a făcut Domnul… Domnul a zidit din pământ leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele” (Int. Sir. 38, 1, 4).
Dacă şi-a recâştigat sănătatea, creştinul trebuie să aducă laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, asemenea leprosului vindecat (Luca 17, 15).
7. Odihna. Datoria muncii cere şi dreptul la odihnă pentru reîmprospătarea puterilor şi susţinerea sănătăţii. Mântuitorul însuşi, ca om, avea trebuinţă de odihnă şi se odihnea (Ioan 4, 6). Cel dintâi mijloc pentru odihna este somnul. Astfel, muncitorul conştiincios nu va renunţa la el pentru plăceri, dar nici nu va pierde timpul lucrului cu somnul. Timp de odihnă sunt şi duminicile şi zilele de sărbători, când creştinul îşi întrerupe munca din cursul săptămânii şi după participarea la Sfânta Liturghie şi ascultarea cuvântului dumnezeiesc, se odihneşte şi-şi reface puterile sale, meditând la cuvântul lui Dumnezeu şi făcând fapte bune faţă de aproapele.
193. Opreşte Biserica participarea la bucuriile şi plăcerile vieţii ?
Sfânta noastră Biserică nu opreşte participarea la bucuriile şi plăcerile vieţii. Dimpotrivă, le consideră trebuitoare pentru sănătatea şi buna stare a credincioşilor. Ea cere însă ca ele să nu fie păgubitoare nici trupului şi nici sufletului, să nu răpească din timpul de muncă şi să fie cu măsură.
Plăcerile sunt felurite. Unele mai mult pentru recrearea trupească, iar altele mai mult pentru recrearea sufletească. Astfel, cei ce lucrează cu mintea găsesc recreaţie şi plăcere în exerciţiile trupeşti, iar cei ce lucrează cu braţele, în ocupaţiile minţii, pentru a ţine cumpănă dreaptă între puterile trupeşti şi cele sufleteşti.
Folositoare pentru toţi sunt exerciţiile trupeşti, plimbările cu admirarea frumuseţilor naturii, muzică aleasă, teatrul şi cinematograful cu cuprins moral şi sănătos şi fără îndoială, citirea cărţilor roditoare de viaţă morală.
Odihna şi recrearea bună îi aduc credinciosului mulţumire şi puteri noi pentru reînceperea muncii obişnuite. Recrearea rea însă îi aduce descurajare şi dezgust faţă de muncă.
194. Care sunt păcatele împotriva datoriei de a se îngriji de viaţă şi sănătatea trupului ?
Cele mai mari păcate împotriva vieţii şi sănătăţii trupului sunt:
1. Primejduirea şi distrugerea vieţii;
2. Ciuntirea de sine, prin care cineva urmăreşte să devina nepotrivit pentru muncă. Dacă aceasta se face însă cu scopul de a-şi păstra viaţa, de pildă extirparea unui mădular bolnav, atunci ea este chiar o datorie;
3. Lenea;
4. Îmbuibarea cu mâncare şi băutură;
5. Nestăpânirea patimilor care macină sănătatea trupului;
6. Nebăgarea în seamă a bolilor şi lipsa de măsuri pentru preîntâmpinarea lor sau pentru vindecare.
195. Pentru împlinirea datoriilor către sine însuşi, are creştinul nevoie de bunuri materiale ? Ce învaţă sfânta noastră Biserică despre bunurile materiale ?
Dumnezeu, după ce a creat pe cei dintâi oameni, i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul. Apoi a zis Dumnezeu: “Iată vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi vouă hrana voastră” (Fac. 1, 28-29).
Aşadar, bunurile materiale sunt darurile lui Dumnezeu către om, pentru susţinerea vieţii şi pentru îndeplinirea feluritelor trebuinţe legate de ea. Stăpânul lor deplin este Dumnezeu, Creatorul întregii zidiri. Omului îi sunt date bunurile materiale numai spre buna administrare, chivernisire şi folosire, având a da seama de ele, ca de orice faptă a sa.
196. Are fiecare om dreptul la bunurile materiale ?
Bunurile materiale fiind neapărat trebuitoare vieţii, de bună seama că fiecare om are dreptul la ele. Ele trebuie să fie însă câştigate prin muncă proprie, cinstită, iar nu prin exploatarea muncii altora, căci citim în Sfânta Scriptură: “Dacî cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).
197. Condamnă Biserica bogăţia în sine ?
În urma păcatului strămosesc, oamenii abătându-se de la legea lui Dumnezeu, împărţirea bunurilor pământeşti de către ei nu s-a făcut niciodată cu dreptate. Unii, mai puternici, asuprind pe semenii lor mai slabi, şi-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a lor deplină, iar alţii, mai slabi, au rămas asupriţi şi în suferinţă.
Creştinismul a adus şi aici o îndreptare. Pe de o parte, el nu condamnă bunăstarea materială. Averea poate fi câştigată prin munca stăruitoare şi prin bună chivernisire şi atunci ea este un drept firesc al fiecăruia, ca rod al muncii cinstite, căci “Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7). Bogăţia în sine nu este ceva rău, după cum nici sărăcia nu este o virtute. Prin muncă proprie, cinstită, nimeni nu poate aduna însă averi prea mari. De alta parte, bogăţia cuprinde în sine o mare primejdie. Ea îl leagă pe om prea mult de bunurile pământeşti trecătoare, îl face mândru, lacom, zgârcit, împietrit la inimă faţă de suferinţele semenilor şi faţă de împlinirea poruncilor morale.
În felul acesta, bogăţia poate fi o piedică în calea mântuirii, după cum spune Mântuitorul: “Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decât să între un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24). Mântuitorul nu condamnă aici bogăţia, ci pe deţinătorii ei, pe bogaţii lipsiţi de credinţă şi de milă. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când El îndeamnă pe tânărul dornic de desăvârşire să-şi vândă averile şi să le dea săracilor (Luca 18, 22). Din aceeaşi pricină şi Sfinţii Părinţi au cuvinte foarte aspre nu atât faţă de bogăţie, cât faţă de bogaţii nemilostivi.
Faţă de părerea că bogaţia ar fi un ideal în viaţă, deci un scop în sine şi că fiecare poate să o întrebuinţeze numai pentru el, creştinismul vine cu o îndreptare. Creştinismul învaţă că bogăţia trebuie socotită numai un mijloc pentru arătarea dragostei către aproapele în suferinţă şi pentru lucrări de folos obştesc.
Mântuitorul spune: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: “Cei ce judecă cu înţelepciune ar trebui să nu uite că bogăţiile ne-au fost date pentru a le întrebuinţa, nu pentru a le face să ne slujească la plăceri” 642 (Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia VII, “Către bogaţi”, în Colecţia “Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 414-415). Folositoare pentru suflet este întrebuinţarea bogăţiei pentru ajutorarea celor în suferinţă. Căci tot Sfântul Vasile cel Mare spune: “Cum poţi tu să ai pături de argint, mese de argint, scaune de fildeş, când curtea locuinţei tale este plină de săraci fără de număr, al căror plâns îl auzi ? Câte datorii s-ar putea plăti din preţul unui inel de al tău? Un singur dulap de al tău cu haine cuprinde atât cât ar încălzi o întreagă populaţie care tremură de frig” 643 (Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia VII, “Către bogaţi”, în Colecţia “Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 414-415).
DATORIILE CĂTRE APROAPELE
198. Prin împlinirea datoriilor către Dumnezeu şi către sine însuşi îşi îndeplineşte creştinul toate datoriile sale ?
Nu. Căci omul, după însăşi firea sa, e făcut să trăiască laolaltă cu semenii săi. Omul are, adică, în sine o pornire care-l atrage către semenii săi, de ajutorul cărora are nevoie pentru dezvoltarea însuşirilor sale proprii, ca şi pentru împlinirea trebuinţelor sale de viaţă. Apoi şi graiul cu care este înzestrat omul, pentru împărtăşirea gândurilor şi vrerilor sale, este un semn că el are nevoie să trăiască împreună cu semenii săi.
De aici decurg însă şi anumite îndatoriri ale creştinului către semenul său aproapele său; numai prin împlinirea lor creştinul poate să trăiască după voia lui Dumnezeu.
199. Care sunt îndatoririle creştinului către aproapele ?
Asemenea datoriilor către sine însuşi, datoriile către aproapele se cuprind şi ele în trei virtuţi de seamă:
1. cinstirea sau respectarea aproapelui;
2. dragostea către aproapele;
3. dreptatea faţă de aproapele.
Dar înainte de a arăta în ce se cuprind acestea, se pune întrebarea:
200. Cine este aproapele nostru ?
Răspunsul ni-l dă însuşi Mântuitorul, în frumoasa parabolă despre samarineanul milostiv (Luca 10, 29-37), care a legat rănile şi a dat ajutor celui căzut între tâlhari, fără să cerceteze cine este el, ci numai văzându-l că este om ca şi el. Răspunsul este deci: aproapele nostru este orice om, fără nici un fel de deosebire. După învăţătura creştină, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată Ceresc. Toţi sunt creaţi după “chipul lui Dumnezeu”, toţi au aceeaşi fiinţă, se trag din aceeaşi unică pereche de oameni (Adam şi Eva), stau sub osânda aceluiaşi păcat strămoşesc, sunt mântuiţi prin aceeaşi jertfă de pe Cruce şi au aceeaşi chemare la aceeaşi viaţă veşnică. Adevărul acesta îl face pe Sfântul Apostol Pavel să spună: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).
Pe temeiul învăţăturii creştine despre egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu şi despre egalitatea drepturilor la viaţă pentru fiecare, s-a ajuns apoi, treptat, la recunoaşterea egalei îndreptăţiri a fiecărui om la bunurile vieţii.
201. Ce înseamnă cinstirea aproapelui ?
Cinstirea aproapelui, ca şi cinstirea de sine însuşi, este recunoasterea vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu, ca om. Sfântul Apostol Pavel spune: “În iubire frăţească unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Rom. 12, 10). De asemenea, Sfântul Apostol Petru spune: “Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia” (I Petru 2, 17).
Datoria cinstirii aproapelui se sprijină pe aceleaşi temeiuri ca şi datoria cinstirii faţă de sine însuşi. Căci, după învăţătura creştină, oamenii fiind creaţi toţi după “chipul lui Dumnezeu” şi având toţi aceeaşi fiinţă, au şi datoria să-şi recunoască unul altuia vrednicia şi însuşirile cu care i-a înzestrat Dumnezeu, mai presus de celelalte făpturi.
202. Care sunt păcatele împotriva cinstirii aproapelui ?
Împotriva cinstirii aproapelui se păcătuieşte prin dispreţuirea lui, adică prin nerecunoaşterea vredniciei şi a înşuşirilor cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe fiecare om. De asemenea se păcătuieşte şi prin folosirea aproapelui la lucruri înjositoare, precum şi prin nerecunoaşterea drepturilor ce se cuvin fiecăruia prin legile firii omeneşti, ca de pildă prin ştirbirea libertăţilor lui.
203. Ce este dragostea către aproapele ?
Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui binele vremelnic şi veşnic, dându-şi totodată şi silinţa de a-i face acest bine.
În virtutea aceasta sălăşluieşte deplin duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea, Mântuitorul o şi numeşte semnul de recunoaştere al creştinului: “Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).
Aşadar, cine nu se călăuzeşte de virtutea dragostei către aproapele, acela nu este creştin adevărat.
204. Este dragostea către aproapele o datorie de seamă a creştinului ?
Da, şi încă ea este neapărat necesară pentru mântuire. Este adevărat că în fruntea tuturor datoriilor creştineşti stă dragostea către Dumnezeu. Pe aceasta o numeşte Mântuitorul “marea şi întâia poruncă”, dar îndată adaugă: “Iar a doua, la fel cu aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-38). Împlinirea dragostei către Dumnezeu se poate cunoaşte, de altfel, numai în dragostea către aproapele. Aceasta este roada şi dovada cea mai de preţ, după cuvântul Sfântului Apostol Ioan: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21).
Aşadar, între amândouă aceste porunci este o legătură strânsă şi nedespărţită, încât una fără alta nu se poate împlini. Sfântul Apostol Pavel scrie: “Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; căci cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea” (Rom. 13, 8 ). “Toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: iubeste pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5, 14).
Aceasta înseamnă că precum faţă de Dumnezeu, aşa şi faţă de aproapele, dragostea este împlinirea legii. În ea se cuprind toate poruncile şi prin ea îşi împlineşte creştinul datoriile sale. De aceea împlinirea datoriei de dragoste către aproapele este neapărat necesară crşstinului pentru mântuire.
205. Care sunt însuşirile dragostei către aproapele ?
Dragostea către aproapele, ca virtute creştină, trebuie să fie:
1. Sfântă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să decurgă din dragostea către Dumnezeu, care este Tatăl Ceresc al tuturor. “Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 7-8).
2. Sfinţitoare, adicp având purtare de grijp pentru mântuirea aproapelui.
3. Din inima curată. “Iubiţi-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruinţa” (I Petru 1, 22).
4. Lucrătoare şi jertfelnică, adică arătându-se prin fapte. “Să nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3, 18).
“Dacă un frate sau o sora sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi; dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?” (Iacov 2, 15-16).
5. Universală, adică să cuprindă pe toţi oamenii, fiindcă precum s-a spus, toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos nu îndepărtează pe nimeni de la dragostea Sa.
Desigur, dragostea trebuie să se arate mai întâi faţă de cei cu care Dumnezeu ne-a pus în legătură mai strânsă, de rudenie sau de prietenie. Totuşi, ea nu trebuie să înceteze de a fi atotcuprinzătoare.
206. Dragostea creştină cuprinde şi pe vrăjmaşi ?
Da, şi tocmai prin aceasta se deosebeşte dragostea creştină de cea firească.
Oricare altă dragoste poate să izvorască din aşteptarea unor foloase trecătoare; de la cel ce ne duşmăneşte, creştinul nu asteaptă nimic bun, dar dragostea lui îl cuprinde şi pe potrivnicul său. El lasă numai lui Dumnezeu dreptul de judecată, osânda sau iertare a celor răi şi este mereu cu nădejdea îndreptării duşmanului şi a îndrumării lui la bine, la împăcare. În privinţa aceasta Mântuitorul spune: “Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc… Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii vostri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 43-48). Iar Sfântul Apostol Pavel îşi încheie îndemnurile stăruitoare la dragoste cu cuvintele: “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21).
Dar Mântuitorul, prin viaţa, suferinţele şi moartea Sa, ne-a dat totodată şi cea mai măreaţă pildă vie despre dragostea faţă de cei ce ne voiesc răul, căci El a fost Acela “Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judeca cu dreptate” (I Petru 2, 23).
Îndeosebi pilduitoare trebuie să ne fie rugăciunea Mântuitorului de pe Cruce, rostită pentru cei ce L-au răstignit: “Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Tot în privinţa aceasta, Sfântul Antonie cel Mare spune: «Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este conştiinţa de Dumnezeu» 644 (Filocalia, vol. 1, p. 33).
207. Ce mai învaţă sfânta noastră Biserică despre dragostea faţă de vrăjmaşi ?
Sfânta noastră Biserică ne mai învaţă nu numai să nu urâm şi să nu prigonim pe vrăjmaşul nostru, ci:
a) Să fim gata a ne împăca cu el (Matei 5, 23-24);
b) Să fim iertători (Matei 28, 35);
c) Să ne ferim de tot ce ar părea că este o faptă de răzbunare şi neîmpăcare: “Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocară cu ocară, ci dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea” (I Petru 3, 9).
208. Dar dacă vrajmaşul nu ia seamă la dragostea noastră şi se năpusteşte asupra noastră şi asupra avutului nostru ?
Atunci vrăjmaşul devine un călcător al poruncilor dumnezeieşti despre dragostea faţă de aproapele său, iar creştinul are datoria să-şi apere viaţa şi bunurile sale, fie cu puterile sale, fie cu ajutorul legilor civile. În purtarea sa faţă de vrăjmaşul său, creştinul va fi călăuzit de credinţa că slujeşte poruncile lui Dumnezeu.
209. Dar dacă duşmanii atacă patria şi avutul ei ?
Cu privire la aceasta, vezi învăţătura Bisericii noastre înfăţişată în răspunsul la întrebarea 229, de mai jos.
210. Care este măsura dragostei către aproapele ?
Măsura dragostei către aproapele este dragostea către noi înşine, după porunca Mântuitorului: “Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” (Matei 22, 38), şi “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).
După cum dragostea către Dumnezeu nu se poate înţelege fără dragostea către aproapele, la fel nici dragostea către aproapele nu se poate înfăptui fără dragostea faţă de noi înşine. Căci în măsura în care ne cunoaştem pe noi înşine, ne iubim şi ne preţuim, vom şti să iubim şi să preţuim şi pe aproapele nostru, căci: “Cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura” (Luca 6, 38).
Dragostea către aproapele trebuie să înceapă, deci, întotdeauna, de la noi înşine.
211. Care sunt roadele dragostei către aproapele ?
Roadele dragostei către aproapele le arată Sfântul Apostol Pavel, când spune: “Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7).
Din dragostea către aproapele răsar: răbdarea, bunătatea, îngăduinţa, blândeţea, mila, recunoştinţa, cinstea şi dreptatea. Pe temeiul dragostei către aproapele înfloreşte adevărata viaţă de obşte.
212. Care sunt păcatele împotriva dragostei către aproapele ?
Păcatele împotriva dragostei către aproapele sunt: pizma sau invidia, care înseamnă parere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru nenorocirea lui; apoi ura, clevetirea, înşelăciunea, furtul, omorul şi toată nedreptatea.
Păcat este şi toată pilda rea, dată prin cuvânt sau faptă, căci ea abate pe mulţi de la calea cea bună şi îndeamnă la rău. În privinţa aceasta, Mântuitorul spune: “Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9, 42).
213. Ce este dreptatea faţă de aproapele ?
Dreptatea faţă de aproapele este recunoaşterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se cuvin aproapelui şi ocrotirea lor cu sfinţenie. Dreptatea cere să dăm fiecăruia ce este al său şi să nu păgubim pe nimeni cu nimic.
Astfel, dreptatea este dovada dragostei către aproapele şi se arată în respectul vieţii, sănătăţii, cinstei, libertăţii şi al tuturor bunurilor lui. Ea este, precum s-a spus, temelia bunei rânduieli între oameni, sprijinind ordinea şi înflorirea vieţii obşteşti.
214. Prin ce se păcătuieşte împotriva dreptăţii faţă de aproapele ?
Împotriva dreptăţii faţă de aproapele se păcătuieşte prin toate formele de nedreptate, care păgubesc într-un chip sau altul pe aproapele nostru, ca de pildă: furtul, înşelăciunea s.a. În Sfânta Scriptură citim: “Nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9).
Din virtutea cinstirii, a dragostei şi a dreptăţii faţă de aproapele se desprind unele datorii deosebite faţă de viaţa sufletească şi trupească a semenilor nostri. Acestea, în general, sunt aceleaşi ca şi datoriile creştinului către sufletul şi trupul său. Le amintim pe scurt.
215. Care sunt datoriile faţă de viaţa sufletească a aproapelui ?
Cea dintâi datorie a creştinului faţă de aproapele este aceeaşi ca şi faţă de sine însuşi. Ea trebuie să privească mântuirea sufletului lui. Datoria aceasta se împlineşte prin:
1. Rugăciune, după cuvântul Sfintei Scripturi: “Înainte de toate, faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (I Tim. 2,1). Mântuitorul ne povăţuieşte la aceasta prin cele ce se învaţă în rugăciunea “Tatăl nostru” şi prin pilda Sa (Ioan 17, 20). Creştinul pătruns de duhul şi dragostea Mântuitorului va simţi o adevărată trebuinţă a inimii sale să se roage şi pentru mântuirea altora, vii sau morţi. Rugăciunea pentru cei morţi se cuvine a fi recomandată, fiindcă ea este nu numai o faptă de dragoste foarte de dorit pentru uşurarea celor adormiţi în Domnul, dar şi un izvor îmbelşugat de zidire şi de ridicare morală şi religioasă chiar pentru cei ce o fac.
2. Pilda bună, după porunca Mântuitorului: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
3. Povăţuirea către cele duhovniceşti şi certarea frăţească pentru călcarea poruncilor şi neîmplinirea datoriilor. Mântuitorul spune: “De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău” (Matei 18, 15). Iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: “Dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 19-20). În privinţa aceasta, Cuviosul Părinte Marcu Ascetul zice: “Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte, îşi câştigă sieşi virtutea potrivnică greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească” 645 (Filocalia, vol. 1, p. 271).
4. Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufleteşti (despre care vom vorbi mai departe, în legătură cu «Fericirile»).
216. Prin ce se păcătuieşte împotriva datoriei de a îngriji de mântuirea aproapelui ?
Grija de mântuire fiind o datorie atât de însemnată pentru fiecare creştin, înseamnă că şi nepăsarea faţă de ea este în sine un păcat. Dar cu atât mai mare păcat este călcarea cu ştiinţă a acestei datorii, care se face prin conlucrare la păcate străine şi prin pilda rea. “Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală”, zice Sfântul Apostol Pavel (Rom. 14, 13). Creştinul adevărat se va feri totdeauna de astfel de păcate.
217. Mai sunt şi alte datorii către viaţa sufletească a aproapelui ?
Da. Astfel, avem datoria de a spune adevărul, a ne feri de minciună şi a ţine făgăduinţa făcută şi cuvântul dat. Fără aceste lucruri, legăturile dintre oameni nu sunt după voia lui Dumnezeu şi viaţa de obşte nu poate înflori. Apoi, după cum trebuie să ne îngrijim de propria noastră cinste (nume bun), tot aşa trebuie să ne îngrijim şi de cinstea altora, înlăturând tot ce ar putea-o ştirbi (clevetirea) şi străduindu-ne să o apărăm.
Să nu uităm nici de datoria recunoştinţei către aproapele, pentru cele primite de la el. Recunoştinţa este semn de dreptate şi de dragoste creştinească şi totodată podoabă aleasă a creştinului.
218. Care sunt datoriile către viaţa trupească a aproapelui ?
După cum creştinul este îndatorat a-şi cinsti şi îngriji trupul şi viaţa sa, la fel este îndatorat a cinsti şi îngriji trupul şi viaţa aproapelui său. Temeiurile sunt aceleaşi.
Datoria aceasta şi-o îndeplineşte creştinul, pe de o parte, prin faptele milosteniei trupeşti, despre care vom vorbi în legatură cu «Fericirile», iar pe de altă parte prin ferirea de tot ce i-ar putea primejdui s-au nimici libertatea, sănătatea şi viaţa, ca bunaoară: omorul şi furtul, care sunt oprite prin cele zece porunci.
De asemenea virtutea dragostei şi dreptăţii faţă de aproapele cere să nu rapim nimănui nimic din ce este al lui şi să-i recunoaştem fără înconjur tot ce i se cuvine şi ce este dreptul lui.
Această datorie se îndeplineşte păstrând cu grijă ceea ce ne-a încredinţat aproapele nostru, precum şi dându-i tot ce şi-a câştigat de la noi prin munca sa. Iar împotriva ei se păcătuieşte, de pildă, prin neplata datoriilor, înşelare la plata muncii, falsificare de acte şi prin tot lucrul păgubitor în drepturile şi bunurile sale.
Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către Dumnezeu. De aceea, creştinul este dator să le îndeplinească cu toată conştiinciozitatea, luându-şi ca măsură datoriile către sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39) şi: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).
Amintim apoi că creştinul trebuie să se poarte cu cruţare şi grijă şi faţă de fiinţele necuvântătoare. Mântuitorul, în învăţăturile Sale, a vorbit despre păsările cerului (Matei 6, 26) şi foarte des despre oaie şi miel, numind bun pe păstorul care le apără (Ioan 10, 1-16).
Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc în mod direct pe aproapele nostru. Dar sunt şi datorii pe care le îndreptăm către aproapele prin anumite aşezăminte ale vieţii de obşte, menite şi ele tot spre binele lui. Aceste aşezăminte sunt: familia, statul, Biserica şi lumea.
Să vedem care sunt datoriile creştinului faţă de aceste aşezăminte.

219. Ce este familia ?
După învăţătura Sfintei noastre Biserici, familia este un asezământ dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţă sfântului altar. Această legatură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om. “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efes. 5, 31).
Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai, având ca preot şi martor pe însuşi Dumnezeu. “Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 27-28).
220. Care sunt însuşirile familiei creştine ?
Însuşirile familiei creştine se desprind din învăţătura sfintei Biserici despre căsătorie şi sunt:
1. Unitatea şi egalitatea. Familia trebuie să fie întemeiată prin legătura dintre un singur bărbat şi o singură femeie. “Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Cor. 7, 2).Sfânta noastră Biserică nu îngăduie legătura dintre bărbat şi mai multe femei, căci aceasta înjoseşte femeia. În familia creştină femeia este soţie, adică tovarăşă de viaţă şi împreună-lucrătoare cu bărbatul, în toate. Creştinismul a ridicat femeia din starea de înjosire faţă de bărbat, în care se găsea mai înainte şi a aşezat-o în toată vrednicia ei de fiinţă creată “după chipul lui Dumnezeu”, precum spune Sfântul Apostol Pavel: “Nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Astfel, creştinismul a arătat pentru prima dată că femeii i se cuvine aceeaşi preţuire ca şi bărbatului. Numai mult mai târziu, orânduielile omeneşti i-au recunoscut şi ele femeii drepturi şi îndreptăţiri alături de bărbat.
2. Dragostea şi buna învoire dintre soţi. Când sila, sau alte pricini, ca de exemplu averea, duc la întemeierea unei familii, atunci rareori traiul între soţi este fericit.
3. Curăţia. Soţii să nu fie în apropiată înrudire trupească şi sufletească. Prin canoanele sale, sfânta noastra Biserică a stabilit gradele de rudenie, care fac cu neputinţă încheierea căsătoriei.
4. Sfinţenia. Familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei Cununii. Sfântul Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se înfiinţează familia, Taina mare, dar nu altfel, ci numai dacă ea este întemeiată în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32). Pentru însemnătatea pe care familia o are în viaţa de obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de neapărată trebuinţă.
5. Trăinicia. Căsătoria să fie pentru toată viaţa, căci: “Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: “Celor ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-a despărţit, să rămâna nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (I Cor. 7, 10-11). În afară de moartea trupească,. Sfânta Biserică îngăduie desfacerea legăturii dintre soţi (divorţul) numai din pricini morale asemănătoare morţii trupeşti, cum sunt: necredincioşia (adulterul), sau alte legături trupeşti neîngăduite (Matei 19, 9).Sfânta noastră Biserică îngăduie recăsătorirea soţilor văduvi.
221. Care este scopul familiei ?
După învăţătura sfintei noastre Biserici, scopul familiei este:
1. Naşterea de copii, spre înmulţirea neamului omenesc şi a credincioşilor sfintei Biserici;
2. Ajutorarea soţilor întreolaltă, pentru uşurarea vieţii;
3. Ocrotirea moralităţii soţilor.
222. Care este însemnătatea familiei pentru viaţă ?
S-a mai spus că omul este creat pentru viaţă în societate (de obşte), adică pentru a trăi împreună cu semenii săi: “Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-I facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Cea dintâi formă a vieţii de obşte este tocmai familia. Pe familie se întemeiază apoi toate celelalte forme de viaţă obştească.
Dar familia nu este numai sâmburele din care creşte obştea (societatea) omenească, ci ea este şi cel dintâi asezământ de creştere morală a omului, neapărat necesar pentru bunăstarea societăţii. Familia este răsadniţă de virtuţi şi izvor de întărire morală. În sânul ei îşi primeşte copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Căci, dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea şi înţelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi şi cel mai bine în familie. Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor în măsura cea mai mare şi numai ei au prilej potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil al lor.
Pentru a-şi putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a creşte oameni cinstiţi în orice privinţă, familia creştină trebuie să se călăuzească după îndrumările morale sănătoase care se găsesc în învăţătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, păstrătoarea adevărurilor veşnice.
223. Care sunt datoriile soţilor unul către altul ?
1. Iubirea şi stima reciprocă. Soţii sunt datori să se iubească şi să se cinstească unul pe altul. Această datorie răsare chiar din unirea lor prin căsătorie, căci ei “nu mai sunt doi, ci un trup” (Matei 19, 6). Sfântul Apostol Pavel spune: “Bprbatul sp-i dea femeii iubirea datoratp; asemenea şi femeia bărbatului” (I Cor. 7, 3).
2. Credincioşia. Să-şi păstreze unul altuia credincioşia făgăduită în faţă altarului.
3. Ajutorarea. Să se ajute unul pe altul în chip desăvârşit şi să lucreze împreună pentru cele trebuitoare vieţii, împărtăşind împreună atât bucuriile cât şi greutăţile ei.
4. Curăţia şi cumpătarea. Să trăiască împreuna în dreptate, curăţie şi cumpătare.
5. Munca împreună şi desăvârşirea morală. În orice împrejurare, soţii sunt datori să se lege cât mai strâns unul de altul, să-şi împlinească lipsurile, să-şi desăvârşească însuţirile şi darurile şi să lucreze împreună pentru propăşirea morală a fiecăruia şi pentru buna educaţie a copiilor lor, având drept călăuza poruncile creştine.
În felul acesta, viţta creştină de familie va fi curată şi sănătoasă, va fi şcoală de virtuţi, roditoare de bine pământesc şi ceresc.
224. Din cine este alcătuită familia ?
Familia este alcătuită din părinţi şi copii. Părinţii au datorii faţă de copii, iar copiii faţă de părinţi.
225. Mai cuprinde familia şi alte persoane ?
Da. Pe lângă părinţi şi copii, familia mai cuprinde şi pe celelalte rude, oricât de depărtate. De aceea, toate rudele trebuie să se iubească, să se respecte şi să se ajute, iar felul acesta de viaţă să pătrundă în toată societatea omenească, adică în marea familie a neamului omenesc. În această mare familie a omenirii, care, după învăţătura creştină, are ca Tată pe Dumnezeu, toţi oamenii sunt fraţi între ei, prin Hristos.
Aşadar, familia creştină trebuie să fie vatră în care focul dragostei să nu se stingă niciodată şi de la care să se încălzească omul şi obştea omenească.

226. Care sunt datoriile creştinului faţă de stat ?
Prin stat se înţelege “organizarea politică şi juridică a societăţii umane pe un teritoriu limitat”.
Rostul statului este ca, prin asezăminte şi legi întemeiate pe dreptate, să ocrotească viaţa cinstită, drepturile şi libertăţile fireşti ale tuturor cetăţenilor săi, fără nici un fel de deosebire între ei. De asemenea, să pună la îndemâna acestora mijloacele potrivite pentru luminarea, creşterea şi rodirea însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu şi să asigure apărarea faţă de duşmanii din afara hotarelor.
Aşadar, datoria statului este ca să se îngrijească de înflorirea şi apărarea binelui obştesc şi să dea putinţă tuturor cetăţenilor de a se folosi, în pace, de bunele înfăptuiri ale strădaniei lor.
De aici decurg şi anumite datorii ale creştinului faţă de stat, numite datorii cetăţeneşti. Acestea sunt:
1) Patriotismul, adică dragostea şi devotamentul faţă de patria şi poporul din care facem parte.
2) Supunerea şi ascultarea faţă de ocârmuitorii şi legile statului, după cuvântul Sfintei Scripturi: “Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stâpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda” (Rom. 13, 1-2). Mântuitorul S-a supus chiar judecăţii nedrepte a lui Pilat, dând pilda de supunerea datorată autorităţilor statului.
3) Munca conştiincioasă pentru sporirea binelui obştesc, prin îndeplinirea îndatoririlor legate de chemarea în stat a fiecărui cetăţean, participarea înţeleaptă la treburile publice, plata împozitelor etc. Sfântul Apostol Pavel spune: “Daţi tuturor cele ce sunteti datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vama; celui cu teama, teama; celui cu cinstea, cinste” (Rom. 13, 7). Însuşi Mântuitorul şi-a îndeplinit datoria de a plăti dările (Matei 17, 25-27).
4) Rugăciuni pentru sănătatea ocârmuitorilor (I Tim. 2,1-2), pentru înflorirea ţării şi ferirea ei de duşmani.
5) Apărarea ţării, chiar cu preţul vieţii, în timp de război. În legătură cu această datorie este bine să cunoaştem ce învaţă sfânta noastră Biserică despre pace şi despre război .
227. Ce învaţă sfânta noastră Biserică despre pace ?
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă propovăduieşte pacea cu tot zelul şi cu toată puterea ei. Ea învaţă că Dumnezeul creştinilor este “Dumnezeul păcii” (Rom. 15, 33; 16, 20; I Cor. 14, 33; Filip. 4, 9; I Tes. 5, 23; II Tes. 3, 16; Evr. 13, 20). “Împărăţia lui Dumnezeu este… dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). “Pe pământ pace” (Luca 2, 14), este solia pe care îngerii au adus-o oamenilor la Naşterea Mântuitorului.
Domnul nostru Iisus Hristos este “Domn al păcii” (Isaia 9, 5) şi El ne porunceşte să trăim în pace unii cu alţii (Matei 5, 25). “Pace vouă” este salutul obişnuit, adresat de Mântuitorul Ucenicilor Săi şi prin ei tuturor oamenilor (Luca 24, 36; Ioan 20, 19), salut repetat de atâtea ori la Sfânta Liturghie, prin cuvintele: “Pace tuturor”. Pe “făcătorii de pace” (Matei 5, 9) Mântuitorul îi fericeşte şi în testamentul Său spune: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau voua” (Ioan 14, 27). Sfinţii Apostoli de asemenea îndeamnă pe creştini să trăiască în pace cu toţi oamenii (Rom. 12, 18), în “pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte” (Filip. 4, 7), în pacea lui Hristos, care să stăpânească în toate inimile (Col. 3, 15).
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, credincioasă învăţăturii Mântuitorului, n-a încetat niciodată să îndemne – prin puterea cuvântului şi a pildei – oamenii şi popoarele la statornicirea păcii în lume. Ea face acest lucru fiind deplin încredinţată că pacea este aducătoare de bine şi de propăşire în lume.
Pacea, făcând parte din substanţa învăţăturii creştine, constituie unul dintre cele mai importante obiective ale misiunii Bisericii în lume.
228. Pe ce temei aşează pacea sfânta noastră Biserică ?
Sfânta noastră Biserică aşează pacea pe temeiul dragostei, după porunca Mântuitorului: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Unde sălăşluieşte dragostea, acolo patimile se topesc, vrăjmăşiile şi nedreptăţile amuţesc, iar viaţa obştească înfloreşte. Din dragostea creştină răsar şi rodesc: frăţietatea, egalitatea, libertatea şi dreptatea.
Aşadar, după învăţătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, starea firească dintre oameni şi dintre popoare trebuie să fie de bună înţelegere, de ajutorare şi de pace. Sfânta noastră Biserică se străduieşte prin toate mijloacele pentru aşezarea acestei stări în lume.
229. Dar despre război ce învaţă sfânta noastră Biserică ?
Despre război, sfânta noastră Biserica nu a primit de la Mântuitorul o poruncă anumită. Dar din faptul că întreaga învăţătură a Mântuitorului este străbătută de duhul dragostei şi al păcii, înţelegem că războiul nu este un lucru dorit. El aduce numai pustiire de viaţă şi de munca omenească. De aceea, sfânta noastră Biserică n-a propovăduit şi n-a pornit nicicând războaie. Dimpotrivă, a lucrat din toate puterile pentru înlăturarea lor.
Pe de altă parte, Sfânta Scriptură nu condamnă ostaşii pentru slujba lor. Mântuitorul vindecă pe sluga sutaşului din Capernaum (Matei 8, 13);
Sfântul Apostol Petru botează pe sutaşul Corneliu (Fapte 10), iar Sfântul Ioan Botezătorul îndeamnă pe ostaşii doritori de pocăinţă să nu asuprească pe nimeni, nici să învinuiască pe nimeni, ci să se mulţumească cu solda lor (Luca 3, 14).
Ostaşii sunt trebuitori statului pentru apărarea vieţii şi bunurilor cetăţenilor, împotriva călcătorilor de dreptate, a răpitorilor de libertate şi de bunuri, care ar veni din afară .
Desigur, statul este dator să înlăture cu mijloace paşnice neînţelegerile dintre alte state şi el. Dar când toate străduinţele în privinţa aceasta dau greş, atunci statul este dator să-şi ia toate măsurile de apărare.
De aceea sfânta noastră Biserică Ortodoxă, care consideră războiul ca ceva rău şi îngrozitor, are îngăduinţă pentru războiul de apărare, ca act de legitimă apărare. În această situaţie, ea se roagă pentru biruinţa ostaşilor asupra vrăjmaşilor patriei şi pentru odihna sufletelor celor căzuţi întru apărarea patriei .
230. În ce fel învăţătura şi vieţuirea creştină au ajutat la propăşirea societăţii omeneşti ?
Este un lucru recunoscut că nimeni nu a lucrat în trecut mai mult şi mai temeinic la ridicarea vieţii omeneşti, atât a inşilor cât şi a obştii, decât creştinismul. Precum aluatul face să crească frământătura şi-i dă gust, tot aşa şi învăţătura creştină a sporit puterile de viaţă ale oamenilor şi le-a dat un rost înalt. El a schimbat cu totul faţa lumii vechi, prin prefacerea sufletească a oamenilor.
Uriasul pas făcut înainte prin creştinism se poate lesne vedea punând faţă în faţă lumea dinainte de venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu lumea creştină. Într-adevăr, înainte de venirea Mântuitorului, lumea trăia o viaţă plină de răutate. O bună parte din oameni zăceau în cea mai cruntă robie. Prinşii din războaie, săracii care nu-şi puteau plăti datoriile sau nu-şi puteau duce traiul, cei ce se năşteau în stare de robie, toţi aceştia alcătuiau gloata celor lipsiţi de toate drepturile. Nu aveau dreptul de a se căsători, de a stăpâni bunuri materiale, fiind socotiţi fără voinţă proprie. Stăpânul, care îi cumpără sau îi moştenea, avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Soarta sclavilor o împărtăşeau şi femeile şi copiii, care erau lăsaţi la bunul plac al soţilor şi părinţilor, putând fi ucişi de aceştia, fără a da socoteală cuiva.
Creştinismul apare la orizontul lumii vechi, împuternicit cu misiunea divină de a propovădui pe Hristos până la marginile pământului şi de a încorpora pe cei ce vor crede şi se vor boteza în comunitatea cea nouă a Bisericii.
În cadrul acestei noi comunităţi, raporturile dintre om şi Divinitate, ca şi cele dintre om şi semenii săi, sunt cu totul altele decât cele din lumea veche. Dumnezeu nu mai este socotit ca un stăpân tiran, ci ca un Părinte iubitor, iar oamenii, ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între ei. Creştinismul se ridică deasupra tuturor graniţelor naţionale, ca şi deasupra graniţelor care separau clasele sociale în sânul aceleiaşi naţiuni: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru ca voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). El se străduieşte să introducă în raporturile dintre oameni principiul dragostei care: “Îndelung rabdă, este binevoitoare… nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte… nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul” (I Cor. 13, 4-5).
Faptele Apostolilor ne-au păstrat imaginea celei dintâi comunităţi creştine: “Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una; şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (4, 32). În această comunitate, sclavii erau socotiţi şi ei “chip şi asemănare a lui Dumnezeu” şi ca atare fraţi cu ceilalţi, iar femeia şi copilul dobândeau drepturi pe care nu le avuseseră niciodată în lumea veche. Căsătoria a devenit aici o Taină. Soţia era iubită, iar copiii crescuţi în frica lui Dumnezeu.
Cultivând în suflete virtuţi ca: dragostea, smerenia, blândeţea şi cumpătarea, creştinismul se străduieşte să smulgă din inimi rădăcinile păcatelor care duc la certuri, la vrajbe şi la războaie.
Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare a învăţăturii curate a Domnului, s-a ridicat întotdeauna împotriva asupritorilor de oameni şi popoare, împotriva tuturor nedreptăţilor, împotriva lăcomiei, urii, răpirii, nepăsării faţă de suferinţele şi nevoile oamenilor. Ea a învăţat şi învaţă pe fiii săi sufleteşti să vadă în orice om pe Hristos şi să aibă aceeaşi dragoste faţă de el, ca faţă de Dumnezeu însuşi.
Dar odată cu combaterea păcatelor personale, care produc tulburări grave şi ăn sânul colectivităţii, creştinismul a semănat în sufletele credincioşilor seminţele tuturor virtuţilor menite să promoveze viaţa şi pacea şi le-a cultivat cu toată grija. Ridicarea omului din starea de păcat la starea de sfinţenie este trăsătura caracteristică a misiunii Bisericii creştine în lume.
În Evanghelie, se găsesc în germene toate prefacerile care tind la ocrotirea săracilor, la ajutorarea bătrânilor şi a neputincioşilor. Iubirea creştină a introdus mila în împărăţia dreptăţii şi a schimbat moravurile.
Dovada tuturor acestor îmbunătăţiri ale vieţii prin creştinism o face mulţimea aşezamintelor de binefacere ridicate de Biserică sau de creştini. Astfel sunt: spitalele pentru bolnavi, orfelinatele pentru copiii părăsiţi sau fără părinţi, azilurile pentru bătrâni şi pentru cei cu boli necruţătoare. Iar această ajutorare a omului ce suferă este pornită din dragoste şi este făcută cu dragoste şi duioşie.
Viaţa, frumuseţea, pacea au cunoscut prin creştinism o mare dezvoltare.
În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare spune că învăţătura creştină opreşte uciderile, dar atunci când este vorba de apărarea patriei, “a ucide pe vrăjmaş este şi îngăduit şi vrednic de laudă” 646 (Canonul 1). De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare zice că uciderile de acest fel “nu le-au socotit Părinţii noştri între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor care luptă întru apărare, pentru cuminţenie şi pentru bună cinstire de Dumnezeu” 647 (Canonul 13).
De altfel, Biserica nu are menirea de a lua hotărâri în chestiuni de război, deoarece acestea intră prin definiţie în atributele statului.

231. Care sunt datoriile creștinului față de Biserică ?
Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica, pentru ca ea să continue propovăduirea învățăturii Sale în așa fel ca oricine va crede în El să ajungă la cunoștința adevărului și să se mântuiască . Sfănta noastră Biserică este orânduită, deci, pentru binele credincioșilor, pentru cunoașterea adevărurilor credinței creștine și pentru desăvârșirea morala a lor .
Pentru acest fapt, toți credincioșii au datoria de a prețui și a iubi. Biserica și de a-și îndeplini cu sfințenie datoriile față de ea.
Datoriile credincioșilor față de Biserică sunt:
1) Credința ortodoxă. Să creadă toate adevărurile creștine și numai așa cum le propovăduiește sfânta Biserică Ortodoxă, păstrându-le în toată curăția lor și întocmându-și viața după ele.
2) Mărturisirea credinței creștine. Să-și dea silința pentru păstrarea, întărirea şi răspândirea credinţei creştine ortodoxe şi să o apere, cu tot curajul, de răstălmăcirile eretice, amintindu-şi de spusele Mântuitorului: “De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca 9, 26).
3) Împlinirea poruncilor. Să împlinească poruncile sfintei noastre Biserici cu privire la: umblarea la biserică, ţinerea posturilor orânduite de ea, mărturisirea păcatelor, primirea Sfintei împărtăşanii etc.
4) Supunerea şi ascultarea. Să se supună ierarhiei şi disciplinei bisericeşti (Luca 10, 16).
5) Ajutorarea. Să iubească şi să cinstească pe cei ce îndeplinesc slujbele bisericeşti, îngrijindu-se de cele trebuitoare vieţii lor, după cuvintele Sfintei Scripturi: “Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Matei 10, 10) şi: “Aşa a rânduit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (I Cor. 9, 13-14).
Prin împlinirea conştiincioasă a datoriilor faţă de Biserică, credincioşii îi dau putinţa să lucreze cât mai rodnic pentru binele întregii omeniri şi pentru binele fiecăruia dintre ei.

232. Care sunt datoriile creştinului faţă de lume ?
Credinciosul creştin mai are şi datorii către lume, adică faţă de toate cele zidite de Dumnezeu. Lumea, în toată întinderea ei, arată fără încetare puterea, mărirea şi bunătatea Făcătorului, cum citim în Sfânta Scriptură: “Doamne, Dumnezeul nostru, cît de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Ps. 8, 9).
Ca orice om, şi credinciosul este legat de lumea zidită de Dumnezeu şi este încredinţat că El îi poartă de grijă, încât să-şi poată rândui o viaţă plină de mulţumire sufletească şi de propăşire în cele trebuitoare traiului zilnic.
Cum iarăşi citim în Sfânta Scriptură, Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie stăpân peste cele zidite şi aşezate de El în lumea aceasta, “ca să stăpânească pestii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul” (Fac. 1, 26). El le-a grăit primilor oameni: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1, 28).
Astfel, cuvintele Sfintei Scripturi arată legătura dintre om şi lume, ca şi menirea omului în lume. Ele mai arată că lumea este de la Dumnezeu, nu de la cel rău; că ea este bună, pentru că numai bun poate fi ceea ce a făcut şi face Dumnezeu. “A privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). În lume, omul găseşte tot ce este necesar vieţii sale. Fuga de lume, ori socotinţa că ea ar fi de la cel rău, precum şi lenevirea şi nelucrarea pentru îngrijirea şi înfrumuseţarea lumii sunt lucruri împotriva înţelepciunii, iubirii şi voii lui Dumnezeu. Căci El “toate întru înţelepciune le-a făcut”; El a arătat întreaga Sa iubire către cea mai aleasă fiinţă din lume, faţă de om. “Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Răspunsul la această întrebare este reprodus din Carte de învăţătură creştină ortodoxă, Bucureşti, 1978, p. 204-206.
Iisus Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii (Ioan 1, 29); Şi-a dăruit viaţa Sa pentru viaţa lumii (Ioan 6, 51). El a venit ca lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă (Ioan 10, 10).
Venirea în lume a lui Iisus a refăcut, pe de o parte, legătura dintre om şi Dumnezeu; pe de altă parte, a întărit legătura dintre credincioşi şi dintre aceştia şi lumea înconjurătoare.
Creştinul este dator să se poarte faţă de lume şi faţă de semenii săi precum S-a purtat Iisus Hristos însuşi. El a spus despre Sine: “Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28).
Aşadar, o datorie de seamă a creştinului faţă de lume este şi slujirea ei, adică munca spornică pentru înfrumuseţarea ei, pentru crearea bunurilor de tot felul necesare vieţii; este slujirea semenilor săi. Creştinul trebuie să dea mărturie şi despre adevăr (Ioan 18, 37), despre lumină (Filip. 2, 15), despre pace (Matei 5, 9), despre iubire, bunătate şi despre tot ce duce la desăvârşirea lumii şi a omului.
Este drept că în Sfânta Scriptură întâlnim unele îndemnuri la ferirea de lume, la depărtarea de cele ale lumii. Dar aceasta înseamnă fuga de păcat, de nedreptate, de tot ceea ce este spre răul lumii, spre nefericirea omului.
Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare credincioasă a învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, nu a stat nicicând împotriva dorinţei omului de a cunoaşte şi a stăpâni lumea. Ea nu a stăvilit şi nu împiedică înaintarea spre tot ceea ce îi este omului de folos. Dimpotrivă, sprijinind neîncetat silinţele spre desăvârşire în mijlocul credincioşilor ei, îi ajută pe aceştia să fie oameni de nădejde în societate şi slujitori ai năzuinţelor întregii omeniri spre zidirea unei lumi tot mai pline de fericire şi mulţumire.
Crescând în sufletele credincioşilor virtuţi ca: dragostea, blândeţea, cumpătarea, bărbăţia, înţelepciunea, dreptatea, pacea şi buna înţelegere, munca şi respectul pentru roadele muncii obştesti, Biserica se străduieşte să înlăture din viaţa credincioşilor păcatele, care duc la certuri, la vrajbe şi la rîzboaie.
Propovîduind egalitatea între toţi oamenii din toată lumea, Biserica contribuie la înfrăţirea dintre oameni şi popoare, la înlăturarea apăsării şi a exploatării, la ridicarea demnităţii omului pe cea mai înaltă treaptă cu putinţă.
Prin combaterea viciilor, prin îndreptarea celor greşiţi, prin îndemnul la muncă şi cinste, Biserica Ortodoxă face din credincioşii ei slujitori convinşi ai binelui şi ai păcii în lume.

233. Ce sunt sfaturile evanghelice ?
Pentru dobândirea mântuirii, orice creştin trebuie să dea ascultare poruncilor despre care s-a vorbit până acum. Nimeni nu se poate mântui dacă nu ţine seama de aceste porunci.
Dar pentru cei ce tind spre o desăvârşire morală deosebită şi vor să ajungă mai repede şi mai sigur la mântuire, în Sfânta Evanghelie s-au rânduit şi alte căi, cunoscute în Biserică sub numele de sfaturi evanghelice.
Se numesc sfaturi, pentru că, spre deosebire de porunci, care sunt cerute oricărui creştin fără deosebire, sfaturile evanghelice sunt lăsate la voia şi puterea fiecăruia. Ele nu sunt cerute tuturor, fiindcă sunt mai greu de îndeplinit. “Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora este dat” (Matei 19, 11), spune Mântuitorul Hristos.
234. Câte şi care sunt sfaturile evanghelice ?
Sfaturile evanghelice sunt trei:
1. sărăcia de bună voie,
2. castitatea sau fecioria şi
3. supunerea faţă de un conducător duhovnicesc.
Pentru îndeplinirea acestor sfaturi evanghelice se leagă cu jurământ cei ce îmbrăţişează viaţa monahală.
235. Ce înţelegem prin sărăcia de bună voie ?
Bogăţia este, de cele mai multe ori, o piedică în calea mântuirii. Pentru agonisirea, sporirea şi păstrarea ei, omul este adesea împins la o mulţime de păcate: lăcomie, furt, nedreptate, zgârcenie. Averea pricinuieşte, apoi, multe griji şi tulburări. În sfârşit, când o are, omul alunecă repede spre o viaţă de îmbuibare, petreceri şi lene, întocmai ca bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi care-şi făurea numai planuri iubitoare de sine (Luca 12, 16-40).
Rari de tot sunt cei care ştiu să folosească averea pentru înnobilarea sufletului lor şi pentru ajutorarea aproapelui în nevoie. Şi pentru ca cei mai mulţi nu izbutesc să o stăpânească şi să o folosească aşa cum trebuie, Mântuitorul spune: “Mai lesne este a trece camila (funia cu care se ancoreayă vapoarele) prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24).
De aceea Mântuitorul sfătuieşte pe cei ce doresc să ajungă mai repede şi mai lesne la desăvârşire să se despartă de avere şi să trăiască în sărăcie. Aceasta a spus-o Mântuitorul tânărului bogat, care venise să întrebe ce bine să facă spre a avea viaţă de veci. Când Mântuitorul i-a răspuns că trebuie să păzească poruncile Legii, acela a spus că le-a păzit din tinereţe. Atunci Mântuitorul i-a zis: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).
Din cuvintele Mântuitorului reiese limpede că îndeplinirea poruncilor este de ajuns pentru mântuire, dar că, prin săracia de bună voie, creştinul poate urca o treaptă mai sus pe scara desăvârşirii. Fără îndoială că, fiind scutit de grijile şi primejdiile morale la care duce bogăţia, cel sărac de bună voie are mai mult răgaz şi mijloace mai înlesnite pentru a se îngriji de curăţirea şi înălţarea sufletului său.
Sărăcia de bună voie nu înseamnă lene, ci înlăturarea lăcomiei de avere. Împlinirea acestui sfat îndulceşte lupta pentru existenţă şi face ca mulţi oameni lipsiţi să capete mijloace de trai, primind din cele dăruite de cei se leapadă de avere.
236. Ce este castitatea sau fecioria ?
Aşa cum am văzut mai înainte, căsătoria este rânduită de însuşi Dumnezeu, chiar la facerea lumii, pentru înmulţirea şi dăinuirea neamului omenesc, iar creştinismul a ridicat-o la treaptă de sfântă Taina. Ea este, prin urmare, o rânduială firească şi morală pentru orice om.
Cu toate acestea, pentru cel ce-şi alege viaţa de rugăciune, sau se aşează în slujba răspândirii creştinismului, sau în slujba milosteniei obşteşti, căsătoria, cu grijile şi greutăţile ei, ar fi o piedică de care s-ar putea lipsi, spre a se putea închina cu totul chemării ce şi-a ales.
Dar nu oricine poate urma acest sfat. Vorbind de feciorie, Mântuitorul spune: “nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” (Matei 19,11). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor că nu le porunceşte, ci numai îi sfătuieşte să trăiască în feciorie (I Cor. 7, 6).
Folosul moral al fecioriei îl arată tot Sfântul Apostol Pavel, când zice: “Eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă… Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (I Cor. 7, 32-33).
La feciorie pentru toată viaţa se leagă cu jurământ greu cei ce îmbrăţişează viaţa monahală. Dar au fost şi sunt şi astăzi creştini, care, deşi trăiesc în lume, îşi păstrează castitatea toată viaţa lor. Fecioria este ţinută de atât de puţini, încât ea nu va putea fi niciodată o piedică serioasă pentru înmulţirea omenirii, şi cu atât mai puţin un pericol pentru existenţa ei.
237. Ce este supunerea faţă de un conducator duhovnicesc ?
Am vazut că, pentru a scăpa de robia patimilor şi a căpăta libertatea şi mântuirea, credinciosul trebuie să-şi supună voinţa sa legii morale. Dar voinţa fiind din fire slabă şi pentru a nu aluneca spre păcat, credinciosul dornic să ajungă mai repede şi mai sigur la desăvârşire este îndemnat să renunţe la voinţa proprie şi să asculte fără şovăire de un îndrumător duhovnicesc, care este în măsură să conducă sufletele, datorită experienţei şi înaintării lui în viaţa morală.
Sfatul ascultării este cuprins în cuvintele Mântuitorului: “Oricine voieşte să vina după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Ascultarea de un îndrumător duhovnicesc nu este o înjosire a demnităţii omeneşti, precum socotesc unii, ci, dimpotrivă, o adevarată înalţare, potrivit cuvintelor Mântuitorului: “Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

238. Ce sunt Fericirile ?
După rânduiala Vechiului Testament, pentru a împlini Legea, credinciosul trebuia să asculte de cele 10 porunci .
Potrivit cuvintelor Mântuitorului: “Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie păzite şi de creştini, întocmai.
Pe lângă aceste zece porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de opriri sau porunci, ci în chip de “fericiri”, fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnaţi singuri să le îndeplinim. În acest înţeles Sfântul Apostol Iacov numeşte legea Noului Testament “Legea cea desăvârşită a libertăţii” (Iacov 1, 25).
Faptul că Mântuitorul înfăţişează laolaltă fericirea şi desăvârşirea arată că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală dobândeşte prin aceasta şi fericirea. De aceea, în fiecare fericire trebuie să deosebim mai întâi învăţătura sau îndemnul şi apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii.
Pe scurt, prin “Fericiri” se înţeleg cele nouă căi pe care creştinul trebuie să meargă pentru a ajunge la fericirea veşnica, sau cele nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea.
239. Care este fericirea întâi şi ce înţeles are ?
“Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne învaţă că prima virtute pe care trebuie să ne-o însuşim pentru a intra în împărăţia cerurilor, adică pentru a dobândi fericirea, este “sărăcia cu duhul”.
Dar ce înseamnă “sărăcia cu duhul” ?
După cum tălmăceşte Sfântul Ioan Gură de Aur 648 (Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 224. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la ., Migne, P. G., LXXII, col. 589; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 189), cuvintele «săraci cu duhul» înseamnă «smeriţi de bună voie», adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcate prin care au căzut îngerii cei răi şi primii oameni. Ele nu arată deci pe cei neînţelepţi, neştiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Creştinii care cunosc şi urmează pe Hristos sunt “învăţaţi de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) şi “fii ai luminii… nu ai întunericului” (I Tes. 5, 5), întrucât au dobândit învăţătura dumnezeiască de la Biserică, prin harul Sfântului Duh (I Cor. 5 s.u.).
Săraci cu duhul sunt creştinii care, cugetând necontenit la desăvârşirea dumnezeiască, îşi dau seama cât de departe sunt ei de ea; cei ce îşi dezlipesc de bună voie inima de bunurile pământeşti, îşi golesc mintea de cunoştintele cele desărte şi îşi eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel sărăcită, mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cereşti, cu bogăţia stiinţei dumnezeieşti şi cu iubirea celor veşnice. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, nu se cred niciodată desăvârşiţi, ci râvnesc şi se străduiesc fără încetare să urce treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara desăvârşirii.
Pătrunşi de convingerea că nu au nimic de la sine şi că nu pot înfăptui nimic pentru mântuirea lor fără ajutorul şi harul lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât petrec în trup, sunt încă departe de fericirea veşnică, creştinii imploră necontenit îndurarea harului lui Dumnezeu.
Răsplata făgăduită celor smeriţi este împărăţia cerurilor, adică fericirea veşnică, pe care, prin credinţă şi nădejde, ei o gustă lăuntric încă pe pământ, dar deplin o vor avea numai în viaţa viitoare, prin părtăşia la fericirea veşnică .
Smerenia este deci prima virtute ce se cere creştinului. Fără ea, nimeni nu poate trăi o viaţă cu adevărat creştină; fără ea, nimeni nu poate nici măcar intra în această viaţă creştină, pentru că îi lipseşte dorinţa de a se lupta cu păcatele şi de a dobândi virtutea. Fără smerenie, creştinul nu se află în stare de a simţi nevoia harului dumnezeiesc şi prin aceasta se lipseşte tocmai de ceea ce are neapărată trebuinţă .
240. Care este fericirea a doua şi ce înţeles are ?
“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 4). Plânsul, ca şi râsul, poate avea diferite cauze. Înţelesul lui depinde deci de cauza din care porneşte. Astfel este o mare deosebire între plânsul celui ce-i pare rău pentru vreun păcat săvârşit şi plânsul unui hoţ, de necaz că nu i-a reuşit o încercare de furt, sau pentru că a fost prins şi pedepsit.
De aceea, din această fericire nu trebuie să înţelegem că toţi cei ce plâng ar putea dobândi mângâierea. Aici este vorba numai de cei ce plâng din pricină că se întristează şi le pare rău pentru păcatele săvârşite 649 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 225), cu care au mâhnit pe Dumnezeu şi pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vameşul, sau tâlharul cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului. Aceasta este întristarea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: “Întristarea, cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10). Despre această întristare vorbeşte şi Sfântul Apostol Petru, arătând că ea este pricinuită de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre lămurirea credinţei lui şi din care iese biruitor numai cel ce rabdă până la sfârşit (I Petru 1,6-7).
Mântuitorul fericeşte nu numai pe cei ce-şi plâng păcatele proprii, dar şi pe cei care-şi frâng inima şi plâng pentru păcatele semenilor lor, rugând pe Dumnezeu să le dea căinţă, adică pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cea dreaptă, iar pe cei ce trăiesc fără rânduială să-i facă să-şi îndrepte viaţa. Mântuitorul S-a întristat şi a plâns pentru păcatele celor ce locuiau în Ierusalim, Horazin, Betsaida şi Capernaum şi care nu voiau să se pocăiască (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38).
Darul lacrimilor aducătoare de bucurie l-au avut, de asemenea, toţi sfinţii.Făgăduinţă mângâierii este unită cu îndemnul de a plânge, pentru ca întristarea pentru păcate să nu ducă la deznădejde.
Celor ce plâng din aceste pricini binecuvântate, Mântuitorul le făgăduieşte mângâierea harica, adică, pentru viaţa de acum, iertarea greşelilor, scăparea de chinuri şi de păcate, iar pentru viaţa viitoare, împărăţia cerurilor, adică bucuria 650 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LXVII, col. 225; Teofilact, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIII, col. 188; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 192).
Despre această răsplată vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsă, când înfăţişează răsplata celor ce au rămas credincioşi şi statornici în necazul cel mare şi pe care “Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7, 14-17).
241. Care este a treia fericire şi ce înţeles are ?
“Fericiţi cei blânzi, cp aceia vor molteni pământul” (Matei 5, 5).
Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi liniştita a sufletului, însoţiţă cu silinţa de a nu supăra pe nimeni şi a nu se supăra de nimic.
Cel blând nu murmură niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să raăpundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6). Omul blând dă cuvenită cinste şi ascultare mai-marilor săi: nu batjocoreşte, nu grăieşte de rău şi nu osândeşte pe semenii săi, ci se arată pe sine totdeauna smerit. Iar când se întâmplă ceva potrivnic dorinţelor lui, nu se lasă pradă mâniei şi mai presus de toate, nu se răzbună pentru jigniri.
Cea mai înaltă treaptă a blândeţii este iubirea faţă de cei ce ne prilejuiesc necazuri şi supărări şi care se arată prin iertare şi împăcare (Matei 5, 23-24). Culmea blândeţii stă deci în purtarea pe care ne-o porunceşte Mântuitorul, prin cuvintele: “Binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44).
Singura mânie îngăduită şi folositoare este aceea îndreptată împotriva păcatelor şi a patimilor şi mai ales împotriva diavolului ispititor, în care nu a rămas nimic bun.
242. Ce a făgăduit Dumnezeu celor blanzi ?
Dumnezeu a făgăduit celor blânzi că vor moşteni pământul. Într-adevăr, este firesc ca aceia care se poartă cu blândeţe să fie scutiţi de multe supărări, necazuri şi tulburări pe care le pricinuieşte lipsa acestei virtuţi, să capete chiar iubirea celor din jur, o bună înrâurire asupra semenilor şi în orice caz, să stingă mânia şi ura îndreptată împotriva lor. Răsplata îi vine celui blând chiar din practicarea blândeţii. Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, omul blând se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Astfel trebuie înţelese cuvintele Mântuitorului: “Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Răsplata deplină, însă, va fi dată celor blânzi în viaţa viitoare.
243. Care este a patra fericire şi ce înţeles are ?
“Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5, 6).
Cuvântul «dreptate» are aici înţelesul din Vechiul Testament, însemnând «cucernicie», ca la Sfântul Ioan Gură de Aur, 651 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227) «virtutea în general», ca la Sfântul Chiril al Alexandriei 652 (Comentar la Luca, Migne, P. G., LXXII, col. 592), «toată virtutea» cum spunea Zigaben 653 (Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196); cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adică sfinţenia, dreapta credinţă şi dreapta purtare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt deci toţi cei ce doresc cu ardoare să înfăptuiască şi să se înfăptuiască binele. Această dorinţă este tot atât de firească şi continuă ca şi foamea şi setea trupească. Au dat dovadă de această puternică dorinţă îndeosebi sfinţii şi martirii care pentru Hristos au părăsit familie, avere, voie proprie şi s-au nevoit cu trăirea unei vieţi de înalţă spiritualitate.
Săturarea făgăduită trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor prin cucerirea desăvârşirii, prin realizarea sfinţeniei în viaţa aceasta, în parte, iar în cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit făgăduinţei Mântuitorului, Care zice: “Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29).
“A fi flămând şi însetat de dreptate” mai înseamnă şi a dori şi a ne strădui din toate puterile pentru înfăptuirea dreptăţii ca virtute socială, atât pentru noi, cât şi pentru semenii nostri. Iar când, din pricina smereniei, sărăciei, neîndemânării noastre sau a puterii pârâşului, suntem nedreptăţiţi în această viaţă, să nu ne descurajăm, ci să avem nădejde tare că vom primi dreptatea noastră, dacă nu chiar în viaţa aceasta, ca femeia stăruitoare din parabola judecătorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur în viaţa viitoare.
Simţul dreptăţii este atât de înrădăcinat în fiinţa omului, încât cu drept cuvânt este asemănat cu nevoia trupească de hrană şi apă, fără de care omul nu poate trăi.
În Vechiul Testament, au fost flămânzi şi ănsetaţi de dreptate dreptul Iov, regii David şi Solomon şi îndeosebi, proorocii. Astfel, David se plânge, în psalmul 73, că pe pământ cei răi nu sunt pedepsiţi, iar drepţii nu primesc încununarea virtuţii. Iar proorocul Ieremia se revoltă împotriva călcătorilor de lege (12, 1, 4). Împotriva asupritorilor şi a judecătorilor nedrepţi, Isaia striga: “… Nu mai faceţi rău înaintea ochilor mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, ajutaţi pe văduvă” (1, 16-17).
Creştinii nedreptăţiţi au privilegiul de a aştepta, după făgăduinţa Domnului, “ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13). Având această nadejde, ei îndură mai uşor suferinţele legate de foamea şi setea lor după dreptate, care, în toată plinătatea ei, nu se va potoli decât în împărăţia cerească.
244. Care este a cincea fericire şi ce înţeles are ?
“Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).
Milostenia sau îndurarea creştină izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată prin ajutorarea materială şi morală a semenilor noştri aflaţi în nevoie.
Mântuitorul, Care este modelul desăvârşit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a arătat că la judecata de apoi faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide porţile fericirii veşnice (Matei 25, 34-40).
Dar, «chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gură de Aur – sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă» 654 (Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).
245. Care sunt faptele milosteniei trupeşti ?
Faptele milosteniei trupeşti sunt în număr de şapte şi anume:
1) Hrănirea celui flămând, care, din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate hrăni prin muncă proprie.
2) Adăparea celui însetat, care, din lipsă sau slăbiciune, nu-şi poate alina setea;
3) Îmbrăcarea celui gol, adică a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor în necazuri şi nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlineşte mai întâi prin cuvintele mângaietoare şi compătimitoare; al doilea, sfătuindu-i să sufere cu răbdare nenorocirea, fără cârtire, ci cu binecuvântare şi făcându-i să înţeleagă că suferinţa este îngăduită spre încercare, întărire şi ispăşire; al treilea, îndemnându-i şi ajutându-i să se spovedească şi să se împărtăşească şi să primească Taina Sfântului Maslu; al patrulea, învăţându-i să nu cadă în credinţă deşartă a celor ce voiesc să-şi câştige sănătatea cu farmece şi felurite înşelăciuni diavoleşti, ci să-şi pună încrederea şi nădejdea numai în mila lui Dumnezeu şi în leacurile sfătuite de medici. Iar când aceşti bolnavi sunt lipsiţi sau fără ajutorare, să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere şi altele.
6) Găzduirea călătorilor, mai ales a bolnavilor şi a celor lipsiţi de mijloace materiale, făcând aceasta cu bucurie;
7) Îngroparea săracilor şi a celor pe care nu are cine să-i îngroape, dăruind cele trebuitoare pentru înmormântarea lor creştinească. Dacă moare o rudă sau un prieten, această datorie se împlineşte prin petrecerea mortului până la groapă, cu rugăciuni şi acte de milostenie pentru sufletul răposatului şi cuvinte de mângâiere pentru cei rămaşi în viaţă. Neîndeplinirea acestor fapte faţă de semeni închide porţile fericirii cereşti şi aduce osânda veşnică (Matei 25, 41-46).
246. Care sunt faptele milosteniei sufleteşti ?
Faptele milosteniei sau îndurării sufleteşti sunt tot în număr de şapte şi anume:
1) Întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea virtuţii, dar cu duhul blândeţii şi al înţelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii cât şi de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu.
Însemnătatea acestei fapte o arată Sfântul Apostol Iacov, când zice: “Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 19-20).
2) Învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfătuirea celor ce au trebuinţă de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinţa de sfat bun şi dat la vreme au cei cu o viaţă păcătoasa, cei în nevoie şi strâmtorare, sau cei a căror viaţă şi cinste sunt în primejdie.
4) Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
5) Mângâierea celor întristaţi (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a păcatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
6) Nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, ci răsplătirea răului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine, nu numai o data, ci “de şaptezeci de ori câte şapte”, cum spune Mântuitorul (Matei 18, 22).
247. Cum trebuie săvârşite aceste fapte ale milosteniei ?
Spre a fi mai bine plăcute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai întâi, să fie izvorâte din iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Femeia văduvă care a dăruit la templu doi bănuţi, singurii pe care-i mai avea, trece mult înaintea bogaţilor care puneau sume mari în cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul făcut aproapelui, cuvintele de mângaiere şi împăcare care ies dintr-o inimă lipsită de iubire, nu pot avea o bună înrâurire, precum spune aceasta, minunat, Sfântul Apostol Pavel: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunator… Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (I Cor. 13, 1, 3).
În al doilea rând, faptele milosteniei nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi răsplătite de oameni (Matei 6, 2-4).
În al treilea rând, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire (Luca 10, 36-37).
În al patrulea rând, trebuie să dăruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevărată nevoie, potrivind ajutorul după trebuinţele lui. Aşa, de pildă, nu vom da unui leneş de mâncare, căci, cum porunceşte Sfântul Apostol Pavel: “dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10). Totuşi şi faţă de cei leneşi avem datorii de milostenie, dar căutând să pătrundem în acea latură a sufletului lor care să-i vindece de lene.
248. Ce răsplată făgăduieste Dumnezeu celor milostivi ?
Dumnezeu îi va milui, adică le va ierta păcatele, la judecata de apoi, căci, precum spune Sfântul Apostol Iacov: “Judecata este fără mila pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfântul Apostol Petru: “dragostea acoperă mulţime de păcate” (Petru 4, 8).
Că virtutea milosteniei este cât se poate de preţuită, se vede lămurit din cuvintele Mântuitorului despre judecata de apoi, în care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales răsplătiţi (Matei 25, 32-46).
249. Care este a şasea fericire şi ce înţeles are ?
“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot aşa numai cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului, poate vedea pe Dumnezeu.
Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug, ca Natanael (Ioan 1, 47) şi ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevoinţe şi rugăciuni neîntrerupte, izbutesc să-şi smulgă rădăcinile păcatului, adică să-şi golească inima de poftele şi gândurile rele, de iubirea celor pământeşti şi să o umple cu dorul după lumina dumnezeiască şi desăvârşire. Aceştia ajung să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, aflându-L pretutindeni şi mai ales în făpturile Sale, precum este Scris: “Cele nevăzute ale Lui se vad de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără, cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20).
Pe unii ca aceştia, Biserica îi numeşte «văzători de Dumnezeu».
Dar vederea lui Dumnezeu în această viaţă este nedeplină, precum zice Sfântul Apostol Pavel: “vedem acum ca prin oglindă, în ghicitura, iar atunci, faţă către faţă” (I Cor. 13, 12).
De curăţenia inimii este strâns legată virtutea castitătii. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţenia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în genere şi îndeosebi a păcatului desfrânării 655 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227; Vezi si: Teofilact, Comentar la Matei, P. G., CXXIII, col. 188). Iar castitatea se păstrează prin cumpătare şi post: “Luaţi seama la voi înşivă – ne porunceşte Mântuitorul – să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă…Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au sa vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21, 34-36).
Pentru curăţenia inimii s-au învrednicit dreptul Simeon şi proorociţa Ana să vadă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.).
Curăţenia inimii este condiţia cea mai însemnată pe care o cere Mântuitorul la îndeplinirea oricărei fapte. Prin aceasta El arată însemnătatea părţii lăuntrice a faptei, adică a intenţiei, a gândului care-i stă la temelie, lucru de care nu se ţinea destul seama în Vechiul Testament. Mântuitorul face din această schimbare a adâncului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala creştina întrece şi desăvârşeşte morala Vechiului Testament.
În Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar în Noul Testament se cauta a se înlătura şi izvorul lui, adica mânia din inima omului, căci aşa cum spune Mântuitorul: “Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care cresc păcatele şi care, deci, trebuie înlăturate. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă” (Matei 5, 21-22).
Curăţenia inimii este astfel cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii, a sfinţeniei. De aceea ea va fi răsplătită cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.
250. Care este a şaptea fericire şi ce înţeles are ?
“Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).
Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate şi dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni şi popoare. Ea uşureaza ridicarea condiţiilor de viaţă ale fiecărui om şi înalţă popoarele, aducându-le propăşire şi fericire.
Profeţii Vechiului Testament au descris împărăţia mesianică a lui Hristos ca pe o împărăţie a păcii şi a dreptăţii, iar îngerii au cântat în noaptea Naşterii Domnului: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Această pace între oameni şi popoare, după care năzuieşte orice societate, izvorăşte, după învăţătura creştină, din pacea omului cu Dumnezeu şi din pacea cu sine însuşi, de care se bucură numai cei ce săvârşesc binele. Despre această pace deplină vorbeşte Mântuitorul când spune Ucenicilor Săi: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27).
Făcători de pace sunt deci, după învăţătura sfintei noastre Biserici, în primul rând cei ce săvârşesc Domnului, zilnic, jertfa cea fără de Sânge, rugăciuni şi posturi pentru ca peste toţi oamenii să se reverse “pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte” (Filip. 4, 7).
Făcătoare de pace, solie a păcii şi înfrăţirii este ăn primul rând Biserica, deoarece ea propovpduielte totdeauna pacea, care izvorălte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Făcători de pace sunt de asemenea toţi cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire, dar prin mijlociri înţelepte şi potrivite şi prin pilda vieţii lor înlătură neînţelegerile şi certurile dintre oameni şi îi împacă, făcându-i din vrăjmaşi, prieteni.
Făcători de pace sunt socotiţi apoi şi cei ce stabilesc armonie între voinţa trupului lor şi vointa sufletului 656 (Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196), aducând acea împăcare a omului cu sine însuşi.
Făcători de pace sunt, în sfârşit, toţi cei care prin sfaturile, strădaniile şi faptele lor împiedică războaiele între oameni.
Făcătorii de pace îndeplinesc o lucrare asemănătoare celei săvârşite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le făgăduieşte numele haric de “fii ai lui Dumnezeu”, însoţit, fireşte, de fericirea vrednică de acest nume.
Porunca de a face pace se adresează tuturor, precum citim în epistola către evrei: ” Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14).
251. Care este a opta fericire şi ce înţeles are ?
“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10).
Aşa cum am văzut şi la fericirea a patra, cuvântul “dreptate” are şi aici înţelesul de dreaptă credinţă şi dreaptă purtare, viaţă neprihanită, sfinţenie, în care bineînţeles este cuprinsă şi virtutea sociala a dreptăţii 657 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228).
Vechiul Testament ne vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina luptei lor împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia spre o viaţă morală.
Luptând pentru dreptate, au fost prigoniţi proorocii.
Tot din pricina aceasta a fost răstignit Mântuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Săi că vor fi prigoniţi, ca şi El: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 18-19).
Cei prigoniţi pentru dreptate vor avea parte de împărăţia cerurilor, aşa cum a făgăduit Mântuitorul. Căci se cuvine ca lucrătorii împreuna cu El la zidirea unei lumi noi să fie acolo unde este şi El: “Părinte – S-a rugat Mântuitorul – voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreuna cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea” (Ioan 17, 24).
252. Care este fericirea cea noua şi ce înţeles are ?
“Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12).
Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericeşte pe cei care vor avea de suferit defăimări, prigoane sş chiar moarte, din pricina credinţei în El şi a răspândirii Evangheliei creştine în lume.
Pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru nădejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pildă, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab şi Izabela, fiindcă i-a mustrat că se închinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din ţară, pentru că a mustrat pe cei nedrepţi. Aceleaşi suferinţe au îndurat mulţi alţii pentru credinţa lor cea dreaptă (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).
De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a îndemnat pe Ucenicii Săi: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă. Au nu se vând două vrabii pentru un ban ? Şi nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi, sunt număraţi. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările” (Matei 10, 28-31).
Următori Mântuitorului, apostolii şi martirii au dobândit cununa muceniciei, jertfindu-şi viaţa pentru răspândirea credinţei creştine. Calendarul creştin cinsteste amintirea a mii şi mii de martiri care şi-au dat viaţa de bună voie şi chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea şi ziua morţii lor a fost totdeauna pomenită de Biserică, nu ca zi de durere şi de înfrângere, ci, dimpotrivă, ca zi de bucurie şi de biruinţă.
Pentru aceasta, creştinii sunt îndemnaţi să se bucure de orice încercare a credinţei, ca Sfântul Apostol Petru, care spune: “…întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru că şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi” (I Petru 4, 13-14).
După ce am stăruit asupra fiecăreia dintre cele nouă Fericiri şi am lămurit înţelesul lor, să vedem şi legătura dintre ele:
Între virtuţile celor nouă Fericiri este o strânsă legătură. Sfinţii Părinţi socotesc cele nouă Fericiri ca pe o scară a desăvârşirii. Iată în câteva cuvinte cum se leagă una de alta:
Prima hotărâre de a intra pe drumul mântuirii o ia credinciosul numai după ce cunoaşte sărăcia duhovnicească, prin smerenie. Această cunoaştere produce o dispoziţie de tristeţe, care, din pricina slăbiciunii şi a păcatelor, dă naştere căinţei, plânsului. Cel ce-şi plânge greşelile îşi poate păstra lesne blândeţea, pentru că supărarea vine numai de la părerea că eşti mai bun decât alţii.
Mai departe, credincioşii plini de căinţă şi blânzi năzuiesc să introducă binele şi în afară şi astfel ei devin flămânzi şi însetoşaţi de dreptate. Ei cer binele mai întâi de la ei înşişi, devenind milostivi.
Cei milostivi înlătură din inima lor iubirea de sine, “pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2, 16), realizând curăţia inimii, adică scoaterea răului din inimă.
Cel cu inima curată este un purtător al păcii, pretutindeni. Împotriva unor astfel de râvnitori pentru o viaţă îmbunătăţită se ridică pizma şi răutatea multora. Ne mai împăcându-se cu felul de viaţă al celor cu care trăiau altădată laolaltă, cei doritori de o viaţă mai bună se despart de ei, din care pricină aceştia îi prigonesc. Când râvna pentru Dumnezeu sporeşte şi bună înrâurire se întinde, creşte împotriva lor şi ura celor răi, care îi supun prigoanelor arătate de Mântuitorul în ultima fericire.
253. Este nevoie să mergem întotdeauna de la o fericire la alta, numai în ordinea arătată ?
Nu toate virtuţiile din Fericiri sunt legate unele de altele în aşa fel încât să nu poată fi înfăptuite una fără cealaltă. Aşa, de pildă, milostenia şi mărturisirea credinţei trebuie săvârsite în orice prilej nimerit din viaţă .
254. Ce alte condiţii trebuie îndeplinite pentru însuşirea virtuţilor din cele nouă Fericiri ?
Prima condiţie este ca cineva să-şi însuşească judecata duhovnicească, ceea ce este tot una cu înţelepciunea, pe care o aflăm în cărţile Sfinţilor Părinţi, în scrierile duhovniceşti şi în sfaturile părinţilor duhovniceşti. Creştinii sunt datori să se conducă după înţelepciunea Evangheliei.
A doua condiţie este făţărnicia. Făţarnicul, gândindu-se numai la răsplata şi negândindu-se la dobândirea virtuţii, nu foloseste nimic. El nu poate fi fericit niciodată.
A treia şi ultima condiţie este nădejdea statornică în Dumnezeu, prin care creştinul se întăreşte în lupta împotriva grijilor pământeşti. Având nădejde nestrămutată în Dumnezeu – Care, după învăţătura Bisericii noastre, este izvorul binelui şi al sfinţeniei – credinciosul păşeşte din virtute în virtute, străduindu-se să se arate folositor atât pentru sine, cât şi pentru obştea din care face parte. El nădăjduieşte în triumful binelui asupra răului, în triumful vieţii asupra morţii şi în triumful păcii asupra războiului, cunoscând că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru ca lumea “viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10).