Nădejdea creștină

1. Pentru ce Crezul învaţă în articolele XI şi XII tot aceleaşi adevăruri mântuitoare, despre care vorbeşte şi articolul VII ?
Crezul în articolele sale de la sfârşit, în adevăr, ne învaţă aceleaşi adevăruri mântuitoare, pe care le-am aflat şi în articolul VII. Deosebirea însă este aceasta: în articolul VII suntem povăţuiţi «să credem», pe când articolele de la sfârşit ne învaţă nu numai să credem în aceste adevăruri, ci şi “să nădăjduim”.
Crezul se termină cu această mărturisire plină de bucurie: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Cuvântul «aştept», adică doresc, înseamnă că învierea morţilor şi viaţa veacului viitor este un adevăr în care nu numai credem, ci şi nădăjduim. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Petru: “Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 13).
2. Ce este nădejdea creştină ?
«Nădejdea creştină este dorul şi aşteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăţilor făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduieşte».
Dreptul Simeon, bătrânul temător de Dumnezeu, căruia Sfântul Duh “îi făgăduise” să nu guste moartea până nu va vedea pe Hristosul lui Dumnezeu, “aştepta” cu încredere neclintită împlinirea acestei dumnezeieşti făgăduinţe (Luca 2, 25-26).
Nădejdea este încredinţarea pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare şi în împărtăşirea ce el o va avea din acele împliniri. Aşa că nădejdea în învierea morţilor şi în împărtăşirea din fericirea veşnica a dat Sfinţilor Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite şi să-şi dea viaţa pentru credinţă (II Mac. 7,9). Deci nădejdea e pe de o parte «un dar», e năzuinţa sufletului în «aşteptarea» unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este «încrederea» neclintită în împlinirea făgăduinţei date nouă de Dumnezeu. Este o înaintare, un salt peste timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufleteşti lucrurile foarte îndepărtate. «Nădejdea este o încredere adevărata în Dumnezeu, dată în inima omului prin însuflare şi iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât şi pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veşnice” 281 (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, p. II, întrebarea I, traducere de Alexandru Elian, Editura Institutului Bibilic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 109).
3. Care sunt bunătăţile făgăduite nouă de Dumnezeu ?
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos făgăduieşte celor ce fac voia Tatălui ceresc viaţa veşnică, precum şi puterea, împreună cu mijloacele prin care se dobândeşte această fericire, adică: harul dumnezeiesc, sprijin în necazuri şi ascultarea rugăciunii.
1. Mântuitorul ne-a făgăduit “viaţa veşnică” (I Ioan 2, 25). “În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt… Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). În pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22, 1), a celor poftiţi la cină (Luca 14, 16), a lucrătorilor viei (Marcu 12, 1) şi altele, aflăm aceeaşi făgăduinţă. Tot El ne-a făgăduit şi învierea morţilor (Ioan 5, 28, 29).
2. Ca să putem câştiga fericirea veşnică, Mântuitorul ne-a făgăduit împreună-lucrarea Sfântului Duh; adică harul lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, “nădejdea noastră” (I Tim. 1, 1), vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4); însă pentru mântuire harul Lui este de neapărată trebuinţă (Ioan 3, 5).
3. El ne-a făgăduit şi bunătăţile trebuitoare vieţii vremelnice: “Nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca ?… Ştie doar Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6, 31-32). Dovada sunt păsările cerului, hrănite de El şi crinii câmpului gătiţi de El, Care însă şi mai mare grijă are de oameni. Sfinţii s-au găsit de multe ori în împrejurări cumplit de grele: nu aveau hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, dar, încrezându-se neclintit în făgăduinţa lui Dumnezeu, petreceau viaţă fără grijă de aceste lucruri şi sprijinul dumnezeiesc, într-adevar, nu i-a părăsit niciodată .
4. De asemenea, Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a făgăduit iertarea păcatelor, dacă ne pocăim şi ne îmbunătăţim viaţa. Că zice: “Mai mare bucurie se face în cer de un păcătos ce se pocăieşte, decât de 99 de drepţi cărora nu le trebuie pocăinţa” (Luca 15, 7). Pilda cu oaia rătăcită (Luca 15, 3-6) şi cea cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32) dovedesc ce mult voieşte Dumnezeu să ne ierte. Atâta vreme cât trăim, nădejdea de pocăinţă nu este pierdută; fiindcă unul din tâlharii răstigniţi odată cu Hristos a câştigat iertarea chiar în pragul morţii (Luca 23, 43). Dumnezeu, ne spune Iezechiel, nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez. 18, 32).
5. Mântuitorul Hristos ne-a făgăduit ajutor întru necazuri, fiindcă: “Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară” (Ps. 45,1). Ajutorul Lui se lasă însă câteodată aşteptat, ca de pildă la nunta din Cana Galileii, când zice: “încă n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2,4). Dar acest ajutor cu cât este mai mult aşteptat, cu atât lucrează mai cu putere şi mai minunat. Pilda: potolirea furtunii de pe marea Tiberiadei (Matei 8, 26); izbăvirea din închisoare a Sfinţilor Apostoli Pavel şi Sila (Fapte 16, 25, 32).
6. În sfârşit, Iisus Hristos ne-a făgăduit că ne va asculta rugăciunile. “Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 14) şi “Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23). Iar ăn rugăciunea Tatăl nostru El ne-a învăţat să cerem de la Părintele ceresc toate bunătăţile de care avem nevoie.
4. De unde izvorăşte nădejdea creştină ?
Nădejdea creştină izvorăşte din credinţa în tot ce ne-a făgăduit Dumnezeu (Gal. 5, 5). Credinţa ne asigură că Dumnezeu este neţărmurit de credincios, este puternic, este bun; şi avem nădejde că, prin harul Său şi prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătăţile făgăduite.
Nădejdea îşi trage obârşia din credinţă 282 (Sf. Grigorie Teologul, De animae restrrectione, Migne, P. G., XLVI, col. 29), aşa cum copacul odrăsleşte din rădăcină. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea; nădejdea însă ne face să le dorim şi să le aşteptăm. Credem deci că “Cel care a poruncit să nu minţim, cu mult mai mult El nu va minţi” 283 (Sf. Clement Romanul, Epistola 1 către Corinteni, cap. XXVII, p. 111, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, trad. note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 60), de aceea şi zice Sfântul Apostol Pavel: “Să ţinem mărturisirea nădejdii nesmintită; pentru că credincios este Cel ce a făgăduit” (Evr. 10, 23).
Suntem pătrunşi de adevărul că Dumnezeu, Căruia nici un lucru nu-i este cu neputinţă (Luca 1, 37), este destul de puternic să-şi îndeplinească făgăduinţele (Rom. 4, 21), că Dumnezeu, Care este dragoste (I Ioan 4, 8), dă mai mult decât suntem noi în stare să primim, că Dumnezeu ne-a mijlocit, prin neasemănata jertfă a Fiului Său, fericirea veşnică, precum şi mijloacele de a o câştiga: “Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreuna cu El?” (Rom. 8,32). Neclintita încredere că Dumnezeu este desăvârşit, credincios, puternic şi bun, se numeşte credinţă în Dumnezeu. Aceasta credinţă este rădăcina şi cu cât ea este mai puternică, cu atât mai nestrămutată este nădejdea noastră. Credinţa aceasta a lecuit pe femeia ce se atinsese de poalele veşmântului Mântuitorului, pe când El Se îndrepta spre casa lui Iair (Matei 9, 22).
5. Cine este îndreptăţit să nădăjduiască în bunătăţile făgăduite de Dumnezeu ?
În bunătăţile făgăduite de Dumnezeu este în drept să nădăjduiască tot creştinul care păzeşte poruncile lui Dumnezeu, precum şi păcătosul care se pocăieşte. “Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne! Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci cela ce face voia Tatălui Meu, Carele este în ceruri” (Matei 7, 21).
1. Creştinul căzut în păcat, dacă se căieşte din toată inima şi se pocăieşte, poate nădăjdui în Dumnezeu. Proorocul Iezechiel ne încredinţează că cel fără de lege de se va întoarce de la fărădelegile lui şi va păzi poruncile, va face dreptate şi milă, aceluia Dumnezeu îi iartă păcatele (Iez. 18, 21, 22). În adevăr pe Manase, împărat în Iudeea, care îndemnase poporul la închinarea idolilor, ucigând şi mulţi prooroci, Dumnezeu l-a dat în mâna vrăjmaşilor care, încătuşindu-l în lanţuri, l-au dus rob în Babilon şi l-au aruncat în temniţă. El însă, căindu-se de nelegiuirile făcute şi făgăduind din inimă să se pocăiască, Dumnezeu l-a eliberat din temniţă şi din robie şi i-a înapoiat încă şi domnia; iar el a dărâmat capistile idolilor (II Cron. 33, 2-19). Dimpotrivă, cel ce trăieşte în fărădelegi, cel ce nu face voia lui Dumnezeu zadarnic nădăjduieşte în El. Cumplitul împărat Antioh, schingiuitorul sfinţilor fraţi Macabei, fiind ros de viu de viermi, nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc, dar zadarnică i-a fost nădejdea (II Mac. 9, 28).
2. Creştinul care face voia lui Dumnezeu poate nădăjdui în sprijinul lui Dumnezeu în toate nevoile, dar să se silească însuşi să câştige bunătăţile ce nădăjduieşte de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru ne sfătuieşte: “Lăsaţi-i Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7). Cu toate acestea şi noi înşine trebuie să ne străduim să câştigăm bunătăţile făgăduite de Dumnezeu. Cine vrea să scape de vreo boală şi să se facă sănătos, să se folosească întâi de mijloacele obişnuite de vindecare; nu ne este îngăduit să cerem numaidecât o minune. Sfântul Apostol Pavel avea darul facerii de minuni, totuşi sfătuieşte pe ucenicul său Timotei să se folosească pentru desele lui suferinţe de puţin vin (I Tim. 5, 23).
6. Care este însoţitoarea nădejdii creştine ?
Însoţitoarea bună a nădejdii creştine este frica de păcat. Nădejdea e ca o luntre cu două lopeţi: pe una scrie îndurarea lui Dumnezeu, iar pe cealaltă, frica de dreptatea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte să făurim mântuirea “cu frica şi cu cutremur” (Filip. 2,12). Cu frică, în adevăr, fiindcă după cum marinarul ce se află în largul mării se teme, chiar pe vreme bună, de furtuna ce i-ar putea îneca corabia, tot asemenea şi creştinul trebuie să trăiască necontenit cu teama de bântuiala ispitei 284 (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicesti, XXVI, cap. 23, p. 156, trad. Pr. Cicerone Iordachescu, 1931) care nu cruţă pe nimeni. Oameni oarecând plăcuţi lui Dumnezeu, cum au fost de pildă înţeleptul Solomon, au ajuns la bătrâneţe nişte nelegiuiţi. Chiar dintre îngeri au căzut unii şi încă foarte jos şi au fost lepădaţi de Dumnezeu pe vecie. Încheierea vieţii noastre o face moartea; până atunci ispita poate să doboare din starea de har pe oricine care nu lucrează la mântuirea sa cu “frică şi cu cutremur” (Filip. 2, 12). “Pentru aceea celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12).
Frica creştinului de păcat nu împuţinează nădejdea lui, ci o sporeşte. Nădejdea dă putere de a merge, e ca vântul în pânzele corabiei; iar frica face pe om prevăzător; e ca încărcătura care cumpăneşte corabia. Şi pânzele şi încărcătura ajută la o plutire bună .
7. Este nădejdea creştină un dar dumnezeiesc ?
Negreşit, nădejdea creştină este un dar dumnezeiesc, care se pogoară în inima omului, ca o «iluminare de la Dumnezeu» 285 (Mărturisirea de credinţă…, p. a II-a, răsp. la întreb. 1; Mitropolit Dr. N. Mladin, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Const. Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1980, 30-36.). Duhul lui Dumnezeu ţine trează înlăuntrul nostru încrederea în bunătăţile veşnice şi cu cât luminarea dumnezeiască este mai puternică, cu atât mai desăvârşită este şi nădejdea.
8. Ce folos dobândeşte cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu ?
Cine nădăjduieşte în Dumnezeu se bucură de o deosebită ocrotire din partea Lui.
“Cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului; nu se vor clătina în veac” (Ps. 124, 1). Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zice: «Că după cum maşinile cele mai puternice şi mai numeroase nu vor fi în stare nici să răstoarne, nici să clatine acest munte, tot aşa şi cel ce-şi pune nădejdea în Dumnezeu, va rămâne neclintit în faţa tuturor loviturilor» 286 (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Psalmul 124, cap. I, vol. V, p. 186, trad. franceza, ed. M. Jeannin). Cel ce-şi pune nădejdea în Dumnezeu nu va fi ruşinat în veac: “Uitaţi-vă – zice înţeleptul Iisus Sirah – la neamurile cele din început şi vedeţi: Cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a rusinat?” (2, 10). Dovadă avem întâmplarea celor trei tineri care au fost aruncaţi în Babilon, în cuptorul cel aprins şi din care au scăpat nevătămaţi (Dan. 3, 8-10). Iosif, dus şi vândut rob în Egipt, ajunge cel dintâi în toată împărăţia Faraonului (Fac. 41).
9. Care sunt roadele nădejdii creştine ?
Înainte de toate, nădejdea înaripează sufletul cu o vie dorire spre Dumnezeu. De aceea dă şi o deosebită putere şi trăinicie credinţei. Astfel, cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu dobândeşte multe de la El; omul acela este în stare să mute şi munţii, zice Mântuitorul (Marcu 11,23). Iar a muta munţii se tâlcuieşte: a birui cele mai mari piedici. Chiar se şi spune că Sfantul Grigorie Făcătorul de minuni (+270) ar fi mutat cu adevărat un munte 287 (Gherasim Timus, Dictionar aghiografic, Bucuresti, 1898, p. 337). Moise, încrezându-se în Dumnezeu, cu toiagul a despicat în două Marea Roşie (les. 24, 21); iar Proorocul Ilie a făcut să cadă ploaie după o secetă de trei ani şi şase luni (III Regi 18, 45). Cel ce nădăjduieşte este bogat cu mult înainte de a avea o bogăţie, zice Sfântul Ioan Scărarul.
1. Cel ce are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în faţa oamenilor, răbdător şi liniştit în strâmtorări şi în necazuri şi mai cu seamă în faţa morţii. Cine nădăjduieşte în Dumnezeu, acela nu se uită la bunăvoinţa sau la reaua voinţă a celor mari, nici la cele ce zic oamenii despre el (I Cor. 4, 3). Acela este răbdător în suferinţa pentru că ştie că “pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18). Dreptul Iov a fost atât de răbdător, tocmai din pricina bucuriei ce o simţea nădăjduind în învierea şi răsplata viitoare (Iov 19, 25). Ar putea fi oare cineva mâhnit, având înaintea ochilor cununa răsplătirii veşnice ? Cămila în pustie îşi iuţeşte pasul îndată ce simte că se apropie apa. Scăpată de îngrijorarea setei, ea nu mai simte oboseala călătoriei; nădejdea a risipit îngrijorarea. “Umplutum-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie”, spune Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 7, 4), şi -“moartea îmi este câştig” (Filip. 1, 21). “Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Filip. 1, 23). “De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (II Tim. 4, 8 ). Pentru această cunună, Sfântul Apostol Andrei (+62) a primit moartea cu nespusă bucurie. Că văzând crucea, pe care era să fie spânzurat, a strigat: «Bucură-te, cruce fără de preţ, Sfinţită prin moartea Dumnezeului meu; cu desfătare privesc la tine! O, cât am suspinat eu după tine! Cu ce înfocare te-am poftit!» 288 (Ibidem, p. 67-68). Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu (+107) s-a bucurat foarte aflând că împăratul Traian l-a osândit la moarte; şi când a auzit că creştinii din Roma vor să-l scape, le-a scris rugându-i să nu-l lipsească de cununa de mucenic: «Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu» 289 (Ignatie al Antiohiei, Epistola către Romani, cap. IV, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1979, p. 175). Sfântul Arhidiacon Lavrentie (+258), osândit să fie ars de viu pe un grătar, fiindcă nu voise să predea prefectului cetăţii vasele sfinte ale bisericii, pe când era chinuit, zicea bătându-şi joc de cei ce-l chinuiau: «Acum întoarceţi-mă şi pe partea cealaltă a trupului, că una e friptă» 290 (Gherasim Timus, op. cit., p. 492). Nădejdea este deci pentru sufletul nostru întocmai ca o ancoră tare (Evr. 6, 19) şi după cum ancora ocroteşte corabia în vreme de furtună, aşa şi nădejdea fereşte sufletul de înecare, cu deosebirea că ancora se agaţă de fundul mării, pe când nădejdea se prinde de toartele cerului.
2. Nădejdea creştină îndeamnă cu putere spre fapte bune şi spre virtuţi. «Nădejdea noastră este tot atât de neîndoielnică, zice Fericitul Augustin, ca şi o întâmplare petrecută în trecut». Ea a întărit pe Sfinţii Mucenici în luptele cu prigonitorii lor păgâni, pentru ca «nădejdea uşurează necazurile din aceasta lume» 291 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 67 la Geneza, cap. I, trad. cit., vol. V, p. 435).
3. Nădejdea creştină chezăşuieşte viaţa veşnică. «Cine v-a mântuit?», întreaba Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi şi tot el răspunde: «Numai nădejdea în Dumnezeu şi încrederea în făgăduinţele şi în darurile Sale» 292 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 14 la Romani, cap. 6, trad. cit., vol. X, p. 372). Casa lui Dumnezeu este întemeiată pe credinţă, zidită pe nădejde şi terminată prin dragoste. În cer însă nădejdea nu va mai fiinţa, fiindcă vom fi în stăpânirea a tot ce am dorit şi aşteptat. «De aceea credinţa şi nădejdea vor înceta când aceste bunătăţi ni se vor înfăţisa” 293 (Idem, Omilia 34 la Romani, cap. 3, trad. cit., vol. IX, p. 529).
10. Despre cine se poate spune că păcătuieşte împotriva nădejdii creştine ?
Se spune că păcătuieşte împotriva nădejdii creştine:
1. Cel ce se încrede numai în el însuşi sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu. Nădejdea celui ce se încrede în sine sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu, nu este nădejde creştină, nici dumnezeiască, ci nădejde pământească. La Cina cea de Taină, Sfântul Apostol Petru se laudă cu bărbaţia lui (Matei 26, 33); dar n-au trecut decât câteva ceasuri şi el, jurându-se, a tăgăduit pe învăţătorul (Matei 26, 72). Asemenea şi uriasul Goliat, bizuindu-se pe puterea lui, îşi bătea joc de israeliti, dar a fost ucis de David, tinerelul care se încrezuse în ajutorul lui Dumnezeu (I Regi 17, 52). A te încrede în tine însuţi, zice Fericitul Augustin, înseamnă a nu avea alt ocrotitor în afara de tine însuţi; fiindcă Dumnezeu nu ocroteşte pe cel ce nu-I cere ajutor. Numai cel plin de nădejdea creştină poate striga cu încredere: “Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, sî nu mă ruşinezi în veac” (Ps. 30, 1).
2. Cel ce se deznădăjduieşte de ajutorul lui Dumnezeu. Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, păcat care depărtează de mântuire. Deci, să ne ferim ca de unul din cele mai mari rele ce ne pot bântui; să nu pierdem niciodată credinţa că Dumnezeu iartă păcatele şi ne ocroteşte de necazuri. Cuvintele lui Cain: “Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: “Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta” (Fac. 4, 13), sună întocmai ca tânguirea unui deznădăjduit şi neîncrezător în milostivirea lui Dumnezeu. În deznădejde căzuse şi împăratul Saul atunci când, împresurat de filisteni în război, şi-a făcut singur seama aruncându-se în sabie (I Regi 31, 3-4).
Creştinul adevărat nu deznădăjduieşte. El ştie că îndurarea lui Dumnezeu este nesfârşită şi ajutorul dumnezeiesc este cu atât mai aproape cu cât primejdia este mai năvalnică. Înainte de păcat, teme-te de dreptate;
După păcat, nădăjduieşte în milostivire, zice Sfântul Grigorie Dialogul. Că Parintele ceresc primeşte cu multă bucurie pe păcătosul ce se pocăieşte, ne-a arătat însuşi Mântuitorul Hristos în pilda fiului risipitor (Luca 15,11) şi în cea a drahmei pierdute (Luca 15, 8).
Deznădejdea împinge pe om de multe ori să-şi ia singur viaţa; deci, la moartea veşnică. luda, vânzătorul Mântuitorului, s-a spânzurat din deznădejde. Deznădejdea e păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără iertare, pentru că nu mai ai timp de pocăinţă şi de fapte bune. «Cine deznădăjduieşte de mila lui Dumnezeu, îl necinsteşte, la fel cu cel ce se îndoieşte de existenta Lui», zice Fericitul Augustin, iar Fericitul Ieronim spune că luda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale.
3. Cel ce nădăjduieşte cu prea multă cutezanţă în mila lui Dumnezeu . Încrederea prea mare (îndrăzneala) în mila dumnezeiască este păcat, fiindcă ea împinge pe cel vinovat să stăruie în păcat, amăgindu-se cu gândul că Dumnezeu, în marea Lui îndurare, Se va milostivi şi de el. În adevăr, Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept (I Ioan 3, 7). Greşeşte deci cine crede numai în bunătatea lui Dumnezeu, şi nu şi în dreptatea Lui. Că zice: “Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13,3), ca şi galileenii ucişi de Pilat. Drept aceea, încrederea şi frica de Dumnezeu trebuie cumpănite; adică, după cum este păcat atunci când frica înlătură nădejdea, tot păcat este şi atunci când cutezanţa prea mare înlătură teama.
4. Cel ce ispiteste pe Dumnezeu. Ispiteşte pe Dumnezeu cel care, fără pricină binecuvântata, se aruncă în primejdie, nădăjduind că Dumnezeu o să-l scoată nevătămat, ajutându-l. Adică, cine se bate fără pricină binecuvântată, cui nu-i pasă de voia lui Dumnezeu, cine se aruncă în primejdie numai pentru semeţia de a înfrunta primejdia, nu face voia lui Dumnezeu şi deci, nu poate nădăjdui în ajutorul Lui. Căci zice Sfânta Scriptură: “Cel ce iubeşte primejdia va cădea într-însa” (int. Sir. 3, 25). Biserica nu cinsteste ca mucenici pe cei care în vremea marilor prigoane s-au aruncat cu nesăbuinţă în calea prigonitorilor, cu toate că şi aceia au murit mărturisind pe Hristos.
11. Prin ce mijloace se întreţine şi se împrospătează nădejdea ?
Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea şi împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare (Iacov 5, 13 şi Iuda 20).
Rugăciunea stăruitoare este – securea deznădejdii» (Sfântul Ioan Scararul) şi este solia nădejdii, trimisă să mijlocească la Dumnezeu fericirea veşnică – ţinta cea mai de pe urmă a nădejdii. Şi, după cum credinţa fără fapte bune este moartă (Iacov 2, 26), aşa şi nădejdea fără rugăciune este amortită. «încă şi prin cuminecarea cu înfricoşatele şi preacuratele Taine, adică trupul şi sângele lui Hristos, prin care Domnul nostru rămâne în noi, nădejdea noastră se face puternică. Pentru că El spune: Cel ce mănânca trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el» 294 (Mărturisirea ortodoxă…, Bucuresti, 1981, p. II, răsp. la întreb. 2, p. 110).

Rugăciunea particulară

12. De câte feluri este rugăciunea ?
Dacă ţinem seama de persoana care săvârşeşte rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face şi timpul când se săvârşeşte, atunci deosebim două feluri de rugăciune: Rugăciunea particulară şi rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular şi cultul public comun.
13. Ce este rugăciunea particulară ?
Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taina inimii sale.
O astfel de rugăciune este cea făcută de Mântuitorul pe calea dintre Betania şi Ierusalim (Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru pe acoperişul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea făcută de vameş în templu (Luca 18,13); cea făcută de Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în temnită (Fapte 16, 25) şi altele.
14. Ce este rugăciunea ?
Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu 295 (Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în “Filocalia”, vol. I, p. 80, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 1946; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D.Fecioru, Bucuresti, 1938, cartea III, cap. XXIV, p. 223). Evagrie Monahul zice că «rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu» 296 (Cuvânt despre rugăciune, în “Filocalia”, loc. .cit, p. 57). De aceea se cuvine ca atunci când stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El, ţinerea de minte (memoria) să uite toate cele pământeşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci «cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând pătimaş” 297 (Idem, ibidem, p. 54). A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; ca şi demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă .
15. Pentru ce este însoțită rugăciunea de unele semne văzute, precum semnul sfintei cruci, starea în genunchi, facerea de metanii, ridicarea mâinilor și altele ?
În timpul rugăciunii ne închinăm, făcând semnul sfintei cruci, batem metanii, stăm în genunchi şi altele, spre a spori evlavia noastră lăuntrică şi a o face văzută .
16. Cum se face semnul sfintei cruci și ce zicem când îl facem ?
Semnul sfintei cruci se face astfel: îndoim înlăuntru şi lipim de podul palmei drepte degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gros, arătător şi mijlociu de la aceeaşi mână şi cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept şi pe umărul stâng.
Orice rugăciune se începe cu rostirea: «în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin», însoţită de semnul sfintei cruci, astfel: când zicem: «în numele Tatălui…» ne însemnăm pe frunte; când zicem: “Şi al Fiului” ne însemnăm pe piept; când zicem: «Şi al Sfântului Duh», ne însemnăm pe umărul drept întâi şi apoi pe cel stâng; şi încheiem zicând: «Amin».
Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creştinească foarte veche: chiar din timpul Sfintilor Apostoli. Facem semnul crucii însoţind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în gând şi când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiţă; când începem şi când sfârşim un lucru, ori, cum spune Tertulian (+ 240): «La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm… cu semnul sfintei cruci» 298 (Tertulian, De corona ., c. 3, Migne, P. L., II, col. 99).
Când facem semnul sfintei cruci, să cugetăm la mărirea Celui Prea-Înalt, în numele Căruia îl facem. Drept aceea, să nu facem semnul sfintei cruci în grabă, oricât de mult am fi zoriţi de treburi. După felul cum facem crucea văd ceilalţi oameni cam ce loc are în inima noastră Dumnezeu.
17. Când ne însemnăm cu sfânta cruce, facem oare și o mărturisire de credință ?
Fără îndoială. Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţă într-un Dumnezeu în trei ipostasuri 299 (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. VI, 3, p. 135, trad. Pr. Cicerone Iordachescu, Iasi, 1932).
Într-adevăr, când facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe dumnezeieşti; iar semnul crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce. Aşadar, semnul sfintei cruci este oarecum o învăţătură pe scurt a credinţei creştine. Biserica cinsteşte cu multă evlavie sfântă cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi şi 1 august) sunt închinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată şi împodobită, nu lipseşte de pe nici o sfântă masă, din nici o biserică în care se slujeşte Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipseşte niciodată de pe creştetul turlelor bisericilor şi al clopotniţelor; iar în cimitirele noastre, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de tot felul de cântări în cinstea sfintei cruci. În multe locuri crucea este aşezată la fântânile cu apă de băut şi la răspântiile drumurilor. În sfârşit, şi fapt foarte însemnat: a doua venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii şi morţii, va fi prevestită prin arătarea “semnului Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30), adică a crucii 300 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 257).
18. Ce dobândim când ne facem semnul sfintei cruci ?
Însemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu şi om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteşte împotriva bântuielilor necuratului 301 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1943-1945, Cateh. XIII, c. 36, p. 352 si IV, c. 13, p. 115), că şi împotriva multor rele sufleteşti şi trupeşti 302 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256).
Semnul sfintei cruci este prin el însuşi o binecuvântare dumnezeiască, iar «binecuvântarea este împărtăşitoare de sfinţenie, care alungă relele şi aduce binele», spune canonul 27 al Sfantului Vasile cel Mare.
1. Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întâi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii şi pe pragurile uşilor, pe lângă care îngerul morţii a trecut fără să bată (les. 12, 7, 27), închipuia semnul crucii 303 (Ibidem, p. 258). Semnul crucii era semnul care vindecă pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el (Num. 31), preînchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).
2. Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit 304 (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3, p. 312). «Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăza, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului” 305 (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3, p. 312); iar Biserica noastră cântă: «Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei…»306 (Octoihul, Fericirile din Duminica, Glas 8).
3. Semnul sfintei cruci, închipuind însăşi crucea lui Hristos, ocroteşte de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat creştinii de sub stăpânirea păgână. În anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: «în acest semn vei învinge!». Atunci el, punând acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxentiu. Rostirea «în acest semn învingem!» se potriveşte foarte bine şi semnului crucii cu care noi ne închinăm; ca singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmaşii nevăzuţi şi ne întăreşte împotriva uneltirilor lor: «Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o” 307 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 45 la Matei, c. 4, trad. cit., vol. VII, p. 424). Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii şi tot cu semnul crucii dărâmau creştinii idolii şi capiştile lor, în timpul prigoanelor.
19. Când trebuie să facem semnul sfintei cruci ?
Putem face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte şi după rugăciune, la culcare şi la sculare, înainte şi după masă, la intrarea şi ieşirea din casă, înainte de începerea şi după încetarea oricărui lucru şi cu osebire când ispita dă năvala asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurările 308 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, C. 14, op. cat., p. 115).
Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaş, pentru o noapte liniştită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriţi de împrăştierea şi fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu şi pe urmă, spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturiseşte că cei dintâi creştini, ca şi cei din vremea lui, obişnuiau să se închine făcând semnul crucii: înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, ămbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii” 309 (Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99). Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlineşte cu prisosinţă cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne ruşinăm de crucea lui Hristos.
20. Ce înseamnă rugăciunea în genunchi, prosternarea cu fața la pământ, împreunarea mâinilor pe piept sau ridicarea brațelor, baterea de metanii și altele?
Îngenunchind la rugăciune, mărturisim evlavia, pocăinţa şi puţinătatea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Prosternarea sau căderea cu faţa la pământ mărturiseşte umilinţa noastră în faţa lui Dumnezeu. Prosternată cu faţa la pământ s-a rugat Iudita înainte de a intra în tabăra vrajmaşilor (Iudit 9, 1), aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor (Matei 26,39), aşa aşteaptă în tinda biserici înainte de a fi tuns cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugaresc).
Metania, care este o îngenunchere şi o ridicare repede, făcând semnul crucii, mărturiseşte că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăşi ne-am ridicat 310 (Sf. Vasile cel Mare, De Spiritu Sancto, cap. 27, 66, Migne, P. G., XLII, col. 192). Metania este de două feluri: mare şi mică. Cea mare este o închinare până la pământ, cu îndoirea genunchilor, şi prin ea cinstim sau adorăm îndurarea dumnezeiască 311 (Ioan Casian, Institutiones, 11, 8), iar metania mică, o inclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul; prin ea cinstim milostivirea Sfinţilor.
Încrucişarea mâinilor pe piept mărturiseşte ridicarea lăuntrică a inimii la Dumnezeu.
Ridicarea braţelor în sus mărturiseşte dragostea faţă de Dumnezeu şi unirea prin rugăciune cu Hristos cel răstignit pe cruce 312 (Tertulian, Despre rugăciune, c. 14, trad. rom. de Prof. David Popescu, p. 54, în “Apologeţi de limba latină”, Ed. Institutului Biblic, Bucuresti, 1981, p. 237). Sfântul Apostol Pavel porunceşte “ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (I Tim. 2, 8). Aşa s-a rugat Moise în vremea luptei cu amaleciţii (les. 17, 2-12); aşa Solomon la sfinţirea templului (11 Cron. 6,12), aşa se roagă preoţii la Sfânta Liturghie înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri şi înainte de prefacerea Sfintelor Daruri.
La rugăciunea de obşte şi pentru toţi, care se face în biserică, adică la sfintele slujbe, este oprită metania mare Duminica şi în timpul de la învierea Domnului până la Rusalii 313 (Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic).
21. Cum trebuie să ne rugăm: cu glas tare sau în gand ?
Ne putem ruga în gând, cu glas tare, ori chiar în amândouă felurile în timpul uneia şi aceleiaşi rugăciuni.
Cineva se poate ruga şi mergând, sau în decursul treburilor, fără ca alţii să bage de seamă. Aceasta se cheamă rugăciune în gând şi este obişnuită acelora care, din felurite pricini, nu se pot ruga altfel.Rugăciunea rostită cu glas tare are însemnătatea ei; ea dă pe faţă simţămintele lăuntrice ale omului (Matei 12, 34) şi face legătura cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind credinţa comună. Acest fel de rugăciune e şi folositor şi la locul lui, pentru că omul fiind alcătuit din suflet şi din trup, amândouă au datoria să laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3).
Rugăciunea rostită cu glas tare răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atât în cel ce o rosteşte, cât şi în cel ce o ascultă. În sfârşit, rugăciunea cu glas tare, făcută de mai mulţi laolaltă, cheamă şi mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mântuitorul: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).
22. Are vreun preț rugăciunea făcuta numai cu buzele, precum și semnele și mișcările văzute, care nu corespund cu mișcarea inimii ?
Rugăciunea celui ce se roagă numai cu buzele nu are putere.
Pentru rugăciunea făcută numai cu buzele a mustrat Mântuitorul pe farisei: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8 ). De asemenea, dacă semnele şi mişcările văzute ce însoţesc rugăciunile nu răspund unei stări de adâncă simţire a noastră, aceste semne şi mişcări sunt de nimic. Cel care bate metanii după metanii, se bate în piept şi face alte lucruri de felul acesta, fără nici un fel de tresărire lăuntrică, este un făţarnic. Dumnezeu cere să ne închinăm Lui cu duhul şi cu adevărul (Ioan 4, 23).
23. Dar rugăciunea cântată are vreun preț ?
Rugăciunea cântata este o foarte puternică rugăciune rostită cu glas tare.
Când suntem adânc mişcaţi, dăm glas simţirii prin cântare; deci cântecul religios este o rugăciune minunată. El ajută mintea să zboare la Dumnezeu; de aceea Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe coloseni să se deprindă şi să se înţelepţească cu psalmi, laude şi cântări duhovniceşti: “… Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Col. 3, 16). Rugăciunea cântată a fost cultivată de împăratul David (+1015 i.d.Hr.), de Mântuitorul cu Apostolii (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), de Sfântul Ioan Gura de Aur (+ 407), de Sfântul Ambrozie al Mediolanului (+397), de Sfântul Nichita din Remesiana (+c. 420) şi de alţi Sfinţi Părinţi şi mari Dascăli ai Bisericii.
24. De câte feluri este rugăciunea, după cuprinsul ei ?
După cuprins, rugăciunea, este de trei feluri:
1. Rugăciunea care are ca scop să laude pe Dumnezeu. Rugăciunea de laudă este aceea prin care binecuvântăm, lăudând pe Domnul şi Dumnezeul nostru după mărirea Lui cea nemăsurată; şi pentru veşnica Lui slavă, după cum zice Psalmistul: “În toate zilele bine Te voi cuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului. Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârsit” (Ps. 144, 2). Călătorul prin ţări străine se minunează şi laudă locurile frumoase pe care le întâlneşte în cale, dar ce departe este frumuseţea lumii văzute de strălucirea lui Dumnezeu! Îngerii, privind nemijlocit nesfârşita Lui slavă, îl laudă şi îl binecuvântează cântând: “Sfânt, Sfânt, Sfânt!” (Isaia 6, 3), aşa precum au cântat laude Mântuitorului – Prunc, de curând născut în Betleem (Luca 2, 14). Îngerii privesc la Dumnezeu “faţă către faţă”, cuprinşi de uimire, iar rugăciunile lor se prefac într-o neîncetată cântare de laudă. A cânta laude lui Dumnezeu este îndeletnicirea locuitorilor cerului (Apoc. 4, 8-11); dar şi noi pe pământ, cunoscând slava lui Dumnezeu, din cele zidite şi din Descoperire, suntem datori mai întâi să lăudăm pe Dumnezeu în rugăciunile noastre. Drept aceea, Biserica laudă necontenit pe Dumnezeu. Cântările ei: Trisaghionul…, Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…, Doxologiile mare şi mică, Pre Tine Te lăudăm…, precum şi feluritele Doxologii slujite în diferite împrejurări sunt pline de laude aduse lui Dumnezeu. Tot cântare de laudă este şi cântarea Maicii Domnului: “Măreşte suflete al meu pre Domnul…” (Luca 1, 46).
2. să-I mulţumească ; Rugăciunea de mulţumire este aceea prin care arătăm că ne aducem aminte cu mulţumire şi cu dragoste de toate binefacerile primite de la Dumnezeu. Că Dumnezeu ne cere să-I fim mulţumitori pentru toate bunătăţile se vede din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: “Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tes. 5, 17-18). Rugăciunea lui Noe, la ieşirea din corabie, a fost de mulţumire (Fac. 8, 19); de asemenea şi a vechiului Israil, la ieşirea din Egipt (les. 15,1-21). Dumnezeu însă de multe ori face să înceteze bunătăţile Sale, pentru cei ce nu ştiu să le preţuiască şi nu-I mulţumesc niciodată. Din pricina aceasta, în loc de bunătăţi, vin asupra noastra necazuri.
3. să-I ceară tot ceea ce este după voia Sa: “Pre Tine te lăudăm; pre Tine Te binecuvântăm; Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru» 314 (Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur). Rugăciunea de cerere este aceea prin care cerem de la Dumnezeu tot ce ne trebuie pentru viaţa noastră, sau aceea prin care îl rugăm: «să ierte păcatele noastre, aşa încât să ne izbăvească şi de pedeapsa şi să reverse asupra noastra şi harul Lui cel sfânt asupra sufletului şi asupra trupului»318. Dumnezeu voieşte să-I cerem tot ce ne trebuie; căci fără de rugăminte El nu dă nimic (Iacov 4, 2). Dumnezeu vrea să-L rugăm cu stăruinţă; vrea nu numai să-L rugăm, ci chiar să-L silim, spune Sfântul Grigorie Dialogul. Negreşit, Dumnezeu ştie toate nevoile noastre (Matei 6, 32) şi ar putea să ni le împlinească fără cerere din partea noastră; dar El voieşte să-L rugăm, ca nu cumva să socotim bunătăţile Sale ca pe niste lucruri cu care El ne-ar fi dator; ci ca pe nişte binefaceri, pentru care să-I fim mulţumitori din inimă, cu umilinţă şi dragoste. Rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsimani şi de pe cruce; a Sfântului Arhidiacon şi Mucenic Stefan, în clipa în care era ucis cu pietre (Fapte 7, 59); a creştinilor care se rugau pentru eliberarea Sfântului Apostol Petru din temniţă (Fapte 12, 5), a Sfinţilor Apostoli în corabia învăluită de furtună (Matei 8, 25) şi altele sunt rugăciuni pilduitoare de cerere.
Pe lângă cele de mai sus, rugăciunea împăratului David: “Miluieşte-mă, Dumnezeule…” (Ps. 50) este rugăciunea pentru iertarea de păcate, este rugăciunea de îndurarea lui Dumnezeu şi de pocăinţă. Acest psalm se rosteşte şi la slujba Mărturisirii.
25. Care sunt foloasele rugăciunii ?
Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice dar. Dumnezeu însă nu împlineşte totdeauna şi numaidecât rugăciunile noastre.
Fericitul Augustin ne spune că rugăciunea este «cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti», încât de la Dumnezeu poţi dobândi orice lucru bun prin rugpciune. Însuţi Mântuitorul făgăduieşte acest lucru, când zice: “şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). Şi iarăşi: “Cereţi şi se va da vouă” (Matei 7, 7). Aşadar, când ne aflăm în strâmtorare, să alergăm la sprijinul lui Dumnezeu; că El ne va ajuta, aşa cum a ajutat pe Sfinţii Apostoli în timpul furtunii (Luca 8, 24). De aceea, cel ce se îndărătniceşte şi nu vrea să roage pe Dumnezeu, în primejdie, nu are drept să se plângă .
Dumnezeu nu împlineşte totdeauna şi numaidecât rugăciunea noastră. Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat optsprezece ani la Dumnezeu pentru întoarcerea fiului ei la Hristos. Dumnezeu Se lasă de multe ori rugat, pentru ca rugăciunea noastră să fie făcută cu tot dinadinsul, dându-ne prilej să cinstim după cuviinţă darurile primite 319 (Fer. Augustin, Predica LXI, in “Les plus beaux sermons de Saint Augustin”, G. Hameau (trad. franc.), vol. I, Paris, 1932, p. 280). Deci, de voim cu adevărat să ni se împlinească rugăciunea, să ne rugăm cu atât mai mare stăruinţa şi căldura, cu cât Dumnezeu întârzie cu împlinirea cererii noastre. Aşa făcea orbul din Ierihon: cu cât Hristos Se făcea că nu-i ia rugăciunea în seamă, cu atât el striga mai tare: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” (Luca 18, 38).
26. Când împlinește Dumnezeu mai repede rugăciunile noastre ?
Dumnezeu împlineşte rugăciunile noastre mai repede:
1. când sunt însoţite de fapte bune şi de post; Postul şi rugăciunea sunt cele doua aripi ale nădejdii, zice Fericitul Augustin. Cornelie sutaşul, bărbat drept şi temător de Dumnezeu, însoţind rugăciunea lui cu post şi cu alte fapte bune, a fost ascultat (Fapte 10, 38). De altfel multe cetăţi şi popoare au scăpat de mari primejdii în urma rugăciunilor unite cu vreo făgăduială.
2. când chemăm mijlocirea Sfinţilor; Rugăciunea făcută în faţa sfintelor icoane sau lângă sfintele moaşte ale Sfinţilor este mai ascultată şi mai repede împlinită de Dumnezeu. Este mai ascultată şi mai repede împlinită chemând ajutorul Sfinţilor, fiindcă aceştia sunt prieteni ai lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu 320 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 276).
3. când sunt făcute de mai mulţi împreună. Dumnezeu ascultă mai curând rugăciunea făcută laolaltă cu mai mulţi. Negreşit Dumnezeu este pretutindeni, dar nu în orice loc ascultă într-acelaşi chip rugăciunile. Că zice Domnul Iisus Hristos: “Iarăşi grăiesc vouă că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 19). «Această rugăciune, dăruită din toată inima, hrănită din credinţa noastră, îngrijită prin adevăr, întreagă prin nevinovăţie, curată prin castitate, agapă înfrumuseţată cu podoaba faptelor bune, această rugăciune suntem datori s-o înălţăm la altarul lui Dumnezeu, ea având a dobândi pentru noi toate de la Dumnezeu” 321 (Tertulian, Despre Rugaciune, c. XXVIII, trad. cit; p. 245). Când, după uciderea Apostolului Iacov, Sfântul Petru a fost închis în temniţă, rugăciunile neîncetate, făcute de creştini pentru dânsul la Dumnezeu, au fost atât de puternice, încât Dumnezeu a trimis un înger şi în chip minunat a eliberat pe Petru din inchisoare (Fapte 12, 1-11). Rugăciunea laolaltă a mai multora este ca focul în grămada de cărbuni; se aprind unul de la altul, se aprinde chiar şi butucul neuscat.
27. Când și pentru ce nu ne ascultă Dumnezeu rugăciunile ?
Dumnezeu nu ascultă şi nu împlineşte rugăciunile atunci când cerem ceva păgubitor şi când nu suntem vrednici să fim ascultaţi.
1. Dumnezeu Se aseamană cu un medic care, din grijă pentru bolnav, nu îi îngăduie ce i-ar fi păgubitor 322 (Fer. Augustin, Predica LXXX, 2, op. cit., vol. II, p. 43). Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să împiedice plecarea fiului său în Italia şi nu a fost ascultată; pentru că această călătorie a dat Fericitului Augustin prilejul de întoarcere la Dumnezeu. «O, Doamne! Tu atunci nu ai ascultat pe mama; spre a-i împlini ceea ce ea cerea de atata vreme», a spus mai târziu Fericitul Augustin 323 (Idem, Confessiones-Marturisiri, V, 8, trad. Prof. dr. N. Barbu, Edit. Institutului Biblic, Bucuresti, 1985, p. 124).
2. Adesea Dumnezeu nu ne împlineşte rugăciunile fiindcă nu suntem vrednici să ne fie împlinite: ne rugăm fără evlavie şi fără încredere (Iacov 1, 6-7); sau, păcătoşi fiind, nu voim să ne dezbărăm de relele apucături (Ioan 9, 31); sau rugăciunea e fără stăruinţă, ca şi cum lucrul cerut nu ar avea nici un preţ, sau când cerem rău (Iacov 4, 5; Marcu 10, 38).
3. Totuşi nimeni nu se roagă în deşert. Nici o rugăciune, nici cea bine făcută, nici cea rău făcută, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu împlineşte ce i se cere, El dă negreşit altceva mai bun, ne încredinţează Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu alte cuvinte, Dumnezeu poate împlini mai cu prisosinţă lucrurile pe care le cerem sau le gândim (Efes. 2, 20). De pildă, marele stareţ Gheorghe plecase de la mănăstirea Neamţului cu gândul să se ducă la Sfântul Munte Athos, făcând rugăciuni la Dumnezeu pentru a-i împlini gândul acesta. Dar, ajuns la Bucureşti, este împiedicat să meargă încotro se rugase la Dumnezeu şi trimis la Cernica, să ridice din dărămături vechea mănastire părăsită şi paraginită. Astfel a ajuns el povăţuitor şi îndreptător pentru mii de călugări, care s-au perindat de atunci şi până astăzi în cele două mănăstiri muntene Cernica şi Căldăruşani, şi un mare dascăl sufletesc al celor ce s-au apropiat de dânsul, călugări şi mireni.
28. Rugăciunea folosește oare la ceva celui păcătos ?
Prin rugăciune, cel păcătos câştigă iertarea şi din păcătos ajunge drept. Tâlharul răstignit împreună cu Hristos numai atât a rugat pe Mântuitorul: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta” (Luca 23, 42), şi Hristos l-a iertat. Căindu-se, vameşul a rostit numai aceste cinci cuvinte: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” şi s-a întors îndreptat la casa sa (Luca 18, 13); iar împăratul David, mustrat fiind pentru păcat de Natan, a grăit: “Păcătuit-am Domnului” şi Domnul l-a iertat (II Regi 12, 13); «Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt păcatului», zice Fericitul Augustin; «iar cel ce pune căpat rugăciunii începe a păcătui» 324 (Idem, Cuvântarea LXXX, 7, op. cit., vol. II, p. 49).
Rugăciunea face dintr-un păcătos un drept, pentru ca prin ea se câstigă darul pocăinţei şi al întoarcerii la Dumnezeu. Pământul, cu cât se apropie mai mult de soare, cu atât primeşte mai multă lumină şi căldură; iar noi, cu cât ne apropiem mai mult de Iisus Hristos prin rugăciune, cu atât dobândim mai multă lumină şi putere. Rugăciunea coboară asupra noastră Duhul Sfânt 325 (Sf. Efrem Şirul, Cuvânt pentru rugăciune, în Cuvinte şi învăţături, trad. rom. M-rea Neamţu, 1823, vol. III, p. 530-531) şi luminează cele dinlăuntru ale noastre. Această lumina s-a lăsat văzută în afară la mulţi sfinţi, în timpul rugăciunii. De pildă, faţa lui Moise strălucea de lumină când s-a pogorât de pe munte, unde grăise cu Dumnezeu (les. 34, 29, 30); iar Sfântul Simeon Noul Teolog se arată uneori, în timpul rugăciunii, înconjurat de o lumină strălucitoare, care-i pătrundea în chip uimitor carnea şi mădularele 326 (Nichita Stetatos, Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, ed. Irene Hausherr, în “Orientalia christiana”, vol. VII, Roma, 1928, c. 69, p. 95). Rugăciunea pătrunde sufletul ca o rouă cerească, care-l însufleţeşte şi împrospătează, aşa precum plantele răcorite noaptea de rouă dobândesc puteri noi. Deci, rugăciunea este folositoare nu numai pentru cel ce trăieşte după voia lui Dumnezeu, ci şi pentru cel ce se zbate să părăsească drumul pierzării .
29. Cel ce trăiește după voia lui Dumnezeu, adică cel drept, mai are nevoie de rugăciune ?
Cel drept are şi el nevoie şi dobândeşte folos din rugăciune, pentru că rugăciunea îl ocroteşte şi îl fereşte de ispita păcatului.
Ispita este lucrul diavolului; ea întunecă mintea şi slăbeste voinţa. Rugăciunea, dimpotrivă, alungă ispitele, luminează mintea şi întăreşte voinţa: «Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; este ca o ancora de mântuire pentru sufletul în primejdie să se înece» 327 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a doua despre Ana, 5, op. cit., vol V, p. 500). «Demonii văzându-ne stând la rugăciune fug repede, ca hoţii ce dau cu ochii de soldaţii cu săbiile scoase» 328 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a doua despre Ana, 5, op. cit., vol V, p. 500). Cel drept ajunge prin rugăciune la viaţa foarte îmbunătăţită: «Cel ce se roaga bine ştie să trăiască cinstit» 329 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a doua despre Ana, 5, op. cit., vol V, p. 500). Cine se adună se aseamănă, graieşte înţelepciunea populară, iar cel ce grăieşte necontenit cu Dumnezeu oglindeşte în el desăvârşirea. Deci, rugăciunea alungă ispitele fiindcă este pavăza de care se frâng săgeţile aprinse ale vrăjmaşului .
30. Ce se întâmplă cu cel ce nu se roagă ?
Cel ce nu se roagă cade uşor în păcat şi nu poate să se mântuiască.
Cine nu se roagă nu are nici o putere în lupta cu ispitele, el este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o maşina fără aburi, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul. «Cel ce nu se roagă e mort gata; e ca un peşte pe uscat, zice Sfântul Ioan Gura de Aur; e ca un om care nu primeşte nici o hrană. Dacă Mântuitorul a petrecut nopţi întregi în rugăciune, «noi ce trebuie să facem ca să ne mântuim?» – întreabă Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Ne spune chiar Mântuitorul ce să facem: să stăruim în rugăciune (Matei 26, 41).
31. Cum trebuie făcuta rugăciunea ca să fie bine primită de Dumnezeu ?
Rugăciunea noastră ca să fie bine primită de Dumnezeu trebuie:
1. Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea şi El. Că zice: “Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă” (Ioan 16, 23). Şi Mântuitorul vrea tot ce sporeşte mărirea Tatălui şi mântuirea sufletelor noastre. Deci cine cere acestea se roagă în numele lui Iisus Hristos. Prin Rugăciunea domnească cerem numai ce vrea Hristos şi cum El însuşi este Acela Care ne-a dat această rugăciune, când rostim Tatăl nostru înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos. Dacă cerem însă bogaţie, pieirea vrăjmaşului, câştig la jocurile de noroc, slavă deşartă, – adică «dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos” 330 (Fer. Augustin, Cuvantarea LXXX (De Oratione), op. cit., vol. 11, p. 43 si 50).
2. «Să ne rugăm cu mintea întreagă şi cu evlavie» 331 (Mărturisirea ortodoxă, Bucuresti, 1981, II, 6), adică rugându-ne, să ne gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcuta cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărţit, cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este «vorbirea minţii cu Dumnezeu» 332 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 76), atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădam din minte toată grija cea lumească şi să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul să se împrăştie departe. Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăştiată nu are nici un folos de rugăciune. «Cum puteţi pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi înşivă nu luaţi aminte la rugăciune?» 333(Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. Ioan Demetrescu, Bucureşti, 1908, partea a III-a, p. 62) Cine se roagă rău şi totuşi nădăjduieşte să fie auzit se aseamană cu cel ce seamană neghină şi vrea să secere grâu curat. Cu toate acestea, să nu socotiţi rugăciunea rău făcută atunci când nu încercaţi o mişcare deosebită a inimii; adică nu simţiţi în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită şi o bucurie peste fire. O asemenea simţire este un dar deosebit, la care nu toţi pot ajunge. Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăţie şi cu îndrăzneală va ajunge la bucurie 334 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 93). Rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a simţurilor şi o ţinută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru noi cuvenită pregătire, când vrem sa facem rugăciunea» 335 (Mărturisirea ortodoxă, II, 6). “Mai înainte de a făgădui (a te ruga), pregăteşte-te şi nu fii ca omul ce ispiteste pe Dumnezeu” (Int. Sir. 18, 23). Dacă Moise, cerând să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să se apropie de el până ce nu şi-a dezlegat şi lepădat încălţămintea (les. 3, 5), «de ce să nu te dezlegi şi tu, – zice Evagrie Monahul -, de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El?» 336 (Evagrie Monahul, op. cit., loc. cit.) Adică, înainte de rugăciune pregăteşte-te: «Stai puţin, în tăcere, până ce se vor linişti toate simţurile tale şi apoi faci trei închinăciuni până la pământ şi aşa începe rugăciunea” 337 (Ceaslov, Rugăciunile dimineţii, Buc., 1979, p. 7) Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea, alungă toate grijile din inimă, din aceasta biserică a rugăciunii, aşa după cum Hristos a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45). Lasă pentru un sfert de oră necazul tău în grija Părintelui ceresc, ca El ţi-l va uşura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul: «Aşadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreşit Dătătorul darurilor bune” 338 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 79). La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii şi să nu privim la dreapta şi la stânga. Mântuitorul zice: “Când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te” (Matei 6, 6). Cămara e inima, iar simţurile sunt poarta; deci ele trebuie bine zăvorâte, ca prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii. În sfârşit, la rugăciune să ne ferim de orice ţinută nepotrivită cu această sfânta lucrare. Negreşit, un bolnav sau un om prea obosit poate sta cum îi vine mai la îndemană, dar cine e sănătos şi odihnit să ia aminte, să stea cu cuviinţă. E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă cumva în genunchi suntem atrasi la somn – nevoie care bântuia şi pe Părinţii din pustie 339 (Sf. Ioan Casian, Institutiones, II, 7). Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însotiţă de metanii dese.
3. Rugăciunea să fie făcută cu, stăruinţă; adică să nu slăbim în rugăciune, chiar dacă nu suntem auziţi curând. «Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere şi-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit” 340 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 87-88). Să facem cum fac copiii, care nu contenesc din strigăt până ce nu dobândesc ce doresc. «Oamenii se supără când sunt grămădiţi cu cereri, Dumnezeu însă iubeşte pe cel ce stăruieşte» 341 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XXII, 5 la Matei, op. cit., vol. II, p. 187), precum însuşi spune în pilda judecătorului nedrept care, supărat de stăruinţa femeii care-i cerea dreptate, până la urmă n-a avut încotro şi ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Luca 18, 2-7). «Aşadar, îndrăzneşte, stăruind încordat în sfânta rugăciune”, ne spune un Părinte din pustie 342 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 88). Dumnezeu pune adesea la grea încercare statornicia rugătorului, cum de pildă a pus Iisus pe femeia cananeeancă (Matei 15, 23-28). El întâi S-a arătat neînduplecat, ea însă, nedescurajându-se, până la urma şi-a văzut rugăciunea împlinită. Tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile şi cu orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga şi mai tare; şi Iisus l-a tămăduit (Luca 18, 35-39). Evreii din Betulia, auzind că Holofern s-a pornit cu război împotriva cetăţii lor, au alergat la rugăciune şi nu au slăbit cu cererile lor până ce Dumnezeu nu i-a scăpat de vrăjmaşi prin mâna Iuditei (Iudit 7 şi 8).
4. Rugăciunea să fie făcută cu inima curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau cel puţin cuprinsă de dorinţa cinstită de pocăinţa. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătura păcătoasa, ci şi de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inima curată nu are destulă putere să-şi ridice gândul la Dumnezeu; pentru că îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gând închipuirile păcătoase şi «cumplitele aduceri aminte” şi îi încătuşează mintea de pământ… “Ştim că pe păcatoşi Dumnezeu nu-i ascultă…” (Ioan 9, 31), fiindcă este drept a înlătura de la bunătăţile dumnezeieşti pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar şi un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căieşte cu tot dinadinsul de greşelile sale (Luca 18, 13).
5. Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre. Aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor: “Nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Luca 22, 42), aşa cere să ne rugăm noi în Rugăciunea Domnească: “Facă-se voia Ta” (Matei 6,10). Dumnezeu ştie mai bine ce ne este de folos; de aceea să lăsăm în grija Lui împlinirea cererii noastre. «De multe ori, rugându-mă, zice Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am socotit eu că e bine şi am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce ştie El că este de folos. iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a ieşit aşa cum credeam»343 (Ibidem, p. 82).
6. Rugăciunea să fie făcută cu umilinţă, cu zdrobirea inimii 344 (Mărturisirea ortodoxă, II, 6): cu o lăuntrică încredinţare de slăbiciunea şi de nevrednicia noastră. Proorocul David este unul dintre cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; şi el făcuse fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu şi cu toate acestea, îl aflăm grăind: “… Fiinţa mea este ca o nimica înaintea Ta” (Ps.38,7). Într-o asemenea stare sufletească să ne înfăţişăm lui Dumnezeu la rugăciune şi să cerem numai de la bunătatea Lui darurile ce El ar binevoi să ni le dea; să nu aşteptăm nimic altceva decât ce va vrea să dea îndurarea Lui. Să ne rugam cu acelaşi simt de smerenie ca al proorocului împărat David, pentru ca de El atârnă în mare parte puterea rugăciunii: “Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii”, zice înţeleptul Sirah (35,18). Rugăciunea vameşului şi a sutasului sunt pline de smerenie, iar Daniil s-a rugat tot cu o astfel de umilinţă, zicând: “… Că nu pentru faptele noastre drepte aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinţi, ci pentru milele Tale cele mari” (Dan. 9, 18). De altfel, rugăciunea, ea însăşi, este o lucrare de umilinţă, pentru ca prin ea ne dăm seama în ce măsura avem nevoie de Stăpânul cerului şi al pământului.
7. Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintită încredinţare că Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă îi vom cere bunătăţi care să slujească slavei Sale şi mântuirii sufletelor noastre. Încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastră o datorie, asupra căreia Dumnezeiescul învăţător binevoieşte să ne atragă luarea-aminte când ne povăţuieşte, în Rugăciunea Domnească, să socotim pe Dumnezeu sub duioasa însuşire de Taăa. Mântuitorul a avut grijă pe de o parte să ne încredinţeze, prin învăţături limpezi şi prin pilde lămuritoare, despre însuşirea de Părinte milostiv a lui Dumnezeu; iar pe de altă parte, să ne arate că cele mai multe dintre vindecările minunate, pe care le-a făcut El, se datoresc încrederii celor lecuiţi. Încrederea este răsplătită cu prisosinţă (Evr. 10, 35). “Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). Rugăciunea sutasului Cornelie (Fapte 10,2) este pildă de rugăciune cu încredere. Cine însă se îndoieşte, cine nu are încredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6). Dar încrederea nu este potrivnică smereniei, ci dimpotrivă e soaţa ei de totdeauna; pentru că fără de încredere, smerenia este făţărnicie; şi încrederea fără smerenie este îndrăzneală neîngăduită bine şi am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce ştie El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a ieşit asş cum credeam»343 (Ibidem, p. 82).
8. Seara, să mulţumim lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite în timpul zilei, rugându-L să ne ierte greşelile făcute peste zi şi să ne ocrotească şi în timpul nopţii. Mântuitorul prelungea adesea rugăciunea de seară până târziu în noapte. Moartea îşi trimite solia de cele mai multe ori noaptea, ca sa cheme la divanul de judecată al lui Dumnezeu; de aceea rugăciunea de seară grăieşte, în adevăr, despre moartea zilei, dar şi despre cele ale morţii noastre. Astfel, rugăciunea de seară e prilejul de cercetare a cugetului, pentru ajungerea la o desăvârşită pocăinţă. Cerceteze-se tot creştinul în fiecare seară, nu numai de câştigul material de peste zi, ci şi de cum s-a îngrijit de folosul sufletului său.
9. Înainte şi după amiază să mulţumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El ne-a dat-o şi să-L rugăm să ne ferească de păcatul îmbuibării. Mântuitorul mulţumeşte Părintelui ceresc înainte şi după masă (Matei 15, 36). Daniil în groapa cu lei a mulţumit îndată pentru hrana ce i s-a trimis prin îngeri. “Când vei mânca şi te vei sătura”, zice Moise, “ia aminte de tine, să nu se ademenească inima ta şi să uiţi de Dumnezeu” (Deut. 11, 11-12).
33. Când ne cheamă la rugăciune toaca și clopotele bisericii ?
Toaca şi clopotele bisericii ne vestesc de rugăciune de mai multe ori pe zi, mai ales în Paresimi, dar trei momente sunt mai însemnate: dimineaţa, la începutul Utreniei şi al Sfintei Liturghii; iar după amiaza, sub seara, la începutul Ceasului al nouălea cu Vecernia. De asemenea, ne mai cheamă când se întâmplă să moară vreun creştin, sau când este dus cel mort la mormânt.
Când auzim clopotele bisericii chemându-ne la rugăciune, dacă nu putem să mergem la biserică, se cuvine, totuşi, să lăsăm toate de o parte şi să facem o rugăciune. Căci «cel ce se roagă odata cu Biserica, se roagă în felul cel mai folositor», spune Fericitul Augustin. Clopotul, tovarăş de viaţă al creştinului, ia parte şi la întristări. El vesteşte pe creştini de moartea vreunuia dintre ei, îndemnându-i să se roage pentru sufletul celui răposat; şi în dăngănit de clopot petrecem la locaşul cel de veci pe cei răposaţi în Domnul.
34. Când trebuie să mai facem rugăciuni ?
Trebuie sa ne mai rugăm în nevoi, în ispite, înainte de orice lucrare mai de seama şi când ne simţim împinşi în chip deosebit la rugăciune.
1.Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm, atunci când suntem cuprinşi de nevoi: “Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preamări” (Ps. 49,16). Apostolii s-au rugat în corabie, fiind ameninţaţi de furtună şi creştinii s-au rugat pentru Sfântul Apostol Petru când acesta era în temniţă (Fapte 12, 5).
2.Mântuitorul ne porunceşte să ne rugăm atunci când suntem bântuiţi de ispite: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).
3.Când avem de făcut lucruri însemnate, să le începem cu rugăciune. “Cere de la El (Domnul) ca să îndrepteze căile tale” zice Tobit (4, 20, Vulgata). Iisus Hristos S-a rugat înainte şi după ce Şi-a ales Apostolii (Luca 6,12), înainte de învierea lui Lazăr (Ioan 11, 41) şi înainte de sfintele Sale patimi, în grădina Ghetsimani (Luca 22, 41-42). Sfinţii Apostoli s-au rugat înainte de alegerea lui Matia (Fapte 1, 24) şi Sfântul Apostol Petru, înainte de a învia pe Tavita (Fapte 9,40). Fericitul Ieronim cere încă şi mai mult: «Când ieşim din casă, zice el, să ne întrarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să ne rugăm înainte de a sta jos».
35. În ce loc putem să ne rugăm ?
În ce priveşte locul unde trebuie să facem rugăciunea, este de ştiut că pentru cel ce se roagă bine, orice loc este potrivit: “în tot locul tămâie se aduce numelui Meu” (Mal. 1, 11) şi “Voiesc dar ca să se roage bărbaţii în tot locul” (I Tim. 2, 8 ). Mântuitorul Se ruga în templu şi în sinagogă, în loc pustiu şi în munţi, în foişor şi în grădina Măslinilor, pe cruce şi în alte locuri. Iacob Patriarhul îşi făcea rugăciunea pe câmp. Daniil Proorocul, în groapa cu lei, Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila, în temniţă, unde culcaţi şi încătuşaţi în lanţuri au zguduit închisoarea din temelii (Fapte 16, 25-26). Dumnezeu primeşte să-i se grăiască în tot locul (Fapte 17, 24), după cum aminteşte Mântuitorul femeii samarinence (Ioan 4, 23). Deci ne putem ruga oriunde. Dumnezeu nu ţine seama de nici un fel de loc, pentru că El cere doar inima cucernică. (Idem, Omilia IV, asupra Anei, 6, op. cit., vol. V, p. 514 şi Omilia asupra crucif bunului tâlhar, op. cit., vol. II, p. 223).
36. Dar nu este oare vreun loc hotărât pentru rugăciune ?
Da, este un asemenea loc, hărăzit numai rugăciunii, este biserica, sau casa lui Dumnezeu: “Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Matei 21, 13). Domnul nostru Iisus Hristos Se duce să Se roage în templu şi în sinagogă, iar creştinii în vremea prigoanelor se duceau în peşteri, la casele lor de rugăciune, chiar cu primejdia vieţii lor. Rugăciunea făcută în biserică, în loc Sfinţit, unde tot ce ne înconjoară ne îndeamnă la uitarea grijilor zilnice şi la evlavie, are mai multă putere. Rugăciunile făcute în biserică sunt negreşit mai bine primite, fiindcă aici nu suntem singuri. Sfinţii, ale căror icoane sunt zugrăvite pe pereţi, ne întovărăşesc în rugăciune şi duc la picioarele Celui Prea Înalt rugile noastre (Apoc. 5, 8; 8,4). Aici “şi puterile îngereşti sunt de faţă la adunările credincioşilor şi e de faţă însăşi puterea Domnului şi Mântuitorului nostru şi pe langă aceasta şi duhul Sfinţilor şi cred că şi al celor mai de demult adormiţi, precum şi desigur al acelora care mai sunt încă în viaţă…” 348 (Origen, Despre Rugaciune, XXXI, 5, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, în “Părinţi şi Scriitori bisericesti” vol. 7, Edit. Institutului Biblic, Bucuresti, 1982, p. 286). Biserica este locul de rugăciune căruia i se potriveşte, fără îndoială, făgăduinţa Mântuitorului: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Deci, cei ce zic că nu este nevoie să mergem să ne rugăm în biserică, deoarece lumea întreagă este Biserica lui Dumnezeu, nu numai că greşesc, dar nici nu ştiu ce este rugăciunea. Pentru că omul de bună credinţă nu se roagă numai în biserică, ci se roaga mult şi stăruitor şi în alt loc, unul ca acela se va duce negreşit şi la biserică.
37. Dar despre singurătate, ca loc de rugăciune, ce se poate spune ?
În adevăr şi singurătatea este un loc foarte prielnic pentru rugăciune. Sfinţii din pustie, mari Dascăli ai rugăciunii, s-au rugat mai mult şi mai ales în singurătate, după pilda dată de însuşi Mântuitorul, Care de multe ori Se ruga în locuri singuratice, în pustie (Luca 5, 16), în munţi şi mai ales în muntele Măslinilor (Luca 22, 39). Singurătatea însă nu înseamnă numaidecât pustie, ci şi loc retras, o încăpere unde să poţi face rugăciunea în linişte. Despre un asemenea loc grăieşte Evanghelia când zice: “Tu însă când te rogi intră în cămara ta şi închizând Ziua ta roagă-te Tatălui…” (Matei 6, 6). În singurătate, adică la o parte de tulburarea lumii, rugăciunea se poate face mai bine. Peştele scapă de mreaja pescarului ascunzându-se în gropile cele mai ferite; aşa şi omul care vrea să scape, când se roagă, de ispitele satanei, să fugă în singurătate, zice Sfântul Efrem Şirul.
38. Ce trebuie să cerem de la Dumnezeu în rugăciune ?
În rugăciunile noastre către Dumnezeu, trebuie să cerem mai întâi cele ce adaugă măririi Sale şi ajută mântuirii sufletelor noastre.
Să cerem cele ce sporesc mărirea lui Dumnezeu şi ajută mântuirii sufletelor noastre: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate (adică mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea) se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Sau, cu alte cuvinte: «Cereţi în rugăciunile voastre ca să obţineţi lucruri cereşti şi netrecătoare, pentru ca primindu-le ca atare să moşteniţi împărăţia cerului şi să vă bucuraţi de cele mai mari bunuri. Iar cele pământeşti şi mici de care aveţi nevoie pentru trebuinţele trupului, vi le va da Tatăl pe deasupra, în măsura trebuitoare» 349 (Origen, Despre Rugăciune, c. XIV, trad. cit., p. 229). «Cereţi bunătăţile viitoare şi veţi primi bunătăţile de acum. Nu doriţi lucrurile de aici, că le veţi avea negreşit» 350 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 22 la Matei, op. cit., vol. IV, p. 184). Cel ce caută bunătăţi cereşti dobândeşte negreşit şi pe cele pământeşti. Împăratul Solomon a cerut înţelepciune, spre a cârmui bine poporul Israil, iar Dumnezeu i-a dat nu numai înţelepciune, ci şi prisos de bunătăţi pământeşti (III Regi 3, 11-13). Deci trebuie să ne rugăm pentru cele trebuincioase vieţii, atât pentru noi, cât şi pentru alţii, dar să ţinem seama că nu cumva să cerem lucruri care să privească relele noastre înclinări, că Dumnezeu nu ascultă asemenea rugăciuni (Iacov 4, 3). Cine cere lui Dumnezeu bogăţie, dregătorii, slavă deşartă ori altele de acest fel, nu caută mărirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecătoare; acela înjoseşte pe Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul, la treapta de slujitor al poftelor lui, al zgârceniei lui, al vieţii lui desfrânate. Cum ar putea să-l asculte Dumnezeu ? 351 (Idem, Omilia a XIX-a la Matei, op. cit., vol. III, p. 167), «Să nu cerem de la Dumnezeu ce vrem noi, ci ce vrea El» 352 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 79).

Rugăciunea Domnească

39. Care este cel mai desăvârșit model de rugăciune ?
Modelul cel mai desăvârşit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, adică: “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ . Pâinea noastra cea spre fiinţă Dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6, 9-13).
40. Care este obârșia rugăciunii Tatăl nostru ?
Obârşia rugăciunii Tatăl nostru este cu totul şi în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de însuşi Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre Apostoli: “Doamne, învăţă-ne şi pe noi să ne rugăm” (Luca 11,1). Atunci Mântuitorul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului Iisus Hristos. De aceea se numeşte Rugăciunea Domnească .
41. Prin ce se deosebește Rugăciunea Domnească de celelalte rugăciuni ?
Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebește prin puterea ei, prin ușurinta de a fi înțeleasă și prin bogăția cugetărilor ei.
1. Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm împreună cu Iisus Hristos 353 (Origen, Despre rugaciune, XI, 1, trad. cit., p. 221), ci ne rugăm cu însăși cuvintele Mântuitorului 354 (Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit., cap. II, p. 45). «Dumnezeu singur a putut să învețe cum ar vrea să fie rugat» 355 (Tertulian, Despre Rugaciune, trad. cit., cap. IX, p. 235). De bună seamă, acestei rugăciuni i se potrivește cel mai bine cuvântul Domnului: “Orice veți cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă” (Ioan 16, 23).
2. Rugăciunea Tatăl nostru este cea mai ușoară de înțeles dintre toate rugăciunile. Ea este rugăciunea oricui crede în Dumnezeu. Rugăciunea Domnească “pe cât este de restrânsă în cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens” 356 (Ibidem, cap. I, p. 230).
3. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuințele sufletești și trupeşti; deci pentru toate bunătățile cerești și pământești. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească 357 (Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit., cap. II, p. 45). De veți străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veți afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească .
42. Din câte părți este alcătuită Rugăciunea Domnească ? Rugăciunea Domnească este alcătuită din trei părţi:
1. chemare,
2. cereri și
3. încheiere.
43. Care este chemarea și ce înseamnă ?
Chemarea (invocația) este: “Tatăl nostru, Care ești în ceruri”. Aceasta chemare ne pune în adevărata stare de rugăciune; ne înalță mintea la Dumnezeu și ne întărește încrederea în El, ca Tată, ca «Părinte» (Rom. 7, 15).
1. Cuvântul Tată deșteaptă încredere, ne aduce aminte de harurile primite de la Dumnezeu 358 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIV-a la Romani, op. cit., vol. X, p. 298-299) și «ne învață că acela care vrea să se roage lui Dumnezeu nu trebuie să vină înaintea Lui numai ca o făptură a Lui, ci ca un fiu al Lui după har, fiindcă dacă nu este fiu, nu poate să-L numească Tată. Iar acest har al înfierii l-a dat Iisus Hristos celor care cred într-însul, după cum grăiește Scriptura: “Și celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” 359 (Mărturisirea ortodoxă, II, 10). «Iisus Hristos învățându-ne să numim pe Stăpânul și Făcătorul a toate, pe Dumnezeu, Tatăl nostru, odată cu aceasta și în acelasi timp hotărăște eliberarea noastră din muncile veșnice, izbăvirea sufletelor, mântuirea, înfierea ca fii ai lui Dumnezeu, moștenirea slavei Sale, care ne este făgăduită, unirea cu singurul Său Fiu și în sfârșit, revărsarea peste noi a Sfântului Său Duh» 360 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIX-a la Matei, 4, op. cit., vol. VII, p. 162).Nici un muritor n-ar îndrăzni să dea această numire Celui Atotputernic, dacă nu ne-ar fi îngăduit Fiul Său cel Unul Născut. «în psalmi, în prooroci și chiar în Lege sunt mii de rugăciuni, dar nu aflăm pe nimeni rugându-se și numind pe Dumnezeu Tată…, ci îl rugăm ca pe Dumnezeu și Stăpân, așteptând pe Cel ce revarsă duhul infierii…» 361 (Origen, La Joan 19, 5, 1, Migne, P. G., X, col. 324). Dumnezeu vrea să fie iubit, de aceea îngăduie să fie numit Tată, ne spune Fericitul Augustin, fiindcă această numire este plină de dragoste și aprinde dragostea. Copilul numește tată pe cel căruia îi datorează viața, iar noi numim Tată pe Dumnezeu, fiindcă El este Făcătorul nostru (Deut. 32, 6).
2. Zicem “Tatăl nostru”, nu “Tatăl meu”, pentru ca noi toți suntem frați și ne rugăm unii pentru alții. Această chemare ne învață că, precum Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, tot astfel suntem datori și noi credincioșii să fim frați între noi și să ne rugăm nu numai pentru noi, ci și pentru toți frații nostri, unul pentru altul, precum ne învață Scriptura: “Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați” (Iacov 5, 16). În Rugăciunea Domnească fiecare se roagă pentru toți și toți pentru unul; ea este rugăciunea obștească și a tuturor creștinilor 362 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 44). Nevoia ne silește să ne rugăm pentru noi, dar dragostea frățească ne îndeamnă să ne rugăm pentru alții 363 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia Poarta stramta, 3, op. cit., vol. IV, p. 22). Iisus Hristos însuși zice că noi toți suntem frați (Matei 23, 8). Altădată, El numește frați pe Sfinții Apostoli (Matei 28, 10), iar Apostolii numesc frați pe credincioși (Rom. 1,13 s.u.) De altfel, drept este să se numească frați cei ce au un singur și același Tată în cer 364 (Tertulian, Despre rugăciune, trad. cit., cap. II, p. 230). Deci cuvântul “Tată” arată că trebuie să iubim pe Dumnezeu; iar cuvântul “nostru”, că trebuie să iubim pe aproapele. Domnul unității noastre, spune Ciprian, n-a vrut ca rugăciunea noastră să fie de unul singur și oarecum egoistă, ci a tuturor, obștească 365 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 44). «Cuvântul “nostru” netezește toate nepotrivirile și deosebirile de stare și de avere și face, deopotrivă, pe cel lipsit la fel cu cel avut și pe cel supus la fel cu cel ce stîpânește» 366 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIX, la Matei, 4, op. cit., vol. VII, p. 162).
3. Zicem “Care ești în ceruri” pentru că Dumnezeu îngăduie să fie văzut numai în ceruri, deși este pretutindeni. «Pre Dumnezeu a-L vedea, nu este cu putință oamenilor»367 (Sf. Ioan Graptul (+ 849), Canonul morților, odă IX, in Evhologhion) și “nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Totuși, îngerii văd pururea fața lui Dumnezeu, Care este în ceruri (Matei 18,10), iar cei drepți la inimă vor vedea fața Lui (Ps. 10, 7) la înviere, când vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30). «Cuvântul acela ce zice: “în ceruri” ne învață ca, în timpul când ne rugăm, să înălțăm mintea și toată gândirea noastră de la cele pământești și stricăcioase la ceruri, spre cele nestricăcioase… fiindcă harul și bogația binefacerilor Sale strălucesșe mai ales în ceruri» 368 (Mărturisirea ortodoxă, București, 1981, 11, 10). Cuvintele “Care ești în ceruri” ne aduc aminte că menirea noastră trece dincolo de marginile vieții de acum; că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru (Ioan 14, 2), care ne așteaptă: “cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde așteptăm Mântuitor pe Domnul nostru Iisus Hristos” (Filip. 3, 20). «Aici Domnul, învățându-te să chemi pe Tatăl Cel din ceruri, îți amintește de patria cea bună, ca, sădindu-ți o dorintă mai puternică a celor bune, să te pună pe calea ce te duce iaraăși la patria ta» 369 (Sf. Grigorie al Nissei, Despre Rugăciunea Domnească, c. II, trad. Pr. Prof. D. Staniloae, în “Părinți și scriitori bisericești”, Editura Institutului Biblic, vol. 29, Bucuresti, 1982, p. 420).
44. Câte cereri cuprinde partea a doua a Rugăciunii Domnești ?
Partea a doua a Rugăciunii Domnești cuprinde șapte cereri. Darurile Sfântului Duh sunt șapte (Isaia 11, 3; Rom. 12, 6 s.u.) și tot șapte sunt și cererile Rugăciunii Domnești. Iar înconjurarea Ierihonului cu chivotul Vechiului Testament de șapte ori și dărâmarea zidurilor acestei cetăți (Iosua 6, 3-20), preînchipuie cele șapte cereri ale Rugăciunii Domnești și lucrările ei.
45. Care este întâia cerere din Rugăciunea Domnească și ce înseamnă această cerere ?
Cererea întâi din Rugăciunea Domnească este: “Sfințească-se numele Tău”, și înseamnă că numele Tatălui «se sfințește în noi și de către noi, când noi ne sfințim pe noi înșine cu viața cucernică și îmbunătățită întru slava numelui Său» 370 (Mărturisirea ortodoxă, 11, 13). «Numele lui Dumnezeu este sfânt din fire» 371 (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza V Mistagogica, 12, p. 571), că zice: “Sfânt este numele Lui” (Luca 1, 49); și zicem “sfințească-se numele Tău”, nu ca și cum am dori ca Dumnezeu să se sfințească prin rugăciunile noastre 372 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 47); nici nu putem spune despre El că s-ar putea sfinți în felul cum se sfințesc oamenii; adică prin cât mai mare depărtare de rele și prin necontenita înaintare întru împlinirea faptelor bune (virtuților). Ci prin aceasta zicere: «rostim limpede și răspicat numai sfințenia ce El o are” 373 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia Poarta strâmtă, op. cit., vol. IV, p. 22). «Cerem de la El ca numele Lui sa se sfințească în noi» 374 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 48; Tertulian, op. cit., 3, p. 231). Sau, «de vreme ce ești sfânt, sfințește și întru noi numele Tău. Sfințește-ne și pe noi, ca fiind ai Tăi să sfințim numele Tău și ca un sfânt să fie propovăduit întru noi și preaslăvit, iar nu să se hulească din pricina noastra» 375 (Sf. Simion al Tesalonicului, Voroava de intrebari si raspunsuri, Bucuresti, 1765, cap. 320, p. 316).Iar Sfantul Ioan Gură de Aur ne spune ca se zice “sfinţească-se numele Tău, în loc de preamărească-se numele Tău de către toţi oamenii şi de către toata făptura” 376 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia Poarta stramta, 4, op. cit., vol. IV, p. 22. Preamărim numele lui Dumnezeu, ducând o viaţă cucernică, împodobită cu virtuţi şi fapte bune, de la care oamenii să se îndemne să slăvească numele lui Dumnezeu 377 (Mărturisirea ortodoxa, II, 13). Cu alte cuvinte, oricine rosteşte “Tatăl nostru… sfinţească-se numele Tău” îşi ia îndatorirea să preamăreasca prin faptele şi vorbele sale pe Dumnezeu, aşa încât să se împlinească în el porunca lui Iisus Hristos: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăveasca pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Deci, lucru de căpetenie al cererii “sfinţească-se numele Tău” este nu numai să nu se hulească numele lui Dumnezeu prin viaţa noastră, ci şi să se slăveasca şi să se sfinţească 378 (Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., c. III, p. 426). “Sfinţim numele Tatplui nostru cel dupp har, Care este ăn ceruri, omorând pofta ppmânteascp şi curăţindu-ne de patimile aducptoare de stricpciune” 379 (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurta tâlcuire a Rugăciunii Tatăl nostru, în “Filocalia”, trad. cit., vol. 11, p. 263)., Preamărim prin fapte numele lui Dumnezeu atunci când ne întocmim întreaga viaţă spre cinstirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, “prietenii” Săi (Iacov 2, 23), spre propovăduirea, cinstirea şi apărarea Bisericii Sale. Preamărim prin cuvinte numele lui Dumnezeu atunci când toată vorba noastră va fi o laudă necontenită a lui Dumnezeu şi a tuturor bunătăţilor Lui.
46. Ce pedeapsă așteaptă pe cei ce ocărăsc numele lui Dumnezeu ?
Cine ocărăşte pe Dumnezeu, pe Sfinţi, lucrurile şi persoanele sfinţite, adică înjură (suduie) de cele sfinte, acela huleşte pe Dumnezeu; păcatul lui este fără iertare şi se cheamă păcat drăcesc. Faţă de acest păcat, toate celelalte păcate par uşoare, fiindcă hulitorul îşi azvârle ocara împotriva lui Dumnezeu (IV Regi 19, 22). Ocărârea unui bun conducător de stat, spune Fericitul Augustin, este o nelegiuire, a înjura însă chiar pe Bunătatea cea desăvârşită este înspăimântător! «Tu, cel ce-ţi deschizi gura împotriva Atotputernicului», strigă îngrozit Sf. Efrem Sirul, “nu te temi că ar putea fi trimis foc din cer să te mistuiască?”
Dumnezeu pedepseşte îngrozitor pe hulitori, nu numai in viaţa viitoare, ci şi în aceasta pământească. De pildă, Baltazar, răpitorul sfintelor vase din templul din Ierusalim, a fost ucis şi împărăţia lui dărâmată, chiar în noaptea când a îndrăznit să se folosească la beţie de aceste sfinte lucruri (Dan. 5). Senaherib, împăratul sirian, hulind pe Dumnezeu a murit ucis chiar de mâna fiilor săi (IV Regi 19). Irod Agripa, împăratul iudeilor, îngăduind să fie asemănat cu Dumnezeu, a murit ros de viermi (Fapte 12, 23) etc. “Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu Se batjocoreste” (Gal. 6, 7). Batjocoritorul îşi ascute singur sabia care-l va lovi 380 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIX la Matei 3, op. cit., vol. VII, p. 242). Dacă celui ce ocărăşte pe fratele său îi este rânduit “focul cel veşnic” (Matei 5, 22), dar pe aceia ce hulesc nu pe neamurile lor, ci chiar pe Dumnezeu, ce chin îi aşteaptă? 381 (Sf. Ioan Gură de Aur, Prima Omilie despre statui, 10, op. cit., vol. II, p. 544) Într-o zi, Fericitul Ieronim, fiind întrebat pentru ce înfruntă cu atâta asprime pe un hulitor de Dumnezeu, a răspuns: «Câinele latră să-şi apere stăpânul, – atunci pot eu tăcea când Dumnezeul meu este suduit? Omoară-mă, dar de tăcut nu voi tăcea». Când s-a cerut Sfântului Policarp, episcopul Smirnei (+167), să tăgăduiască pe Hristos, el a răspuns: «Iată, se împlinesc optzeci şi şase de ani de cand îl slujesc, fără ca El să-mi fi făcut vreodata vreun rău. Deci, cum aş putea huli pe Dumnezeul şi Mântuitorul meu?»
47. Cum preamărim pe Dumnezeu cu cuvântul ?
Preamărim pe Dumnezeu cu cuvântul ajutând la răspândirea învăţăturii creştine, «ca toţi aceia care nu cred şi nici nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu să se întoarcă şi să-L cunoască, aşa încât în ei şi prin ei să se slăvească numele lui Dumnezeu» 382 (Mărturisirea ortodoxă, II, 13). Apoi îl preamărim rugându-ne Lui să dea sfintei Sale Biserici păstori îmbunătăţiţi, care să sporească propovăduirea Evangheliei în lume; şi de asemenea, să dea popoarelor ocârmuitori într-a căror «paşnică ocârmuire, viaţa paşnica şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia” 383 (Liturghia Sfantului Ioan Gură de Aur).
48. Care este a doua cerere din Rugăciunea Domnească și cum se tâlcuiește ?
A doua cerere din Rugăciunea Domnească este “Vie împărăţia Ta”. Această cerere se tâlcuieste în trei chipuri: Dumnezeu să împărăţească peste noi; împărăţia Lui să fie printre noi şi împărăţia Lui să fie în noi.
1. Când rostim cererea “vie împărăţia Ta”, ne rugăm să ni se arate împărăţia lui Dumnezeu 384 (Sf. Ciprian, op. cit., p. 78-79), – aceea împărăţie la care suntem chemaţi de Mântuitorul, când zice: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă” (Matei 25, 34). Deci, cerem să ne facă moştenitori ai cereştii Sale împărăţii, adică ai fericirii veşnice. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu, care va fi mângâierea creştinilor, bucuria îngerilor şi ruşinarea păcătoşilor, este acea împărăţie care se va înstăpâni la sfârşitul veacurilor. Cuvintele “vie împărăţia Ta” să fie strigătul de nerăbdare al sufletului nostru năzuind spre cer, spre “dreptate şi pace, şi bucurie întru Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17).
2. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu atârnă, fireşte, de Tatăl ceresc, însă, cerând să vie împărăţia Sa, ne rugăm de asemenea cu scopul ca această împărăţie să se vădească, să rodească şi să se desăvârşească şi în noi. În această împărăţie, adică în toţi cei ce tin pe Dumnezeu drept împăratul lor şi se supun legilor Lui, Dumnezeu sălăşluieşte ca într-o cetate bine ocârmuită. Aici Tatăl e de faţă şi Hristos împărăţeşte cu Tatăl, precum însuşi grăieşte: “La El vom veni şi locas la El vom face” (Ioan 14, 23). Prin cererea “vie împărăţia Ta”, ne rugăm lui Dumnezeu, “ca El, cu harul şi cu dreptatea Sa şi cu îndurarea Sa să împărăţească în noi toţi, mai ales in înima noastră, iar nu păcatul” 385 (Mărturisirea ortodoxa, 11, 15). “Vie împărăţia Ta” ne mai povăţuieşte «să năzuim la bunurile viitoare şi să căutăm împărăţia cerului şi veşnicia» 386 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia Poarta stramta, 4, op. cit., vol. IV, p. 32). «Cine a auzit pe Pavel spunând: Să nu împărăţească păcatul în trupul nostru cel muritor, acela, curăţindu-se pe sine în faptă şi în gând şi în cuvânt, va spune lui Dumnezeu: “Vie împărăţia Ta”» 387 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogica, 13, op. cit., p. 572).,
3. La Cina cea de Taină, Hristos spune Ucenicilor Săi: “Voi prietenii Mei sunteţi dacă veţi face câte Eu poruncesc vouă” (Ioan 15, 14); iar în cea din urmă poruncă le zice: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Oare, poate fi altă datorie mai mare, pentru o inima curată, decât a căuta să lăţească cinstea şi strălucirea unui fără de pereche învăţător şi Prieten? “Vie împărăţia Ta” e rugăciunea care a însufleţit şi s-a înălţat din inimile tuturor Sfinţilor; a împins pe Sfinţii Apostoli la cucerirea lumii şi la biruinţa credinţei în Hristos; pentru ea şi-au vărsat sângele mii şi mii de Mucenici, ori şi-au înmormântat tinereţea şi şi-au răstignit viaţa în smerenie, ascultare şi în tăcerea mănăstirilor nesfârşita ceată a sihastrilor şi a călugărilor. Deci, dorinţa de a face să prisosească atât în noi, cât şi în afară de noi împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie năzuinţă oricărui creştin. Orice creştin este dator să lăţeascp împărăţia lui Dumnezeu în jurul său printre noi. Dar această împărăţie există chiar în lume (Matei 12, 28); ea este lucrarea lui Iisus Hristos, a Cărui Evanghelie este numită: “Evanghelia împărăţiei” (Matei 9, 35; 1 Cor. 15, 24-28) şi dacă totuşi ne rugăm “să vie” este din pricina faptului că ea încă nu a ajuns la creşterea deplină. Drept aceea datori suntem să ajutăm ca această împărăţie, aşezată în lume, adică Biserica lui Hristos, să se întindă peste tot pământul şi să cuprindă în sânul ei pe toţi oamenii, ca toţi să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască (I Tim. 2, 4). Această datorie o împlinim cu rugăciunea şi cu fapta.
49. Care este a treia cerere din Rugăciunea Domnească și ce cuprinde ea ?
A treia cerere din Rugăciunea Domnească este: “Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”. Adică, învrednicește-ne să împlinim voia Ta pe pământ, așa precum îngerii o împlinesc în cer 388(Ibidem).
Sfântul Simion al Tesalonicului, luând temei de la Sfântul Grigorie al Nissei și de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, dă acestei cereri următoarea tâlcuire: «Fă-ne pe noi ca pe îngeri: adică fie și facă-se voia Ta în noi, precum în dânsii; fie (în noi) voia Ta cea sfântă și fără prihană, ci nu voia noastră omenească, cea cu prihană» 389 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 316). Îngerii în cer ascultă pe Dumnezeu de bunăvoie și pururea și cu aceeași râvnă; se supun neîncetat și sunt neclintiți în ascultarea și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (Ps. 102, 21). Astfel, prin cererea “fie voia Ta, precum în cer și pe pământ” noi ne rugăm Tatălui ceresc să ne hărăzească darul de a trăi pe pământ cu Puterile cerești 390 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIX la Matei 5, vol. VII, p. 163); «Și după cum îngerii în ceruri se supun în toate, fără să cârtească, voinței lui Dumnezeu, tot astfel și oamenii, toți, să se supună lui Dumnezeu pe pământ, fără mâhnire și cu toată recunoștința» 391 (Mărturisirea ortodoxă, II, 17). Voia lui Dumnezeu este însă aceea pe care a arătat-o Iisus Hristos și pe care El a împlinit-o; și dorim împlinirea voinței lui Dumnezeu în cer și pe pământ, fiindcă una și alta ajută la mântuirea noastra 392(Sf. Ciprian, op. cit.. II, p. 50-51) și a tuturor oamenilor (I Tim. 2, 4). Deci, în primul rând, această cerere nu este doar o datorie, ci “o stare de desăvârșire” 393(Fer. Augustin, op. cit., 8, vol. 11, p. 241), este strigătul aprins de dragoste pentru împărăția lui Dumnezeu și un cântec de biruință întru cinstirea nemărginitei Sale puteri. Și în al doilea rând este un fapt de supunere al voii noastre la voia lui Dumnezeu, după însăși pilda Mântuitorului: “M-am pogorat din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38); este un semn de respect din partea supușeniei noastre sau ca să zicem așa, un suspin de încrezătoare lăsare în nădejdea lui Dumnezeu, atunci când voia Lui trebuie împlinită cu suferință: “Părinte, de voiești, treacă paharul acesta de la Mine; însă nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).
50. Care este a patra cerere din Rugăciunea Domnească și ce cerem prin ea ?
A patra cerere din Rugăciunea Domnească este: “Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă, astăzi”. Adică, dă-ne tot ce ne trebuie pentru întreţinerea vieţii trupeşti şi sufleteşti. Cererea a patra este zaua ce leagă cele trei cereri de mai înainte, privitoare la mărirea, împărăţia şi voia Tatălui ceresc, de celelalte patru, care urmează şi care au în vedere trebuinţele, necazurile şi nădejdea mântuirii noastre. «Începând cu această cerere şi până la sfârşitul Rugăciunii Domneşti este limpede că ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi» 394 (Fer. Augustin, op. cit., vol. II, p. 342). Ca atare, cererea a patra s-ar putea prinde de a treia în acest chip: ca să putem face voia Ta şi să dobândim fericirea veşnică, avem nevoie şi de cele ce trebuie pentru întreţinerea acestei vieţi. Deci «ca oameni ce sântem cerem şi pâinea cea spre întărirea fiinţei noastre, ştiind că şi aceasta este (tot) de la Tine» 395 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317) şi că «noi nu putem trăi fără pâine» 396 (Fer. Augustin, op. cit., 10, vol. 11, p. 242).
1. Cineva s-ar putea mira că ne rugăm numai pentru “pâine”. Pâinea este însă hrană cea mai trebuincioasă; iar «în cuvântul pâine se cuprind toate cele trebuitoare ca să ne păstrăm viaţa noastră în lumea aceasta; atât în ce priveşte hrana, cât şi alte lucruri de care avem nevoie ca sa trăim» 397 (Mărturisirea ortodoxă, II, 19). Drept aceea, Mântuitorul ne-a învăţat să cerem pâine, pâinea cea spre fiinţă; adică să ne mulţumim cu “cele ce ajung spre păstrarea fiinţei trupeşti;… şi nimic altceva din acelea prin care e depărtat sufletul de la grija dumnezeiască şi cea mai de folos” 398 (Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., c. IV, p. 437). “… având hrană şi îmbrăcăminte” – zice Sf. Apostol Pavel – “cu acestea vom fi îndestulaţi” (I Tim. 6, 8 ). Rostirea cuvintelor “pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o noua astăzi” îndatorează pe cel ce se roagă să se gândească să ceara pâine şi pentru aproapele şi să ajute pe cei lipsiţi. Pe de altă parte, cuvântul nouă nu este aici fără rost; el ne dă să înţelegem că trebuie să cerem pâine câştigată cinstit şi cu munca noastră. Că zice Sf. Grigorie al Nissei: “Dacă pâinea cu care ne hrănim nu este răpită de la altul, dacă nimeni n-a flămânzit ca să ne săturam noi şi nimeni n-a suspinat ca să ne umplem noi pântecele, ci este agonisită cinstit şi deci, din al său, şi este rod al dreptăţii şi spic neprihănit şi neamestecat al păcii, pâinea lui Dumnezeu este una ca aceasta” 399 (Ibidem, c. IV, p. 439).
2. Hrana trupească singură nu poate îndestula pe om, pentru că el are şi un suflet în care este întipărit chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne învaţă că “pâinea” pe care o cerem în Rugaciuneă Domnească e nu numai pâinea cea trupească, ci şi cea sufletească. Adică pâinea sufletului; o pâine «care hrăneşte pe omul adevărat, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, crescându-l şi făcându-l asemenea cu Creatorul» 400 (Origen, Despre Rugaciune, c. XXVII, 2, trad. cit., p. 258). Ca atare, “pâinea lui Dumnezeu este aceea ce se pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (Ioan 6, 33). Pâinea sufletului este: cuvântul lui Dumnezeu, adicp cunoaşterea şi înţelegerea Evangheliei şi Sfânta Cuminecătura, adică împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
a) Hrana cea mai presus de fire a sufletului nostru este cuvântul lui Dumnezeu, despre care zice Scriptura: “nu numai cu pâine va trai omul, ci (şi) cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Fără de această pâine “omul cel dinlăuntru” (Rom. 7, 32; II Cor. 4,16) moare, ca şi cum ar fi sfârşit de foame şi de flămânzire. Iar «moartea sufletului se abate mai ales asupra celor ce nu vor să asculte de cuvântul Domnului şi de învăţăturile Lui»401 (Mărturisirea ortodoxă, II, 19) şi să le înţeleagă. Această pâine este de mare folos sufletului. Fără ea nu putem trăi. Hrana noastră cea spre fiinţă şi din care trăiesc sufletele pe pământ este cuvântul lui Dumnezeu, ce se împarte necontenit în biserici. Viaţa veşnică va fi răsplata celor ce-l ascultă şi-l împlinesc 402 (Fer. Augustin, op. cit., 10, p. 243).
b) Cealaltă hrană a sufletului este cuminecarea cu Trupul şi Sângele lui Hristos: “Trupul Meu cu adevărat este mâncare şi Sângele Meu cu adevărat este băutura; cela ce mănânca Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 55, 56). În Sfânta Liturghie, rugăciunea Tatăl nostru se rosteşte înainte de frângerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, «cu scopul ca noi, voind să primim sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, să-i le cerem nu numai întru numele lui Iisus Hristos, ci şi prin rugăciunea Lui». «Pâinea spre fiinţă» este pâinea celor ce mănânca trupul lui Hristos 403 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 53). Aceasta este pâinea spre fiinţă, nu cea obişnuită şi este rânduită spre fiinţarea sufletului 404 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogică, op. cit., p. 573). Ea întăreşte şi sfinţeşte şi trupul şi sufletul 405 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 302, p. 319). Tatăl ceresc, când vrea să Se facă hrana oamenilor, împrumută faţa ei. “Noi frângem o pâine”, scrie Sfântul Ignatie al Antiohiei creştinilor din Efes, “care este nouă doctorie pentru a nu muri”. Pâinea este mâncarea care hrăneşte fiinţa noastră cu Dumnezeu cel viu şi face ca să fim în El şi El în noi.
3. Cuvântul “astăzi”, din cererea a patra, înseamnă veacul cel de acum, câtă vreme trăim în lumea aceasta 406 (Mărturisirea ortodoxă, II, 19). «Dar să nu trecem hotarele rugăciunii privind lacom înainte la multe perioade de ani şi să uităm astfel că suntem muritori şi avem o viaţă care trece ca umbra. Ci să cerem prin (aceasta) rugăciune, fără îngrijorare, doar pâinea trebuincioasa zilei» 407 (Sf. Maxim Marturisitorul, op. cit., p. 276). “Astăzi” înseamnă şi încrederea în providenţa divină (Matei 6, 25-34).
51. Care este a cincia cerere din Rugăciunea Domnească și cum se tâlcuiește ?
A cincia cerere din Rugăciunea Domnească este: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” şi se tâlcuieşte: iartă păcatele noastre, aşa cum iertăm şi noi celor ce greşesc împotriva noastră.
În cererea a patra am rugat pe Tatăl ceresc să ne dea cele de trebuinţă pentru hrana vieţii; acum îl rugăm “să dea iertare păcatelor noastre, mai ales a acelora pe care le-am săvârşit după Sfântul Botez, prin care am supărat pe Dumnezeu sau pe aproapele fie cu gândul, sau cu hotărârea de a păcătui, fie cu cuvântul, sau şi cu fapta”408 (Mărturisirea ortodoxă, II, 21). Ca în adevăr multe sunt păcatele noastre şi “dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Toată cunoaşterea şi puterea dumnezeieştii Evanghelii se cuprinde în cererea: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. În adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat şi Şi-a dat Sângele Său pentru iertarea fărădelegilor şi a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a aşezat şi Sfintele Taine 409 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317). Dar grăind despre păcatele noastre şi poruncindu-ne să ne cerem iertare, Mântuitorul arată că iertarea atârnă de faptul de a ierta şi noi păcatele pe care alţii le-ar fi făcut împotriva noastră: “că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Prin urmare, rostind rugăciunea Tatăl nostru cu inima împietrită de a nu ierta altuia greşelile, înseamnă a ne osândi singuri. Totuşi, dacă din slăbiciunea firii încă nu am izbutit să biruim ura din noi, nu trebuie să încetăm a rosti această rugăciune. Căci dacă o facem din inimă, Dumnezeu, până în cele din urma, Se va îndura şi ne va da putere să biruim slăbiciunea firii şi să alungăm ura din inima noastră .
52. Care este a șasea cerere din Rugăciunea Domnească și ce cerem prin ea ?
Cererea a şasea din Rugăciunea Domnească este: “Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Prin ea ne rugăm Tatălui ceresc ca “harul Lui să ne ferească de ispitele care întrec puterile noastre” 410 (Mărturisirea ortodoxă, II, 23).
53. Ce este ispita și cine este ispititorul ?
Ispita este bântuiala cea rea, care amăgeşte şi împinge pe credincios sub jugul diavolului 411 (Fer. Augustin, op. cit., Cuvantarea LVII, 4, p. 254).
Ispita nu este de la Dumnezeu, că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1,13), ci, după cum zice Origen «dacă este un rău ca să te laşi ispitit (lucru pe care tocmai îl cerem să nu se întâmple), atunci cum să nu fie absurd să ne gândim ca Bunul Dumnezeu, Care nu poate aduce roade rele, l-ar arunca pe cineva în cele rele?» 412 (Origen, op. cit., XXIX, 11; trad. cit., p. 276). Avem de luptat împotriva duhurilor răutăţilor din văzduh (Efes. 6, 12). Iar Sfântul Grigorie al Nissei numeşte ispititor pe diavolul 413 (Sf. Iustin Martirul, Apologia I, c. 65, în “Părinţi şi Scriitori Bisericesti”, vol. II, Ed. Institutului Biblic, Bucuresti, 1980, p. 70). Ispita este uneltirea celui necurat; el este cel ce atâta în om pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2,16). Cu aceste întreite bântuieli a cercat el să ispitească chiar pe Hristos (Matei 4,1-11) şi cu ele a dus în ispită pe Eva în rai: “Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorat” 414 (Octoih, Fericirile, glas 7, Duminica). Diavolul se foloseşte de obicei de slăbiciunile noastre, adică de împătimirea noastră pentru cele pământeşti, atunci când ne întinde momeala ispitei. Pescarul care vrea să prinda un anumit soi de peţte agaţă în cârligul undiţei o anumită gânganie, ce place îndeosebi bietului peşte .
54. Ispita este păcat ?
Ispita în sine nu este păcat; învoirea cu ispita este păcat. Dumnezeu nu ispiteşte, dar îngăduie ispita fie pentru mântuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej să dovedim tăria credinţei noastre, şi astfel să avem drept la răsplatire: «Ispitele ce se întâmplă drepţilor sunt pentru cercare şi au şi plată» 415 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317). Se poate spune, pe bună dreptate, că ispitele sunt semne ale dumnezeieştii bunăvoinţe, aşa cum îi zice Arhanghelul Rafail lui Tobit: “Trebuia să fii ispitit, fiindcă ai bineplăcut lui Dumnezeu” (Tobit 13, 13, Vulgata şi Cod. Sinaiticus). Pentru aceea, oamenii cei mai bântuiţi de ispite sunt tocmai cei ce se tem de Dumnezeu şi fac voia Lui, căci satana nu ispiteşte pe cel ce-l are în mână, ci pe acela care îi scapă sau îi zădărniceşte planurile lui. Sfântul Efrem Sirul a văzut în vedenie tolănit pe ziduri, la poarta unei cetăţi pline de desfrâu, un singur diavol, care nu făcea altceva decât să se tot sucească leneş, când pe o parte, când pe alta. În schimb, în pustie a văzut un viespar întreg de draci dând târcoale în jurul unui singur pustnic îmbunătăţit. “Unde ispita bântuieste mai aprig, acolo se poate spune că şi virtutea este mai mare” 416 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia despre statui, 1-2, op. cit., vol. II, p. 567-568).
55. Ispitele folosesc la ceva ?
Ispitele ne sunt de mare folos: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita; căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii” (Iacov 1, 12; 1, 2, 4).
Ispitele ne trezesc din nepăsare, ne smeresc, ne sporesc virtutea (copacul scuturat de vânt îşi înfige rădăcinile mai adânc), ne măresc dragostea de Dumnezeu, ne ajută să ne ispăşim păcatele chiar în viaţa de acum şi în sfârşit, sporesc fericirea noastră veşnică (prin cioplire şi lustruire, piatră nestemată capătă mai multa strălucire).
56. Atunci, dacă nimeni pe pământ nu este scutit de bântuiala ispitelor, cum trebuie înțeleasă cererea: “Și nu ne duce pe noi în ispită” ?
Întradevăr, viața omului pe pământ este o luptă, după cum citim în Sfânta Scriptură (Iov 7, 1) și dacă cerem să fim scutiți de lupta cu păcatul nu cerem “ca să nu fim puși la încercare, căci așa ceva nu e cu putință, ci ca să nu fim biruiți în ispita” 417 (Origen, Despre rugăciune, c. XXIX, trad. cit., p. 276). Ne rugăm «să ne întărească, cu harul Său, ca să putem răbda cu tărie și cu bărbăție până la sfârșit caznele ce ni se vor da»418 (Mărturisirea ortodoxă, II, XXIII). A nu cădea în ispită, când suntem bântuiți, a răbda cu tărie și cu bărbăție necazurile înseamnă a ne împotrivi, a lupta împotriva ispitei, că legea noastră creștină este lupta (I Cor. 9, 25), iar fără luptă și fără biruință nu se poate câstiga împărăția cerurilor (Matei 11, 12).
57. Puterile noastre singure sunt oare de ajuns pentru lupta împotriva ispitei ?
Numai cu puterile noastre nu putem birui ispita; de aceea, atunci când ispita ne bântuie, să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne mântuiască (scape) cu harul Sau 419 (Ibidem, II, XXIII).
Dumnezeu nu îngăduie să fim ispititi peste puterile noastre (I Cor. 10, 13). Olarul nu ține prea mult oalele în cuptor, ca să nu crape de prea mult foc 420 (Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XXVI, 3, op. cit., p. 147). Din pățania dreptului Iov se vede că diavolul are asupra omului numai atâta putere câtă îi îngăduie Dumnezeu (Iov 1, 12); iar dacă Dumnezeu îngăduie ispite mari, atunci El dă și harul îndestulător spre a ține piept încercărilor (II Cor. 12, 9). Harul de împotrivire se dobândește prin rugăciuni. Cine se ispiteste, dar, să cadă numaidecât la rugăciune; așa au făcut Sfinții Apostoli în corabie, cuprinși de furtună pe lacul Ghenizaretului (Matei 8, 25).
Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: “Privegheați și vă rugați, ca să nu intrati în ispită” (Matei 26, 41). Rugăciunea luminează mintea și întărește voința. Așadar, tâlcul cererii “și nu ne duce pe noi în îspită” este, nu să ne scape de ispită, că și Sf. Apostol Pavel a cerut și nu a fost ascultat (II Cor. 12, 7-9), dar să ne izbăvească de bântuielile ispitelor, care ne-ar putea prăvali în păcat; să ne dea putere să ne împotrivim, să luptăm și să biruim ispita.
58. Care este a șaptea cerere din Rugăciunea Domnească ?
A șaptea cerere din Rugăciunea Domnească este: “Ci ne mântuiește (scapă) de cel rău”.
59. Ce se înțelege prin cuvântul “cel rău” din aceasta cerere ?
După învățătura Sfinților Părinți și marilor dascăli ai Bisericii, “cel rău” din aceasta cerere este diavolul; “cel rău” este «diavolul cel protivnic, zice Sf. Chiril al Ierusalimului 421 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogica, 18, op. cit., p. 576). Iar Sf. Grigorie al Nissei spune că ispititorul este diavolul, iar “cel rău” este o altă numire dată diavolului 422 (Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451). El este duhul răutății, făptuitorul și adevarătul începător al răului 423 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIX, la Matei 6, op. cit., vol. VII, p. 165); iar răul pe pământ are obârșia “de la cel rău” (Matei 5, 37).
60. Ce tâlcuire are cererea a șaptea din Rugăciunea Domnească ?
Prin această cerere ne rugăm “să ne păzească Dumnezeu de tot răul, adică de păcat și de toată răutatea care ațâță mânia lui Dumnezeu spre pedepsirea noastra” 424 (Mărturisirea ortodoxă, II, 25).
1. Ne rugăm adică să ne izbăvească de răul ce bântuie sufletul și în primul rând de păcat și de urmările lui. Păcatul fiind călcarea cu știință și de bună voie a poruncilor lui Dumnezeu, plata lui este moartea (Rom. 6, 23). Când zicem “și ne izbăvește de cel rău”, cerem apărarea lui Dumnezeu împotriva celui rău, pe care dobândind-o suntem tari și apărați de toate câte diavolul și lumea le uneltesc împotriva noastră 425 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 60). Și mare nevoie are lumea de acest “ne izbăvește de cel rău”! Mai ales de răul sufletesc, de acel potop de minciuni ce se revarsă asupra lumii prin tot felul de mijloace: de îndemnul la dezmăt, ură și răzbunare; de nestatornicia căsătoriilor; de oprirea vinovată a nașterilor de prunci și de alte rele asemenea acestora.
2. “În această cerere trebuie să înțelegem că ne rugăm să fim feriți de orice altă răutate pe care omul cu greutate o suferă, cum ar fi foamete, ciumă, razboi, foc și alte asemenea” 426 (Mărturisirea ortodoxă, II, 25). Adică ne rugăm să ne slobozească de tot ce ar putea să ne fie păgubitor vieții trupești. Negreșit, multe din greutățile de acest fel sunt urzituri și meșteșugiri tot ale diavolului, măcar că făptașii sunt oameni. De aceea, Mântuitorul zice să spunem: “Ci ne izbăvește de cel rău”, poruncindu-ne însă să nu avem nici un fel de amărăciune pe frații noștri din pricina răutăților pe care le îndurăm din partea lor, ci să întoarcem toată ura noastră împotriva acelui duh al răutății, făptuitorul și adevăratul începător al răului 427 (Sf. Ioan Gura de Aur, op. cit., p. 165).,
3. Vechea carte de învățătură, Mărturisirea ortodoxă, ne mai învață încă să vedem în această cerere o rugăciune și pentru sfârșitul nostru cel mai de pe urmă. Pentru acest sfârșit al vietii noastre Biserica la Sfânta Liturghie se roagă ca el să fie «creștinesc, neînfruntat, cu pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată», așa că prin cererea “ci ne izbăvește de cel rău” ne mai rugăm lui Dumnezeu ca la timpul morții noastre să alunge de la noi toată bântuiala vrăjmașului sufletului nostru și să ne ferească de înfricoșările diavolului, de munca cea veșnică a iadului și de diavolul cel rău 428 (Mărturisirea ortodoxă II, 25 . 429. Ibidem, II, 27).
61. Care este a treia parte a Rugăciunii Domnești și ce cuprinde ea ?
A treia parte a Rugăciunii Domnești este încheierea: “Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin”.
Începem Rugăciunea Domnească printr-o chemare: “Tatăl nostru care ești în ceruri…” și o terminăm cu o încheiere, căreia îi mai zicem și doxologie: “Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci”. În chemare ne-am găsit în starea cea adevărată cerută de rugăciune, înălțându-ne duhul către Dumnezeu, cu încredere că vom dobândi cele ce vom cere de la El cu cuviință, de vreme ce de la Tatăl nostru cerem. Iar în încheiere ne arătăm nădejdea că vom primi cele pentru care ne-am rugat.Și întrucât El stăpânește lumea și făptura toată I se supune, a Aceluia este puterea și slava și nimeni nici în cer, nici pe pământ, nu-I poate sta împotrivă 429. Rostind această încheiere-doxologie, parcă am zice: «îți cer toate acestea fiindcă pe Tine Te cunosc singur și adevărat stăpân a toate, cu putere fără de sfârșit, putând face tot ce vrei, având o mărire pe care nimeni nu o poate răpi. Drept aceea, aducem mulțumită Celui ce a binevoit să ne dea atâtea bunătăți și vestim sărbatorește că Lui se cuvine toată mărirea, toata cinstirea și toată puterea; zic: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»430 (Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451).
62. Ce este și ce înțeles are cuvântul “Amin” cu care se încheie Rugăciunea Domnească ?
Cuvântul “Amin” cu care se termină Rugăciunea Domnească e un vechi cuvânt evreiesc, pe care îl întâlnim numai în Evanghelia Sfântului Apostol Matei de treizeci şi una de ori. Cu el se încheie toate rugăciunile şi doxologiile şi are mai multe înţelesuri. Aici însă înseamnă: «Aşa să fie» 431 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia Poartă strâmtă, 5, op. cit., vol. IV, p. 24), «Toate să se facă după cum ne-am rugat» 432 (Mărturisirea ortodoxă, II, 27) şi arată încrederea neclintită că Dumnezeu dă tot ce-I cerem cu credinţă, cu nădejde şi după voia Lui (Ioan 5, 14-15).
Negreşit cuvântul Amin este un răspuns dat şi în ziua de azi la Sfârşitul Liturghiei şi Ieronim spune că poporul în vremea lui încheia Rugăciunea Domnească, rostită de unul singur, în numele tuturor, cu Amin, spus cu atâta însufletire, încât răsunau bisericile ca de bubuitul tunetului.
Biserica întrebuintează din cea mai adâncă vechime Rugăciunea Domnească la Sfânta Liturghie, precum şi la toate sfintele slujbe, fiindcă ea cuprinde tot ce trebuie să cuprindă o rugăciune. Rostind-o ar trebui să simţim îmbrăţişarea îngerilor, pentru ca nu mai numim pe Cel ce ne-a zidit: Dumnezeul nostru, ci îi spunem Tatăl nostru. Tot creştinul, care crede drept, trebuie să ştie această rugăciune şi să o rostească în toate împrejurarile vieţii sale 433 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., c. 320, p, 318).

Cultul divin public

78. Care sunt cele mai însemnate părţi ale cultului divin public ?
Cele mai însemnate părţi ale cultului divin public sunt: Sfânta Liturghie, cele şapte Laude, sfintele slujbe ale Sfintelor Taine şi Sfintele Ierurgii.
79. Ce este Sfânta Liturghie ?
Sfânta Liturghie este cea mai de seamă sfântă slujbă obştească a Bisericii care se roagă . Ea este miezul cultului divin, public şi comun, precum şi culmea cea mai înaltă a trăirii duhovniceşti . Mântuitoarea jertfă de pe Golgota este izvorul tuturor darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenită a acestei jertfe şi însăşi lucrarea lui Hristos în Biserică . Ea este dumnezeiască şi prea sfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos şi se săvârşeşte numai de arhiereu şi de preot şi nu se numără în numărul celor şapte Laude 450 (Ibidem, cap. 301, p. 301).
80. Ce sunt cele şapte Laude şi care este numirea fiecăreia ?
Cele şapte Laude sunt slujbe sfinte bisericeşti, care se săvârşesc în toate zilele fără deosebire . Se numesc şapte Laude, fiindcă prin ele lăudăm şi preamărim pe Dumnezeu cel în trei ipostase, la anumite timpuri din zi. Numele lor sunt:
1. Miezonoptica;
2. Utrenia cu Ceasul întâi;
3. Ceasul al treilea;
4. Ceasul al şaselea;
5. Ceasul al nouălea;
6. Vecernia;
7. Pavecerniţa.
81. Unde îşi au obârşia cele şapte Laude ?
Cele şapte Laude îşî au obârşia în Vechiul Testament (I Cron. 16, 28-29; Ps. 118, 62 si 164). În adevăr, din Faptele Apostolilor cunoaştem că ceasurile din zi rânduite pentru rugăciunea obştească în templul din Ierusalim ori în sinagogi, la evrei, erau următoarele:
Ceasul al treilea (ora nouă de azi);
Ceasul al şaselea (ora douăsprezece de azi) şi
Ceasul al nouălea (ora 3 p.m. de azi).
La ceasul al treilea S-a pogorât Sfântul Duh peste Apostolii adunaţi în foişor (Fapte 2, 15), la ceasul al şaselea Sfântul Apostol Petru, urcat să se roage pe acoperişul casei din Iope, a avut vedenia care a deschis întrarea păgânilor în creştinism (Fapte 10, 9 s.u); la ceasul al nouălea, sfinţii Apostoli Petru şi Ioan s-au suit la templu ca să se roage (Fapte 3, 1) şi acolo au vindecat un şchiop şi au predicat Evanghelia mulţimilor (Fapte 3, 2-19). În Noul Testament se mai face amintire şi de Rugăciunea de noapte: Domnul Hristos petrecea nopţi întregi în rugăciune (Luca 6, 12), iar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila lăudau pe Dumnezeu la miezul nopţii în temniţă (Fapte 16, 25). Cât despre rugăciunea de seară, Vecernia, şi cea de dimineaţă, Utrenia, sunt mai vechi decât ceasurile, ele fiind legate de jertfele ce se aduceau dimineaţa şi seara la templu (I Cron. 23, 30;Ies. 29, 39). Sfântul Ambrozie al Mediolanului aminteşte de Vecernie, ora tămâierii; iar Sfântul Vasile cel Mare aminteşte de Euharistie (mulţumită).
Aceste timpuri de rugăciune au fost păzite şi de cei dintâi creştini şi au avut mare înrâurire la alcătuirea rugăciunii obşteşti a celor şapte Laude, pe care le găsim gata încheiate pe la anii 358-362 în vremea Sfântului Vasile cel Mare. În cea de-a treizeci şi şaptea din Marile Reguli, întocmite de acest sfânt, aflăm o laudă aşezată între Vecernie şi Miezonoptică, care nu e alta decât Pavecerniţa (Dupăcinarea.). Ceasul întâi apare însă abia prin anul 382, în vremea Sfântului Ioan Casian 451 (Sf. Ioan Casian, De Cenob. Inst., III, c. 3-4), pe care el îl numeşte altă Utrenie. De altfel, Ceasul acesta este legat de Utrenie, formând împreună o singură Laudă. În acest chip se împlinesc cuvintele Proorocului David: “De şapte ori în zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118). Mai târziu s-au adăugat slujba Mijloceasurilor între orele celor şapte Laude şi Obedniţa (Tipica), înainte de ceasul al nouălea.
82. De unde s-a luat numărul de şapte Laude ?
Numărul de şapte Laude, potrivindu-se stihului 164 din psalmul 118: “De şapte ori în zi Te-am lăudat”, a avut înrâurire covârşitoare la închegarea slujbei celor şapte Laude.
Sfântul Ioan Casian aproba pe cei «ce iau parte la aceste adunări de şapte ori pe zi, spre a cânta laudă Domnului» 452 (Ibidem, III, c. 4), cu toate că lui i se păre ca începutul celor şapte Laude ar fi aşezat de puţin timp. Fireşte, el e de partea acelora, fiindcă numărul şapte avea în urma lui o lungă predanie. La evrei era socotit drept număr desăvârşit: “S-ar aduce o mulţime de locuri, zice Fericitul Augustin, în care Dumnezeiasca Scriptură socoteşte numărul şapte drept număr care îmbrăţişează toate cunoaşterile” 453 (Fer. Augustin, De Civitate Dei, XI, 31). Mai târziu, Sfântul Simion al Tesalonicului (+1429) va spune despre cele şapte Laude: «Iar vremile şi rugăciunile şapte sunt cu numărul, după numărul darurilor Duhului Sfant» 454 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 398).
83. Cum se săvârşeşte azi slujba celor şapte Laude ?
La aceasta întrebare, Sfântul Simion al Tesalonicului dă următoarea lămurire: “Sfinţii Părinţi bine au socotit de au aşezat să se zica slujbele Bisericii dimpreună una după alta şi la o anumită vreme rânduită. Drept aceea, în trei vremi nepărăsite au orânduit să se facă toate slujbele” celor şapte Laude 455 (Ibidem, cap. 327, p. 324; c. 328, p. 325): întâi au rânduit vremea cea de după miezul nopţii, până dinspre ziuă; într-această vreme se fac trei slujbe: Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul întâi (Ceasul întâi e rânduială deosebită, nu se numară între cele şapte Laude, dar se slujeşte odată cu Utrenia). După a treia oră din zi se cântă slujba Ceasului al treilea, a Ceasului al şaselea şi Obedniţa (Obedniţa iar nu se numără printre cele şapte Laude, dar se citeşte odată cu Ceasul al şaselea şi uneori, cu Ceasul al nouălea). Iar la sfârşitul zilei se zice Ceasul al nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa 456 (Ibidem, cap. 327, p. 328 si c. 328, p. 325). Slujba celor şapte Laude se săvârşeşte azi în mănăstiri întocmai cum spune Sfântul Simion al Tesalonicului, adică:
1.La miezul nopţii se slujesc Miezonoptica şi Utrenia cu Ceasul întâi;
2.dimineaţa: Ceasul al treilea şi al şaselea şi Obedniţa şi
3.seara: Ceasul al nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa.
În felul acesta slujba Laudelor se aseamănă celor nouă cete îngereşti, care de trei ori câte trei, cu neîncetate glasuri, preamăresc pe Dumnezeu cel în Treime 457 (Ibidem, cap. 328, p. 325).
84. Care este înţelesul şi cuprinsul celor şapte Laude ?
Iată care este înţelesul şi cuprinsul celor şapte Laude:
1. Miezonoptica este cea mai veche dintre cele şapte Laude. Aşezarea ei este sigur întemeiată pe porunca Mântuitorului: “Vegheaţi dar, că nu ştiti când va veni stăpânul casei: sau seara sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa” (Marcu 13, 35). Sau, poate, este întemeiată încă mai mult pe pilda celor zece fecioare, ieşite întru întâmpinarea mirelui. La miezul nopţii strigă un glas: Iată mirele… “drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul” (Matei 25, 6-13). Troparele: «Iată Mirele vine la miezul nopţii…» şi «La ziua cea înfricoşată gândind…», ce se cântă la Miezonoptică, întăresc părerea cea din urmă, care este şi a Sfântului Simion al Tesalonicului 458 (Ibidem, cap. 299).
2. Utrenia slujindu-se dimineaţa, este slujba prin care aducem mulţumire Celui ce a adus lumina dreptei credinţe şi a împrăştiat întunericul înşelăciunii 459 (Ibidem, cap. 299).
3. Ceasul al treilea. În ceasul al treilea S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli.
4. Ceasul al şaselea este ora înjumătăţirii zilei şi ne aduce aminte că la această ora a fost răstignit Mântuitorul Hristos.
5. Ceasul al nouălea este ora rugăciunii de mulţumire «Celui ce a murit cu trupul pentru noi în ceasul al nouălea şi în mâinile Părintelui Său punând sufletul Său, sufletele noastre le-a pus şi cu moartea Sa pe noi ne-a înviat» 460 (Ibidem, cap. 299).
6. Vecernia este slujba de seară. Seara Arhanghelul Gavriil descoperă lui Daniil tainele lui Dumnezeu (Dan. 9, 21); la jertfa de seară David îndreptează ca tămâia rugăciunea lui catre Dumnezeu (Ps. 140, 2); seara se arată îngerul şi vesteşte proorocului Zaharia naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1,13) şi în sfârşit, seara a aşezat Domnul nostru Iisus Hristos Sfânta Taină a împărtăşaniei.
7. Pavecerniţa (Dupăcinarea). După înţelesul său, înseamnă rugăciunea cea “de după cină”. Pavecerniţa făcându-se la începutul nopţii, înseamnă rugăciunea de mulţumită pentru odihna de osteneli şi de aducerea aminte de moarte 461 (Ibidem, cap. 300, p. 300).Când se pregăteşte cineva să se împărtăşească cu Sfânta împărtăşanie, se cuvine să citească seara, în ajun, Pavecerniţa mică, ori, mai bine, să adauge pe lângă Canonul Precistei şi Canonul Sfintei împărtăşanii. Miezonoptica, Ceasurile şi Pavecerniţa pot fi citite acasă de orice creştin evlavios.

Sfânta Liturghie

85. Care este fapta şi dovada cea mai înaltă prin care omul cinsteşte şi preamăreşte pe Dumnezeu ?
Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim şi preamărim pe Dumnezeu cel mai desăvârşit este sacrificiul sau jertfa .
86. Ce este jertfa ?
Jertfa este dăruirea plină de iubire şi evlavie a unui obiect în cinstea lui Dumnezeu . Prin aceasta voim sa arătăm că El, ca ziditor a toate, este stăpânul tuturor lucrurilor şi că noi, ca făpturi ale Lui, atârnăm întru totul de El. Astfel îi recunoaştem stăpânirea şi puterea şi mărturisim datoria noastră de recunoştinţă şi de iubire faţă de El, pentru toate câte ne-a dat.
87. Este veche jertfa ?
Este tot atât de veche şi răspândită ca religia însăşi. Înclinaţia de a cinsti pe Dumnezeu prin jertfă este sădită chiar în firea omului; de aceea găsim jertfa în toate religiile, la toate popoarele şi în toate vremurile. Aducerea de jertfă începe chiar cu primii oameni, şi anume cu jertfa lui Cain şi Abel, despre care ne mărturiseşte prima carte a Sfintei Scripturi: “Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor” (Fac. 4, 3-4). ,
Îndeosebi la evrei, jertfele au fost orânduite de Dumnezeu însuşi, prin Moise, care a întocmit cu de-amănuntul atât felul său materia jertfelor, cât şi timpul şi rânduiala sau chipul în care trebuiau aduse. Acestea le găsim descrise mai ales în cartea a treia a Sfintei Scripturi, numită Levitic, sau Cartea Preoţilor, scrisă de Moise.
88. Noi, creştinii, aducem jertfa lui Dumnezeu ?
Da.
89. Care este această jertfă ?
Sfânta Euharistie, adică însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului.
90. Cum se numeşte slujba în timpul cpreia se pregpteşte şi se aduce jertfă Sfintei Euharistii ?
Sfânta Liturghie .
91. Cine a întemeiat Sfânta Liturghie ? Sau cine ne-a învăţat şi ne-a poruncit s-o săvârşim ?
Mântuitorul însuşi .
92. Când şi cum ?
În ajunul morţii Sale pe cruce, adică Joi seara, la Cina cea de Taină. Serbând atunci Paştele, împreună cu ucenicii Săi, “Iisus luând pâinea şi binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: “Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-25).
În locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sânge de ţapi şi de viţei (vezi les. 24, 18), Mântuitorul întemeiază o Lege nouă, sau un legământ nou între Dumnezeu şi oameni, pecetluindu-l cu însuşi Trupul şi Sângele Său pe Golgota. Mântuitorul le dădea Sfinţilor Săi Apostoli, la Cină, sub forma nesângeroasă a pâinii şi vinului, această jertfă pe care trebuiau să o aducă de atunci înainte Ucenicii Săi, după porunca Sa: “Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!” (Luca 22, 19 şi 1 Cor. 11, 24 şi 25). Prin aceste cuvinte El rânduieşte pe Apostolii Săi drept arhierei sau preoţi slujitori ai jertfei celei noi, întemeiată atunci de El.
Urmând porunca Domnului şi învăţătorului lor iubit, Sfintii Apostoli şi mai apoi ucenicii lor săvârşeau zilnic Jertfa Mântuitorului spre neîntrerupta aducere aminte de El. Ei făceau întocmai ca Domnul, Care, la Cina, înainte de a frânge şi a împărţi pâinea, a binecuvantat, iar cand le-a întins paharul, a mulţumit (lui Dumnezeu-Tatăl) (Matei 26, 27; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 17-18 şi I Cor. 11, 23 s.u.). Adunându-se deci pentru rugăciune, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor mulţumeau şi se rugau îndelung ca Domnul să prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în însuşi Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, cu care apoi se împărtăşeau. Acelaşi lucru au făcut mai târziu şi urmaşii Sfinţiţi şi legiuiţi ai Sfinţilor Apostoli, adică arhiereii şi preoţii, cărora ei le-au împărtăşit harul dumnezeiesc de a săvârşi această Sfânta Taină.
Astfel a luat naştere o rânduială de slujba sfântă, cunoscută la început sub diferite numiri, ca: frângerea pâinii (Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului (I Cor. 10, 16), Euharistie (mulţumire). Mai pe urmă, această sfântă slujbă a primit numele de Liturghie, sub care o cunoaştem azi şi care înseamnă: lucrare sau slujbă publică, obştească, rânduită şi săvârşită spre folosul tuturor.
93. Ce este, prin urmare, Sfânta Liturghie ?
Este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se săvârşeşte şi se aduce jertfă fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia, urmaşilor lor Sfinţiţi (arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită de-a pururea în Biserica creştină, spre pomenirea Lui şi spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui .
94. Cine poate săvârşi slujba Sfintei Liturghii ?
Numai arhiereii şi preoţii cu hirotonie legală, adică sfinţiţi şi aşezaţi după rânduiala canonică a Bisericii. Cei caterisiţi sau îndepărtaţi din slujbă şi cei vinovaţi de păcate grele nu mai pot liturghisi 462 (Canonul 28 al Sf. Apostoli şi Canonul 9 al Sinodului de la Neocezareea, comp. şi Mărturisirea ortodoxă, partea I, răsp. la întrebarea 107). Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau cu preotul.
În afara de preotul săvârşitor al Sfintei Jertfe, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii mai trebuie neapărat cel puţin un cântăreţ care să dea răspunsurile la strană şi să ajute pe preot în anumite momente ale slujbei. Acesta conduce în cântările Sfintei Liturghii pe credincioşii care iau parte la slujbă.
95. Unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie ?
Numai în biserică sau în paraclise şi capele sfinţite şi cu Antimis, în partea cea mai sfântă, adică în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepţionale, ca de pildă pe câmpul de luptă, şi numai cu învoirea episcopului locului 463 (Povăţuirile din Liturghier, Bucureşti, 1980, p. 417), Sfânta Liturghie se poate săvârşi şi în afară de biserică, într-o casă sau într-un loc curat, pe o masa pe care se întinde Sfântul Antimis. Fără de el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserică 464 (Canonul 31 al Sinodului Trulan), unde stă totdeauna pe Sfânta Masă, şi nici în afară de biserică 465 (Mărturisirea ortodoxă, partea I, răspuns la întreb. 107).
96. În ce zile şi în ce vreme din zi se săvârşeşte Sfânta Liturghie ?
În mănăstiri şi în catedralele episcopale se săvârşeşte Sfânta Liturghie în fiecare zi. În bisericile de enorie se face Sfânta Liturghie de obicei numai în zilele de Duminică şi în sărbători, iar în zilele din cursul săptămânii se face numai atunci când este nevoie, mai ales sâmbătă, când se fac parastase şi pomeniri pentru morţi 466 (Povăţuirile din Liturghier (de ex. ed. 1980, p. 418) prevăzând că toţi preoţii de enorie sunt datori să facă Sf. Liturghie în fiecare sâmbătă. (Vezi la fel şi Simion al Tesalonicului, Despre preotie, în trad. rom. tip. de Toma Teodorescu, cu titlul: Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865, p. 355, care prescrie pentru preot obligaţia de a liturghisi negreşit, cel puţin de două ori pe săptămână).
Cât priveşte vremea anumită sau ceasul din zi la care trebuie să înceapă slujba Sfintei Liturghii, după predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din zi, care corespunde cam cu ceasul 9 dimineaţa, după numărătoarea noastră, când Domnul a fost răstignit pe cruce (Marcu 15, 25) şi când S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli. De va fi nevoie, se poate săvârşi Sfânta Liturghie şi mai devreme sau mai târziu, dar nu mai înainte de a se lumina de ziua şi nici după amiază .
Abateri de la această regulă se fac numai la anumite praznice împărăteşti, şi anume la Paşte, la Crăciun (nu peste tot) şi în unele locuri la Bobotează, când Sfânta Liturghie se săvârşeşte dis-de-dimineaţă 467 (Tipicul cel Mare (sau mănăstiresc) – zis al Sf. Sava – cap. 10, Iaşi, 1816, p. 16;)
Învăţătuirile din Liturghier (cap. pentru vremea slujbei) şi Scrisoarea sinodală a Patriarhului ecumenic Paisie I către Patriarhul Nicon al Moscovei (1655). Răspuns la întrebarea 2 (la C. Delikanis, Constantinopol, 1905, p. 55).
97. Sunt, în cursul anului, şi zile în care nu se face Liturghie, nici chiar în mănăstiri ?
Da. Sunt acele zile în care Tipicul şi carţile de slujbă prevăd ajunarea deplină, adică post desăvârşit până seara şi anume:
a) Vinerea Patimilor (fiind zi de întristare şi de post negru, ziua în care Domnul a fost răstignit pe Cruce şi îngropat);
b) Luni şi marţi în prima săptămână din Postul Paştilor (fiind primele zile de post, cu ajunare deplină).
c) Miercurea şi vinerea din Săptămână Brânzei (fiind zile premergătoare şi pregătitoare pentru Postul Păresimilor, cu ajunare şi metanii);
e) Vinerea dinaintea Craciunului şi a Bobotezei, când aceste două sărbători cad duminica sau lunea (pentru că atunci se ajunează) 468 (Pentru zilele fără Liturghie şi motivarea lor, vezi: Triodul (ed. 1946, p. 704,141, 74); Tipicul Bisericesc (al Sf. Sinod), ed. 1893, p. 269, 104, 108, 116 şi 120; Mineiele pe Decembrie şi Ianuarie (ed. 1893, p. 11). Comp. şi Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 56 (trad. rom. cit. p. 328-329).
98. Câte Liturghii avem în Biserica Ortodoxă ? Avem trei Liturghii, şi anume:
a) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (+407);
b) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379);
c) Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie cel Mare (Dialogul), Episcopul Romei (-(-604).
99. Unde găsim scrisă rânduiala acestor Liturghii ?
În cartea de slujbă cu titlul “Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii” , pe care noi o numim de obicei, mai pe scurt, Liturghierul şi care se afla totdeauna în altar, la îndemâna preotului liturghisitor.
100. Aceste trei Liturghii se pot săvârşi oricând în timpul anului ?
Nu, ci fiecare dintre ele se săvârşeşte numai în anumite răstimpuri din cursul anului, în chipul următor:
a) Liturghia Sfântului Vasile se săvârşeşte numai de 10 ori pe an şi anume:
– în primele cinci duminici din Postul Mare;
– în joia şi sâmbăta Patimilor;
– în ajunul Craciunului (24 decembrie) şi ajunul Bobotezei (5 ianuarie);
– în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie)
b) Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite se slujeşte (în mănăstiri) în tot timpul Postului Mare, în afară de următoarele zile din postul acesta:
– toate sâmbetele (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Ioan, iar în Sâmbăta Patimilor, a Sf. Vasile);
– toate Duminicile (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Vasile, iar în Duminica Floriilor, a Sf. Ioan);
– sărbătoarea Bunei-Vestiri (când se face Liturghia Sfântului Ioan);
– Joia Patimilor (când se face Liturghia Sf. Vasile);
– Luni şi marţi din prima săptămână şi Vinerea Patimilor (zile în care nu se face nici o Liturghie).
În bisericile de mir, Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite se slujeşte de obicei numai miercurea şi vinerea din Postul Mare (mai ales ăn prima săptămână).
c) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se face în toate celelalte zile de Duminici şi sărbători din timpul anului în care nu se săvârşeşte vreuna din celelalte doua Liturghii. Ea este Liturghia obişnuită în Biserica Ortodoxă, săvârşindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc.
101. Ce este Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ?
Aceasta Liturghie are o rânduială aparte, deosebită de a celorlalte două. Ea e formată din două slujbe deosebite: Vecernia şi Liturghia, contopite laolaltă. Partea ei de la început nu este altceva decât prima jumătate a Vecerniei până la Vohod, sau ieşire; iar a doua parte este alcătuită din rânduiala Liturghiei obişnuite, începând de la Apostol şi având Heruvic şi Rugăciunea Amvonului, proprii, dar lipsindu-i în întregime partea dintre Heruvic (ieşirea cu Sfintele Daruri) şi ectenia de după Axion. Îi lipseşte deci tocmai partea care alcătuieşte miezul Liturghiei, şi anume Jertfa, adică sfinţirea şi prefacerea Darurilor. De aceea, această Liturghie nici nu se poate numi o Liturghie deplină, desăvârşită, ca celelalte; după cum o arată şi numele, ea este mai degrabă o slujbă solemnă a împărtăşirii cu Sfintele Daruri slujite sau sfinţite mai dinainte, în timpul uneia din cele două Liturghii depline sau propriu-zise.
102. Care este obârşia acestei Liturghii ?
Este următoarea:
Slujba Sfintei Liturghii a fost privită totdeauna ca un prilej de bucurie şi de luminare sufletească, întrucât, prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri care se sfinţesc într-însa, îl avem între noi pe Hristos, Mirele nostru Ceresc, Care petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56). Această bucurie nu se potrivea însă cu zilele Postului Mare, zile de întristare şi de pocăinţă, când Mirele este luat de la noi (comp. Matei 9, 15 şi Luca 5, 34-35).
De aceea, consfinţind o veche tradiţie a Bisericii, soborul Părinţilor adunaţi la Laodiceea (Asia Mica, 360-380) a hotărât să nu se mai săvârşească Liturghie şi să nu se mai serbeze pomenirea Sfinţilor Mucenici, care era împreunată cu Liturghia în timpul Postului Mare, decât Sâmbăta şi Duminica, zile în care postul era mai puţin aspru (canoanele 49 şi 51).
Erau însă creştini care doreau să se împărtăşească şi în celelalte zile din cursul săptămânii şi mai ales miercurea şi vinerea 469 (Sf. Vasile cel Mare, Epistola 93 către Cezareea, Despre împărtăşire, alin. 289 (la Nicodim Milas, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însotiţe de comentarii, trad. rom. de U. Lovincici şi N. Popovici, vol. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 258). Ca să împace această dorinţă pioasă a credincioşilor cu hotărârile Sinodului de la Laodiceea, s-a luat obiceiul de a opri o parte din Darurile Sfinţite la Liturghia de sâmbătă şi duminică, pentru a împărtăşi cu ele pe credincioşi în celelalte zile în care nu se putea săvârşi Liturghie. Iar ca să nu se întrerupă ajunarea obişnuită dintre zilele de post, împărtăşirea aceasta avea loc spre seară, îndată după slujba Vecerniei. Rânduiala împărtăşirii, destul de simplă la început, a devenit încetul cu încetul din ce în ce mai sărbătorească, fiind încadrată între slujba Vecerniei de o parte şi rugăciunile şi ceremoniile din rânduiala Liturghiei, care erau mai ales în legătură cu Taina împărtăşirii, de cealaltă. Cele două slujbe, deosebite la început, în cadrul cărora avea loc împărtăşirea credincioşilor în zilele de post, s-au contopit cu timpul într-o singură slujbă, care s-a numit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
Soborul al cinci-şaselea al Sfinţilor Părinţi (Trulan 692), a hotărât ca această Liturghie să se facă în toate zilele postului Păresimilor, afară de sâmbete şi duminici, precum şi de sărbătoarea Bunei-Vestiri (canonul 52).
103. În câte părţi mai mari se poate împărţi rânduiala Sfintei Liturghii ? În două părţi mari şi anume:
a) Proscomidia, care se săvârşeşte în taină;
b) Liturghia propriu-zisă, care se săvârşeşte în auzul credincioşilor. La rândul ei, liturghia propriu-zisă se împarte în două părţi, dintre care cea dintâi poartă numele de Liturghia catehumenilor, iar a doua, Liturghia credincioşilor,
104. Ce este Proscomidia ?
Proscomidia (de la cuvântul grecesc nposhomideo = “a aduce, a pune înainte, a oferi, a face dar”) este rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care alcătuiesc materia jertfei. Această primă parte a Liturghiei se săvârşeşte întreagă în taină, în timpul slujbelor premergătoare Liturghiei (Utrenia sau Ceasurile), înăuntrul altarului, şi anume în latura lui dinspre miazănoapte, pe o masa mica sau în scobitura făcuta înadins în perete şi numită proscomidiar, care la unele biserici mai mari are chiar forma unei încăperi aparte, din stânga altarului. Miezul Proscomidiei il alcătuieşte alegerea şi pregătirea materiei de jertfă din darurile de pâine şi de vin aduse de credincioşi.
105. Ce formă şi ce numire poartă pâinea adusă de credincioşi pentru Liturghie ?
Poartă numele de prescuri, adică pâinişoare făcute din frământătura dospită şi având uneori forma rotundă, dar mai ales forma de cruce, în patru cornuri, amintind Crucea pe care s-a răstignit Mântuitorul şi închipuind cele patru laturi ale lumii 470 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, cap. 87-88, trad. rom. p.94). Partea lor de la mijloc se cheamă pecete, pentru că are întipărită pe ea semnul lui Iisus, adică crucea închisă într-un pătrat cu literele de la început ale numelui Mântuitorului: Is. (Iisus), Hr. (Hristos), Ni Ka (adica Iisus Hristos biruieşte), astfel:,
Is Hr
Ni Ka
Această pecete e făcuta cu un instrument de lemn, pistornic sau pristolnic.
Prescurile aduse de credincioşi sunt însoţite de obicei de câte o lumânare, care se aprinde în sfeşnicul de la Proscomidie şi de pomelnic, adică o foaie de hârtie pe care sunt scrise numele credincioşilor, vii şi morţi, ce se vor pomeni la Liturghie.
106. Ce închipuie prescurile şi vinul aduse de credincioşi pentru Liturghie ?
Ele închipuie sau înfăţişează mai întâi însăşi fiinţa trupească şi sufletească a credincioşilor, pe care ei o aduc ca jertfă lui Dumnezeu, sub această formă. De ce? Pentru că, spre deosebire de jertfele din Legea Veche, care constau din cărnuri sau din roadele pământului şi din care se hrăneau nu numai oamenii, ci şi animalele, pâinea şi vinul sunt alimente care alcătuiesc numai hrana omului şi anume hrana lui de căpetenie. Ele nu numai că întreţin viaţa trupească a omului, ci totodată o şi simbolizează în chipul cel mai potrivit 471 (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. III si IV, trad. rom. de Diac. Ene Braniste, Bucureşti, 1946, p. 31-32).,
În al doilea rând, pâinea, făcută din atâtea boabe de grâu strânse laolaltă şi vinul, ieşit din zdrobirea în acelaşi teasc a atâtor ciorchini de boabe de struguri, simbolizează şi unitatea sau legătura nevăzută care leagă între ei pe toţi fiii Bisericii, făcând din ei un singur trup: Trupul tainic al Domnului 472 (Sf. Ap. Pavel, Epistola I către Corinteni, 10, 17; Învăţătura. celor 12 Apostoli, în “Părinţi şi Scriitori bisericeşti”, vol. 1, Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1979, p. 29; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 24, 2, la Epistola 1 către Corinteni, Migne, P.G., LXI, col. 200; Fer. Augustin, Cuvântarea 272, Migne, P.L., XXXVIII, col. 1247-1248).
În felul acesta, pâinea şi vinul aduse de credincioşi alcătuiesc şi semnul văzut prin care se arată că ei iau parte cu adevărat la jertfă care se aduce la Liturghie şi că îşi dau obolul lor la ea.
107. Toată pâinea sau toate prescurile aduse de credincioşi devin materie a Jertfei sau sunt folosite la Proscomidie ?
Nu. Numai anumite părti scoase de preot din ele: Sfântul Agnet şi miridele (părticele).
108. Ce este “Sfântul Agnet” ?
Este partea pătrată sau pecetea pe care preotul o scoate cu copia din cea dintâi prescură folosită la Proscomidie şi o asează apoi pe Sfântul Disc. Se numeşte Agnet, de la cuvântul grecesc Agnet, adica Miel, pentru că ea închipuie pe Mântuitorul, Care, prin asemanărea cu Mielul înjunghiat de evrei la Paştele lor, a fost numit de către Sfântul Ioan Botezătorul “Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcătele lumii” (Ioan 1, 29). Sf. Agnet este pâinea care, prin sfinţire, se va preface în Sfântul Trup al Domnului, cel jertfit pe Cruce. De aceea, preotul întipăreşte într-însul cu copia Patima Domnului, străpungându-l în chip cruciş şi pronunţând cuvintele din Sfânta Scriptură, unde ni se istoriseste cum sutasul a împuns cu suliţa, coasta Mântuitorului (Ioan 19, 34).
109. Ce sunt miridele ?
“Miridele” (de la cuvântul grecesc = parte, părticică) sunt părticele mărunte de pâine, scoase de către preot din celelalte prescuri folosite la Proscomidie şi aşezate pe disc, alături de Sfântul Agnet, în cinstea Sfinţilor şi pentru pomenirea căpeteniei bisericeşti (arhiereul locului), a cârmuirii ţării, a ctitorilor şi a credincioşilor vii şi morti ale căror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de creştini. Miridele – atât cele pentru sfinşi cât şi cele pentru credincioşi – nu se prefac în Trupul Domnului ca Sf. Agnet, ci numai se împărtăşesc de sfinţenia pe care o primesc de la Sf. Agnet, lângă care sunt asezate 473 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, cap. 94, trad. rom. p. 100).
110. Cum se asează pâinea (Sf. Agnet şi miridele) pe Sf. Masa ?
Sf. Agnet se aşează în mijlocul Sf. Disc. în dreapta lui se aşeaza prima miridă (mai mare) scoasă în cinstea Sfintei Fecioare, în stânga, nouă miride pentru ceilalţi Sfinţi (împărţiţi în cele nouă cete sau grupe), în partea de jos, mirida pentru arhiereul locului, pentru Patriarhi, pentru Cârmuirea ţării şi pentru ctitori, iar mai jos, miridele pentru credincioşii vii şi morti, despărţite în două grămăjoare.
111. De ce se asează pâinea pe Sf. Disc în chipul arîtat sau ce închipuie această aşezare ?
Sf. Agnet şi miridele aşezate astfel pe Sf. Disc închipuie şi înfăţişează Biserica întreagă, atît cea de pe pământ (luptătoare), cât şi cea din ceruri (biruitoare), adică acea mare familie a tuturor fiilor lui Dumnezeu, strânsş în jurul Întemeietorului şi Capului ei nevăzut, Hristos Mântuitorul, aşa cum a rugat El pe Tatăl ca unde este El să fie şi ai Lui (Ioan 17, 24).,
Sau, cum spune aşa de frumos Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului: “Am înţeles cum prin această închipuire şi istorisire a Sfintei Proscomidii vedem pe însusi Iisus şi întreaga Biserica a Lui. În mijloc (îl vedem) pe Iisus Hristos însuşi, Lumina cea adevărata şi Viaţa cea vesnică. El este în mijloc prin Agnet, iar Maica Lui, de-a dreapta prin mirida, Sfinţii şi îngerii de-a stânga, iar dedesupt întreaga adunare a credincioşilor Lui dreptmăritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu între oameni şi Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, care se îndumnezeiesc de la Cel ce după fire este Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru dânşii. Aceasta este împărăţia ce va să vie şi petrecerea vieţii celei veşnice: Dumnezeu cu noi, văzut şi împărtăşit”474 (Ibidem, cap. 94, trad. rom. p. 101 (revăzută) li Meletie Sirigul, Tâlcuirea Liturghiei, la C. Delikanis, op. şi trad. cit., p. 42-43).
112. Cum se pregătesc cinstitele Daruri ?
După ce toarnă vin şi apă în Sf. Potir, preotul aşează steluţa cruciş peste Sf. Disc, acoperă şi Discul şi Potirul cu acoperămintele lor, apoi pe amândoua cu acoperământul cel mare. Rosteşte rugăciunea Proscomidiei sau a punerii înainte, prin care roagă pe Dumnezeu sa binecuvânteze acele Daruri, să le primească în altarul Său cel ceresc şi să pomenească atât pe cei ce le-au adus, cât şi pe cei pentru care s-au adus. În sfârşit, preotul tămâiază Darurile, altarul şi biserica întreagă, închipuind prin aceasta revărsarea darurilor Duhului Sfânt peste Biserică şi peste credincioşi.
113. Darurile binecuvântate astfel sunt prefăcute acum în Sfântul Trup şi Sânge ?
Nu încă. Atâta vreme cât rămân la Proscomidie, Sf. Agnet de pe Disc şi vinul din Sf. Potir nu se prefac încă în Trupul şi Sângele Domnului, ci sunt numai un simbol, o icoana sau o închipuire a Sfântului Trup şi Sânge. Ele nu mai sunt însă nici pâine simplă şi vin obişnuit, ca oricare altul, ci, datoritş binecuvântării şi rugăciunii săvârşite asupra lor, au devenit «cinstitele Daruri», consfinţite, hărăzite, afierosite sau închinate lui Dumnezeu.
Toate cele săvârşite până acum la Proscomidie sunt numai simboale 475 (Nicolae Cabasila, op. cit. trad. cit., cap. VI, p. 34).
114. Ce anume simbolizează sau închipuie cele săvârşite la Proscomidie ?
Acestea închipuie pe de o parte naşterea şi copilăria Domnului, iar pe de alta, Patimile Lui.
Astfel, prescura cea dintâi, din care se scoate Sf. Agnet, închipuie pe Sf. Fecioara, din care S-a născut Domnul, după trup; scoaterea Sf. Agnet din prescură înseamnă întruparea şi naşterea Domnului din Sf. Fecioară 476 (Sf. Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească şi teoria mistică (tâlcuire despre sfântul locas şi despre Sf. Liturghie) trad. rom. în ms. de I. Popescu, p. 32-33; şi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Liturghie, cap. 92, trad. rom. p. 97). Proscomidia închipuie locul Naşterii (Betleemul) şi al vieţii Mântuitorului, dinainte de Botez (Nazaret, Capernaum) 477 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. şi trad. cit., p. 33-34), iar discul ţine locul ieslei din staulul de vite în care a fost culcat Pruncul dupa naştere. Acoperămintele sunt scutecele cu care a fost înfăşat dumnezeiescul Prunc de către Magii de la Răsărit. Asezarea steluţei desfăcute peste Sfântul Disc simbolizează steaua care i-a călăuzit pe magi spre locul naşterii, iar tămâierea sau cadirea înseamnă darurile: aur, smirna şi tămâie, aduse dumnezeiescului Prunc de către Magii de la Răsărit. Acoperirea darurilor şi rămânerea lor tainică la Proscomidiar înseamnă vremea necunoscută a vieţii lui Iisus, înainte de începerea lucrării Sale în lume, viaţa pe care Sfintele Evanghelii nu ne-o istorisesc 478 (Nicolae Cabasila, op. si trad. cit., cap. XI, p. 41-42).
Pe de altă parte, cele săvârşite la Proscomidie ne duc cu gândul la Răstignirea şi Patimile Domnului.
Astfel, Proscomidia închipuie Golgota sau locul Răstignirii; străpungerea Sf. Agnet cruciş şi împungerea lui cu copia închipuie jertfa sângeroasă a Domnului, adică răstignirea Lui pe cruce, împungerea sfintei coaste cu suliţa; copia înlocuieşte suliţa cu care ostasul a împuns pe Domnul în coastă. Vinul şi apa turnate în potir închipuie Sângele şi apa care au curs din sfânta coastă, iar Potirul înlocuieşte atât paharul de la Cină, cât şi vasul cu fiere şi cu oţet din care i s-a dat sa bea Celui Răstignit şi în care, după tradiţie, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns şi păstrat o parte din dumnezeiescul Sânge care a curs din ăanile Domnului 479 (Meletie Sirigul, op. si loc. cit., p. 42). Discul este patul (nasalia) pe care Iosif şi Nicodim au aşezat Trupul Domnului (după coborârea de pe Cruce) 480 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. si trad. cit., p. 30). Maica Domnului, care a zăbovit îndurerată lângă crucea Fiului Său răstignit (Ioan 19, 25), este şi ea de faţă aici, sub forma miridei triunghiulare aşezate de-a dreapta Sf. Agnet.
115. De ce partea de la începutul Liturghiei se numeşte “Liturghia catehumenilor” sau a celor chemaţi ?
Pentru că, în vechime, pe lângă creştinii botezaţi puteau lua parte la ea şi catehumenii, adică aceia care se pregăteau să între în creştinism, trebuind să înveţe mai întâi adevărurile de credinţă creştină. Ea ţine de la Binecuvântare până la cuvintele “Cei chemaţi, ieşiţi!…”, când catehumenii trebuiau să părăsească biserica .
116. Care sunt părţile mai de seamă ale Liturghiei catehumenilor ?
Acestea sunt următoarele:
1. Binecuvântarea mare
2. Ectenia mare
3. Antifoanele
4. Vohodul mic sau ieşirea cu Sf. Evanghelie
5. Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule…)
6. Citirile din Sfânta Scriptură (Apostolul şi Evanghelia)
7. Ectenia stăruitoare sau întreită
8. Ectenia pentru catehumeni
117. Ce binecuvântare se dă la începutul Liturghiei şi care este înţelesul ei ?
Se dă binecuvântarea cea mare prin cuvintele: “Binecuvântată este împăraţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Spunând aceste cuvinte, preotul face semnul crucii cu Evanghelia peste Antimisul de pe Sfânta Masa. Credincioşii, binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei înşişi de El. Prin aceste cuvinte exprimă şi o speranţă că vom face parte din împărăţia cerească, din împărăţia luminii şi a iubirii Preasfintei Treimi, a Cărei întrare o pregăteste Sfânta Liturghie 481 (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, în “Ed. Mitropoliei Olteniei”, Craiova, 1986, p. 133 s.u.).
118. Ce este Ectenia mare ?
Este o rugăciune rostită de diacon, din mijlocul bisericii sau de un preot din altar şi alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi materiale ale obştii credincioşilor. La fiecare dintre aceste cereri, credincioşii (strană, cântăreţii sau corul) răspund: «Doamne miluieşte!», strigăt pios după ajutorul lui Dumnezeu.
Ectenia mare o găsim şi la începutul altor slujbe, ca Vecernia şi Utrenia etc.
119. Ce sunt Antifoanele care urmează după Ectenia Mare şi ce închipuie ?
Sunt trei imne cântate pe rând de cele două strane. Dintre acestea unele au fost alcătuite de împăratul bizantin Justinian în cinstea Mântuitorului.
Fiind alcătuite parte din versete din Psalmi, parte din cântari ale Legii Noi, Antifoanele ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pământ, era în lume, dar lumea încă nu-L cunoştea. Ele închipuie vremea dinainte de Sf. Ioan Botezătorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan 1, 8-10), când era încă nevoie de prooroci care să vestească venirea Domnului. De aceea se cântă la Antifoane psalmii profetici, în care se prooroceşte această venire.
Fericirile alcătuiesc Antifonul din urmă. Ele fac parte din cea dintâi cuvântare mare (Predica de pe munte), tinuţă de Mântuitorul Hristos oamenilor (Matei 5, 3-12) şi închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăteşti la sfârşitul Antifonului al treilea arată că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii.
120. Ce închipuie Vohodul cel mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie ?
Închipuie ieşirea Mântuitorului în lume, spre propovăduirea Evangheliei. Sf. Evanghelie întruchipează pe Hristos însuşi; de aceea cântăm acum: “Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos”. Luminile care sunt purtate înainte închipuie pe Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care a pregătit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), şi pe toţi proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.
121. Ce înseamnă cuvintele “înţelepciune drepţi”!
Prin aceste cuvinte preotul sau diaconul arată poporului Sf. Evanghelie, înălţând-o în văzul tuturor, înainte de a intra în Sf. Altar. Prin ele preotul vrea să spună credincioşilor: “Această Sfântă Evanghelie, care se va citi îndată, este singura şi adevarăta înţelepciune: înţelepciunea dumnezeiască (I Cor. 1, 24-30 si Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci, s-o ascultaţi stând drepţi în picioare, în semn de respect, iar nu stând jos, ca până acum”. La noi însă credincioşii îşi arată respectul faţă de Sf. Evanghelie îngenunchind în timpul citirii ei, ca şi cum ar asculta pe Domnul însuşi. Cei care stau în picioare nu fac un păcat.
122. Ce închipuie Apostolul şi Evanghelia ?
Apostolul, adică citirea unei bucăţi din Faptele sau din Epistolele Apostolilor, închipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire, iar citirea Evangheliei închipuie pe însuşi Mântuitorul propovăduind mulţimilor.
123. Ce închipuie cadirea sau tămâierea din timpul Apostolului ?
Închipuie atât pe Sf. Apostoli, cât şi mireasma învăţaturii dumnezeieşti răspândite de ei în toata Biserica, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale! Pentru că suntem lui Dumnezeu buna mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier” (II Cor. 2, 14-15).
124. De ce partea a doua a Liturghiei se numeşte “Liturghia credincioşilor” ?
Se numeşte aşa pentru că în vechime nu puteau lua parte la săvârşirea ei decât credincioşii, adică creştinii care primiseră botezul şi care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască pentru păcate ieşeau din biserică odată cu catehumenii. E cea mai sfânta parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se săvârşeşte Sfânta Taina a Euharistiei. De aceea se mai numeşte şi Liturghia Euharistică sau propriu-zisă. Începe cu ectenia: “Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!” şi ţine până la sfârşitul Liturghiei.
125. Care este miezul sau mima Liturghiei credincioşilor ?
Este săvârşirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adică Sfinţirea şi prefacerea Darurilor în Sfântul Trup şi Sânge şi apoi împărtăşirea cu ele.
126. Unde se face sfinţirea Darurilor ?
Pe Sfânta Masa, dar cinstitele Daruri se afla până acum tot la proscomidiar şi deci trebuie aduse la Sfânta Masa.
127. Când se face această aducere ?
În timpul Vohodului mare sau al ieşirii cu cinstitele Daruri.
128. Ce închipuie Vohodul mare sau ieşirea cu Sfintele Daruri ?
Este strămutarea sărbătorească a cinstitelor Daruri de la Proscomidie, unde au fost pregătite, prin mijlocul bisericii, la Sf. Masa, unde urmează să fie Sfinţite, prin puterea Duhului Sfânt învocată de episcopul sau preotul liturghisitor asupra lor (epicleza). Aceasta închipuie ultimul drum făcut de Domnul din Betania în Ierusalim, înainte de Patimile şi moartea Sa, adică intrarea Sa triumfală în Ierusalim, unde trebuia să Se jertfească 482 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. şi trad. cit., p. 69 şi Nicolae Cabasila, op. şi trad. cit., cap. XXIV, p. 66-67). Mai înseamnă procesiunea de îngropare a Domnului, adică ducerea Sfântului Său Trup de la Golgota la locul unde era săpat mormântul. Preotul şi diaconul, care poartă Sf. Disc şi Sf. Potir cu cinstitele Daruri, închipuie acum pe Iosif din Arimateea şi pe Nicodim, care au coborât trupul Domnului de pe Cruce şi l-au pus în mormânt 483 (Ibidem, p. 68; Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 49).
129. Pentru ce preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii, face aici pomeniri ?
Pomenirile de aici se fac după pilda tâlharului răstignit în dreapta lui Iisus, care a câştigat făgăduinţa raiului, pentru că a rugat pe Domnul: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca 23, 42).
130. Ce face preotul după ce intră cu cinstitele Daruri în Altar ăi ce închipuie cele ce se fac atunci ?
Preotul asează cinstitele Daruri pe Sf. Antimis care se găseste întins pe Sf. Masa, ia acoperamintele cele mici şi le pune deoparte, pune peste Sf. Disc şi Sf. Potir acoperământul cel mare, le tămâie şi apoi închide uşile ămpărăteşti şi trage dvera (perdeaua).
Sfânta Masă închipuie acum Golgota (locul Răstignirii) sau grădina în care se află mormântul Domnului. Asezarea cinstitelor Daruri pe ea înseamnă punerea în mormant a Domnului. Sfântul Antimis şi Sfântul Disc ţin locul mormântului; cele două acoperăminte mici sunt ştergarul sau năframa pusă pe faţa Domnului şi giulgiurile cu care a fost înfăşurat; acoperământul cel mare este piatra pusă pe intrarea mormântului 484 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. si trad. cit., p. 35-36); cădirea Darurilor aminteşte aromatele cu care a fost uns trupul Domnului şi miresmele aduse de sfintele femei (mironosiţe) la îngropare (Ioan 19, 39-40). Steluţa care rămâne pe Sf. Disc este pecetea pusă pe piatra mormântului, închiderea uşilor împărăteşti închipuie pogorârea Domnului la iad cu sufletul, iar tragerea dverei (perdelei) închipuie înconjurarea mormântului cu strajă (Matei 27, 62-66) 485 (Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 48-49). De aceea şi rugăciunile pe care le rosteşte acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea şi îngroparea Domnului.
131. Sfinţirea Darurilor se face îndată după punerea lor pe Sfânta Masă ?
Nu. Ci se face mai întâi pregătirea sufletească a credincioşilor, în vederea acestei înfricoşate clipe a Sfintei Liturghii.
132. Cum se face această pregătire sau ce ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe ?
Iubire şi pace între noi şi credinţă fierbinte.
133. Cum ne arătăm acum iubirea dintre noi ?
După o ectenie în care rugăm pe Dumnezeu să ne dea o zi bună, de pace, iertare de greşeli, sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată de apoi, diaconul ne îndeamnă cu glas înalt: “Să ne iubim unii pe alţii…”. E porunca pe care Mântuitorul a dat-o Sfinţilor Apostoli şi printr-înşii şi nouă: “Poruncă nouă vă dau: ca să vă iubiţi unul pe altul…” (Ioan 13, 34 si 15, 12). În vechime, credincioşii din biserică, urmând poruncii Sfinţilor Apostoli, îşi dădeau acum sărutarea sfântă sau a pacii (Rom. 16, 16; 1 Cor. 16, 20; 1 Petru 5, 14); bărbaţii se sărutau între ei şi femeile între ele, în semn de iubire şi împăcare. Cu timpul, din pricina neorânduielilor la care dădea naştere, acest obicei a fost părăsit şi a rămas numai la sfinţiţii slujitori din altar, care, dacă sunt mai mulţi, se sărută acum unul cu altul pe umeri. Se cuvine însă ca şi credincioşii să-şi umple acum sufletul de iubire, de pace şi iertare, uitând şi alungând din inimile lor toată vrajba, ura şi pizma faţă de alţii.
134. Dar credinţa comună cum ne-o arătăm ?
Prin rostirea Crezului sau a Simbolului Credinţei, care vrea să spună că, pe lângă iubirea unuia faţă de altul, ni se cere şi credinţa dreaptă (ortodoxă), pentru a putea lua parte, cu vrednicie, la Sfânta Jertfa. De aceea, se cuvine ca fiecare din noi să rostim în acest moment Crezul, însoţind pe cel ce îl rosteşte cu glas tare, diaconul sau cântăreţul.
135. Ce înseamnă cuvintele: “Uşile, uşile; cu înţelepciune să luăm aminte!”, prin care preotul (diaconul) vesteşte rostirea Crezului ?
În vechime, prin aceste cuvinte se atrăgea luarea aminte slujitorilor care păzeau uşile de intrare ale bisericii (diaconiţe şi ipodiaconi), să-si sporeasca băgarea de seama ca nimeni dintre credincioşii dinlăuntru să nu mai iasă afară şi nici un necreştin (catehumen, eretic sau penitent) să nu intre în biserică în timpul înfricoşatei Jertfe. Astăzi, aceste cuvinte sunt păstrate ca un îndemn spre ascultarea cu luare aminte a Crezului.
136. Cum ni se vesteşte aducerea Sfintei Jertfe ?
Prin îndemnul pe care ni-l adresează preotul (diaconul); «Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!»
137. Ce înseamnă cuvintele: “Mila păcii, jertfa laudei” cu care credincioşii (cântăreţii) răspund la îndemnul de mai sus ?
Aceste cuvinte arată darurile Jertfei duhovniceşti sau nemateriale pe care credincioşii o aduc din partea lor odată cu Jertfa cea adevărata adusă acum de preot în numele lor. Şi care sunt aceste daruri ale jertfei lor ? Sunt cele trei virtuţi: mila, pacea şi jertfa de laudă (cântarea), pe care Sf. Scriptura le recomandă adesea ca adevărate daruri de jertfă bine-plăcuta lui Dumnezeu, în locul jertfelor sângeroase ale Legii Vechi. Cu alte cuvinte, credincioşii răspund:
1. aducem întâi mila, pentru ca Domnul a zis: “Mila voiesc, iar nu jertfa!” (Osea 6, 6; Matei 9, 13; 12, 7).
2. aducem apoi pace, pentru ca Mântuitorul însuşi a spus: “Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24; Marcu 11, 25-26).
3. şi, în fine, aducem jertfă de laudă (antare), pentru că o asemenea jertfă cere Domnul prin gura Psalmistului: “Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă… jertfă de laudă Mă vă slăvi” (Ps. 49, 15, 24; 106, 22; 115, 7). De asemenea Sf. Apostol Pavel ne spune: “Aşadar, prin El (Hristos) să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor care preaslăvesc numele Lui” (Evr. 13, 15).
138. Cum aduc credincioşii “jertfă de laudă” în timpul Sfintei Jertfe ?
Cântând imnele numite de obicei «răspunsurile mari», şi anume: «Cu vrednicie şi cu dreptate este»; Trisaghionul biblic: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot…», «Pre Tine Te lăudăm…» şi «Axionul».
139. Ce face preotul în acest timp ?
După ce îndeamnă pe credincioşi: «Să mulţumim Domnului», el însuşi mulţumeşte lui Dumnezeu, în numele credincioşilor, pentru toate binefacerile mântuirii, începând să citească în taină o lungă rugăciune, numită cu un cuvant grecesc “anafora”, adica rugăciunea aducerii Sfintei Jertfe. Această rugăciune este partea cea mai de seamă şi mai sfântă din Liturghie. Ea cuprinde o înfăţişare, pe scurt, a faptelor de seamă din istoria mântuirii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu – Tatăl o fierbinte mulţumire şi slăvire pentru toate binefacerile dăruite neamului omenesc, îl roagă să prefacă Darurile de pe Sfânta Masa în Sfântul Trup şi Sânge şi să le primească drept daruri şi jertfă şi apoi mijloceşte, pentru ca, prin ele, toată Biserica să dobândească împlinirea cererilor şi dorinţelor ei.
140. Ce auzim noi din această rugăciune ?
Din această rugăciune tainică, credincioşii nu aud decât câteva fraze pe care preotul le rosteşte cu voce tare. Astfel, pomenind, între altele, pe îngerii din ceruri, care slăvesc neîncetat pe Dumnezeu, preotul adaugă, cu glas înalt, chipul în care se face aceasta slăvire: «Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind».
141. Care este această cântare de biruinţă ?
Este imnul întreit sfânt, pe care Serafimii din vedenia Proorocului Isaia şi mai apoi a Sfântului Evanghelist Ioan îl cânta, în jurul tronului Celui Prea Înalt: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…” (Isaia 6, 3 şi Apoc. 4, 6-8). Pe acesta îl cânta acum şi credincioşii din afarş de altar, cântăreţii sau corul, arătând că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu îngerii şi oamenii s-au unit într-o singură ceată (cor) şi laudă într-un glas pe Dumnezeu 486 (Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cap. XTX si XXIV, p. 343, 348 şi 350; Sf. Simion al Tesalonicului, Tâlcuirea despre sfântul locaş, p. 263).
Mai departe, preotul, istorisind în taină chipul în care Mântuitorul a întemeiat Sfânta Euharistie, la Cina cea de Taină, glăsuieşte tare înseşi cuvintele rostite atunci de Domnul către Sfinţii Apostoli: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu», apoi: «Beţi dintru acesta toţi; acesta este Sângele Meu…».
142. Oare prin aceste cuvinte se sfinţesc şi se prefac Darurile ?
Nu, ci ceva mai târziu şi anume în timpul în care credincioţii (corul) cânta «Pre Tine Te lîudîm…» şi când preotul citeşte epicleza, adică acea parte din rugăciunea de aducere, în care imploră pe Dumnezeu să trimită pe Sfântul Duh spre a sfinţi şi a preface Darurile. Atunci e clipa cea mai sfântă din tot cursul Sfintei Liturghii, căci Sfântul Duh coboară şi sfinţeşte pâinea şi vinul, prefăcându-le în Sfântul Trup şi Sânge. De aceea, credincioşii îngenunchează, la unele biserici se bate în toacă sau sună clopoţelul din altar, sau chiar clopotul cel mare, pentru ca să auda şi cei ce nu sunt în biserică şi să se roage.
De aici înainte cinstitele Daruri devin «Sfintele Daruri». Ele nu mai sunt doar niste simboluri sau închipuiri ale firii omeneşti a Mântuitorului – ca până acum – , ci însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, păstrându-şi doar înfăţişarea văzută de pâine şi de vin. Ele sunt adevăratul Trup şi Sânge cu care Mântuitorul S-a născut din Sfânta Fecioară, cu care a trăit pe pământ, cu care a pătimit şi S-a îngropat, cu care a înviat şi S-a înălţat întru slavă.
143. Ce face preotul după sfinţirea Darurilor ?
Deoarece de aici înainte Mântuitorul Se află de faţă printre noi, cu Sfântul Său Trup şi Sânge, preotul citeşte, tot în taină, partea de la sfârşitul marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, adică rugăciunea de mijlocire pentru toată Biserica. El pomeneşte acum pe toţi credincioşii vii şi morţi, rugându-se că aducerea Sfintei Jertfe să le fie spre folos şi spre iertarea păcatelor. Împreună cu aceştia, pomeneşte şi pe toţi Sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu, dar nu rugându-se pentru ei, ci pentru ca ei sa mijlocească pentru noi şi să dobândim şi noi, ca şi ei, împărăţia cerurilor. În fruntea lor e pomenită cu glas tare, în semn de deosebită cinstire, Maica Domnului. În cinstea ei se cântă acum la strană Axionul («Cuvine-se cu adevărat…»), adică imnul pentru preamărirea Sfintei Fecioare. În timpul acesta, preotul binecuvântează anafora care se va împărţi la sfârşitul Liturghiei. Apoi continuă pomenirile, pomenind cu glas tare pe episcopul (ierarhul) locului.
144. Ce înseamnă cuvintele: “Pre toţi şi pre toate”, cu care răspunde acum corul ?
Înseamnă că ne rugăm ca Dumnezeu să pomenească pe toţi creştinii şi pe toate creştinele pe care credinciosul îi are în gând, pentru ca toţi să se împărtăşească din roadele binecuvântate ale Sfintei Jertfe.
145. După aducerea jertfei urmează îndată împărtăşirea cu Sfintele Daruri ?
Nu îndată, ci după o scurtă pregătire a preotului şi a credincioşilor în vederea împărtăşirii.
146. În ce constă această pregătire ?
Ea constă în:
1. O ectenie, în care ne rugăm ca Dumnezeu să primească Darurile noastre, trimiţându-ne în schimb mila şi harul Său;
2. Două rugăciuni în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu să ne ajute a ne împărtăşi cu vrednicie de Sfintele Taine;
3. Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) pe care o cântă sau o rostesc credincioşii, în semn că ei se simt acum din destul pregătiţi şi vrednici să se numească fii ai lui Dumnezeu, să-L cheme pe Tatăl nostru, al tuturor şi să-L roage ca să le dea nu numai «Pâinea noastra cea de toate zilele, ci ăi «pâinea cea cerească», adică Trupul lui Hristos, din care cel ce va gusta va fi viu în veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobândind înfierea cea după har.
147. Când încep în Sfântul Altar pregătirile pentru împărtăşire ?
Atunci când preotul ia în mâini Sfântul Trup (Agnet) şi-l înalţă de pe Disc, cu cuvintele: «Să luam aminte! Sfintele, Sfinţilor!»
148. Ce înseamnă această înalţare şi aceste cuvinte ?
Înălţarea Sfântului Agnet închipuie înălţarea Domnului pe Cruce; iar cuvintele “Sfintele, Sfinţilor!” vor să spună că Sfintele Daruri se vor da numai celor sfinţi, adică acelora care s-au pregţtit în chip deosebit şi sunt vrednici să le primească .
149. Cum se pregătesc Sfintele Daruri pentru împărtăşire ?
Înainte de împărtăşire, preotul împarte Sf. Trup în patru părţi: prima parte (aceea pe care sunt întipărite iniţialele «Is») o pune în Potir, închipuind cu aceasta reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge, adică învierea Domnului; din a doua (cea cu iniţialele “Hs”) se împărtăşesc sfinţiţii slujitori, iar celelalte două (cele cu iniţialele «Ni» şi «Ka») se pun în Sf. Potir după împărtăşirea clericilor, pentru a se împărtăşi credincioşii din ele. Pregătirea Sf. Sânge se face turnând în Sf. Potir căldura sau apă caldă şi binecuvântată de către preot.
150. Ce închipuie “căldura” sau apa caldă care se toarnă în Sfantul Potir ?
Ea închipuie căldura Duhului celui de viaţă făcător, arătând că, chiar în moarte, Dumnezeirea nu a fost despărţiţă de Sfântul Trup, ca şi dumnezeiescul suflet 487 (Idem, Răspuns la întrebarea 58, trad. rom. p. 331). Totodată ea închipuie căldura vieţii pe care Sfântul Duh o toarnă din nou în mădularele moarte, prin înviere: “Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31). Se toarnă în Sfântul Potir, pentru ca să ne dea, în clipa împărtăşirii, simţirea adevărată a sângelui viu şi cald, curs din coasta şi din rănile cuielor Celui răstignit pentru noi 488 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. şi trad. cit., p. 115; Sf. Simion al Tesalonicului, Tâlcuirea despre dumnezeiescul locaş, p. 94-95 şi Răspuns la întrebarea 158, trad. rom. p. 266-267; p. 330-331).
151. Cum se face împărtăşirea ?
Sfinţiţii liturghisitori se împărtăşesc la fiecare Liturghie, în Sfântul Altar, ca Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină. Sfânta Masa ţine atunci locul Mesei de la Cină. În timpul acesta, corul cânta Chinonicul (Priceasna), adică imnul împărtăşirii, iar preotul iese după aceea în faţa Sfintelor Uşi sau pe Amvon şi rosteste predica.
Când sunt credincioşi de împărtăşit, preotul toarnă în Sfantul Potir cele două parţi din Sf. Trup însemnate cu «Ni» şi «Ka», deschide Sfintele Uşi şi cheamă pe credincioşi prin cuvintele: “Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste să vă apropiaţi”. (Despre rânduiala împărtăşirii vom scrie mai pe larg acolo unde vom vorbi despre rânduiala Sfintei împărtăşanii).
După împărtăşire, scopul Sfintei Liturghii este împlinit. Acum preotul ridică Sfântul Disc deasupra Sfântului Potir şi toarnă în el şi miridele, adică părticelele de pâine aduse pentru sfinţi şi pentru credincioşii vii şi morţi.
152. Ce înseamnă ultima arătare a Sfântului Potir şi ducerea lui la Proscomidie ?
Înseamnă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi înălţarea Lui la ceruri. Sfânta Masă rămâne acum Scaunul slavei lui Dumnezeu – Tatăl, iar Proscomidia, din dreapta ei, este şederea Fiului de-a dreapta Tatălui, întru slavă 489 (Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 51).
153. Cum se termină Sfânta Liturghie ?
După o scurtă ectenie de mulţumire pentru primirea Sfintei împărtăşanii, preotul iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântand credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor.
După aceasta, iese în faţa iconostasului şi «miruieşte» pe credincioşi, adică îi unge pe frunte cu untdelemn sfinţit din candele, rostind, la fiecare, cuvintele: “Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul!” Această ungere închipuie coborarea Sf. Duh peste Biserică, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbă.
Se împarte apoi credincioşilor anafora.
154. Ce este anafora şi care este rostul ei ?
Sunt bucăţele de pâine tăiate din prescurile întrebuinţate la Proscomidie şi binecuvântate de preot, care se împart credincioşilor din biserică, la sfârşitul Liturghiei, iar unii iau din ea şi acasă, pentru cei ce n-au putut veni la biserică. La început, anafora se dădea ca o mângâiere numai celor ce nu se puteau împărtăşi, ţinând deci locul Sfintei împărtăşanii. Astăzi însă o iau şi cei ce se împărtăşesc, după împărtăşire. De aceea, anafora se ia numai la sfârşitul Liturghiei şi pe nemâncate (ca şi Sf.Împărtăşanie); nu se cere înainte, adică în timpul Liturghiei, cum obişnuiesc unii creştini care nu cunosc rostul ei. După unii învăţaţi, anafora ar fi o rămăşiţă sau aducere aminte de agapele sau mesele frăţeşti, de obşte, care aveau loc la sfârşitul Liturghiei, în Biserica primilor creştini.
Anafora e din restul prescurii din care s-a scos Sf. Agnet şi care, precum am văzut, închipuie pe Sf. Fecioara; ea e binecuvântatş de preot în timpul Axionului, adică al imnului cântat în cinstea şi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu 490 (Ibidem, p. 51).
155. Ce valoare şi ce însemnătate are slujba Sfintei Liturghii în viaţa creştină, în comparaţie cu celelalte sfinte slujbe despre care am vorbit mai înainte ?
Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Aşa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului şi totodată faptul cel mai de căpetenie din istoria mântuirii lumii, tot aşa şi Sf. Liturghie care înveşniceşte pe pâmânt acea Jertfă este miezul, încoronarea şi desăvârşirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Ea este totodată şi singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi, de aceea nici nu se numără între cele “şapte laude”, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecărei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi bisericească 491 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfintele rugăciuni, cap. CCI, trad. rom. p. 198). Toate celelalte slujbe care se săvârşesc înaintea ei, ca Vecernia şi Utrenia, servesc numai ca un fel de pregătire a Liturghiei. În ele aducem lui Dumnezeu numai rugăciune de cerere, ori laudă, mulţumire şi slăvire, pe când prin Liturghie îi aducem, pe lânga acestea, ceva mai mult: îi aducem Jertfa care, precum am mai spus, este cea mai înaltă formă de cinstire şi preamărire a lui Dumnezeu. Valoarea, preţul sau vrednicia acestei Jertfe este neîntrecută, dacă avem în vedere că Cel ce Se jertfeşte într-însa este însuşi Hristos, Arhiereul desăvârşit, ” sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evr. 7, 26), şi ca darul nostru de jertfă este tot ce s-ar putea aduce mai de preţ lui Dumnezeu: însuşi Trupul şi Sângele neprihănit al Fiului Său, adică tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt, mai curat şi mai desăvârşit, singurul dar vrednic de mareţia şi sfinţenia lui Dumnezeu.
De aceea, precum zicea Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, “nu este altceva mai de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui (a Mântuitorului) şi înnoirea oamenilor şi părtăşie a Lui cu noi… Deci, mai presus decât toată rugăciunea şi lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii noastre pe ea s-o săvârşim”492 (Despre preoţie, trad. rom. p. 353).
156. Ce folos şi ce câştig sufletesc avem luând parte la Sfânta Liturghie ?
Rânduiala Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmăreşte cu luare aminte, o adevărată şcoală de învăţătură creştină, o bogată comoară de învăţăminte, la îndemana şi pe înţelesul tuturor. Într-însa creştinul găseşte învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub forma prescurtată a Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care e alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii. Găsim apoi Sfânta Scriptură, în citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele versete şi cuvinte din Biblie presărate din belşug în rugăciunile şi cântările din Liturghie, precum şi în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau în predica rostită de preot.
Dar, mai presus de orice, găsim în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi istoria sfântă a mântuirii noastre, arătată prin semnele văzute care alcătuiesc sfânta slujbă. Am văzut cum toate cele ce se săvârşesc, se cântă şi se rostesc în timpul Sfintei Liturghii ne duc cu gândul la Hristos Domnul, pentru ca în ele îl vedem arătat pe El şi întreaga Lui lucrare mântuitoare. Luând deci parte la Sfânta Liturghie, petrecem împreună cu Iisus, ascultăm glasul Lui, suntem aproape de Dânsul; iar daca ne împărtăşim, ne unim cu El: El petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56).
157. Cum se explică puterea deosebită a rugăciunilor făcute în timpul Sfintei Liturghii ?
Apropierea de Domnul, Care e de faţă cu Trupul pe Sf. Altar, ne dă puteri şi nădejdi nebănuite, aşa cum dădea Sfinţilor Apostoli şi Ucenici după înviere. El Se roagă împreună cu noi; El însuşi mijloceşte pentru noi în faţa lui Dumnezeu – Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile şi dorinţele noastre şi rugându-Se pentru împlinirea lor (Ioan 16, 23-26; Efes. 2, 18; 1 Tim. 2, 5). Odată cu El se roagă pentru noi şi Sfinţii, a căror pomenire şi laudă o facem şi ale căror mijlociri le cerem de atâtea ori în cursul Liturghiei. Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau obştii şi unite cu rugăciunea lui Iisus, rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure. “Credem că vom dobândi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem rugăciune la Jertfa sfântă şi prea înfricoşată ce este pusă înainte”, zice Sf. Chiril, Arhiepiscopul cetăţii sfinte a Ierusalimului, din veacul al IV-lea 493 (Cateheza a cincea mistagogică, cap. IX, în trad. rom. de Pr. D. Fecioru, vol. II, p. 571). Iar renumitul tâlcuitor al Liturghiei, Nicolae Cabasila, adaugă, mai târziu, că: «nu se mai află o altă formă de rugăciune care să poată atât de mult şi care să ne dea nădejdi mai mari ca aceea adusă prin această înfricoşată Jertfă, care a curăţat, în dar, păcatele şi fărădelegile lumii» 494 (Op. şi trad. cit., cap. XXIV, p. 67).
158. Numai cei vii folosesc din săvârşirea Sfintei Liturghii ?
Nu numai cei vii, ci şi morţii pe care îi pomenim şi pentru care ne rugăm, căci jertfa se aduce şi pentru ei. «Încă aducem Ţie această jertfă… pentru cei adormiţi întru credinţă…»; aşa se roagă preotul în taină, după sfinţirea şi prefacerea Darurilor. Cei adormiţi se împărtăşesc şi ei, la fel cu noi, din roadele binecuvantate ale Sfintei Liturghii, căci şi lor le dă Hristos, prin Sângele Său, iertare de păcate şi nădejdea învierii pentru viaţa de veci. Despre aceasta ne încredinţează toţi Sfinţii Părinţi şi marii Dascăli ai Bisericii 495 (Astfel, de exemplu, Asezămintele Sf. Apostoli, cartea VI, cap. XXX (în trad. rom. de Pr. I. Mihalcescu, Pr. M. Paslaru şi Ec. G. Nitu, cu titlul Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. II, 1928, p. 179); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V-a Mistagogică, 9, în trad. rom. cit. p. 571; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia III-a la Epistola către Filipeni; Mărturisirea Ortodoxă, partea I, Răspuns la întrebarea 107, trad. cit., ed. 1952).
159. Trebuie deci să luăm parte la Sfânta Liturghie ?
«Ce întrebare fără rost! Dar crezi oare că creştinii ar putea trăi fără Jertfa Liturghiei, sau că Sfânta Liturghie se săvârşeşte fără creştini?» 496 (Baronius, Anale, la an. 303). De aceea ne îndeamnă Sf. Maxim Mărturisitorul: «Tot creştinul trebuie să se afle des în sfânta biserică şi să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie săvârşită în ea, pentru Sfinţii îngeri care sunt de faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce intră şi se înfăţişează lui Dumnezeu şi care fac rugăciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevăzut pururea prezent, dar în chip deosebit mai ales în timpul Sfintei Liturghii… Să nu lipsim, aşadar, de la sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduială a dumnezeieştilor simboluri ce se săvârsesc 497 (Mystagogia, cap. XXTV, trad. rom. cit., p. 347-352), Iar Sf. Simion al Tesalonicului adaugă: «Să venim dar cu dragoste şi cu cucernicie, de se va putea mai mult decât la alta rugaciune, la Liturghie în fiecare zi, căci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va avea folos credinciosul» 498 (Răspuns la întrebarea 79, trad. rom. p. 342).
Cine nu ia parte la Sfânta Liturghie, acela a încetat de a mai fi creştin adevărat. Legătura lui cu Hristos e ruptă; unul ca acela s-a făcut mădular uscat, bolnav sau mort al Bisericii sau al Trupului lui Hristos (Ioan 15, 5-6). De aceea, vechile rânduieli ale Sfinţilor Părinţi pedepseau pe cei ce lipseau de la biserică mai mult de trei duminici una după alta (Canonul 11 al Sinodului din Sardica şi Canonul 80 al Sinodului VI ecumenic).
Dacă deci pricini serioase te împiedică să fii de faţă la Sfânta Liturghie, trimite pe cineva din ai casei ca să dea o Liturghie pentru toţi, sau măcar pomelnicul şi o prescură, rugând pe preot să te pomenească şi să se roage pentru tine la timpul cuvenit.
160. Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfanta Liturghie ?
Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, adu-ţi aminte că biserica este “casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine “să ne apropiem cu inima curată, în deplinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău şi spălându-ne trupul cu apâ curată…”, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Evr. 10, 22). Încetează deci din ajun lucrul şi obişnuitele îndeletniciri zilnice; spală-ţi trupul şi curăţeşte-ţi sufletul cu rugăciune, cu înfrânare de la păcate şi cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ura şi orice vrăjmaşie (Matei 5, 23-24 şi 1 Tim. 2, 8), mai ales atunci când vrei să te şi împărtăşeşi. Dacă poţi, bine este să iei parte la slujba de seară (Vecernia). Iar a doua zi dimineaţă, îmbracăte în haine curate şi îngrijite, de sărbătoare, dar nu cu găteala prea multă şi lux; îndeosebi femeile să lase obişnuitele podoabe, dresuri şi sulemeneli şi să vină cu capul acoperit (I Cor. 11, 5 şi 1 Tim. 2,9 şi Asezămintele Sf. Apostoli II, 57). Şi pentru că nu e cuviincios să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu mâinile goale (les. 22, 15), dacă poţi pregăteşte din vreme darul tău pentru altar: lumânări, tămâie, prinoase din rodurile pământului, dar mai ales prescură, vinul şi pomelnicul cu numele viilor şi celor adormiţi ai casei şi neamului tău.
161. Când să venim la biserică ?
Bun şi folositor lucru este să fii de faţă la întreaga Liturghie, în toate duminicile şi sărbătorile (porunca I a Bisericii). Sârguieşte-te deci sp fii din vreme ăn bisericp. De poţi, bine este sp iei parte şi la slujba dimineţii (Utrenie şi Ceasuri), căci ăn timpul ei se săvârşeşte de fapt Proscomidia, care face parte din Liturghie şi atunci se cade să dăm preotului prescurile pentru Liturghie. Dar dacă nu poţi veni mai devreme, caută să te îndrepţi spre casa Domnului cel putin atunci când auzi clopotul sau toaca de Liturghie.
Iar odată ce ai ajuns în biserică, rămâi până la sfârşit, căci numai aşa te vei bucura pe deplin şi de toate roadele dumnezeieştii slujbe. Cei ce nu vin la timp şi pleacă din biserică înainte de sfârsitul slujbei, pe de o parte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de altă parte, tulbură liniştea celorlalţi, precum şi ordinea şi buna rânduială care trebuie să domnească în biserică în timpul sfintelor slujbe. Pe bună dreptate, Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă pe unii ca aceştia cu luda Vânzatorul, care, pentru a-şi îndeplini gândul ticălos al trădării, a părăsit pe Domnul înainte de sfârşitul Cinei celei de Taină. De aceea, cei ce părăseau sfântul locas înainte de sfârşitul Liturghiei erau pedepsiţi în vechime cu cea mai mare pedeapsă: afurişania, sau excomunicarea, adică îndepărtarea din rândul creştinilor (Can. 9, al Sf. Apostoli şi Can. 2 al Sinodului din Antiohia).
162. Cum să luăm parte la Sf. Liturghie? Sau cum se cuvine să stăm şi ce trebuie să facem în biserică ?
Intrând în biserică nu uita că intri într-un locaş Sfinţit, în casa lui Dumnezeu. Nu este, deci, de prisos: “Să ştii cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu…” (I Tim. 3, 15). În clipa când păşim peste pragul bisericii, să lăsăm afară toate gândurile, toate grijile lumeşti, toate simţirile pământeşti. În biserică se intră “cu credinţă, cu frică lui Dumnezeu şi cu bună evlavie”. Păşind în sâantul locaş, să fim astfel slobozi de povara grijilor de toate zilele: «Toată grija cea lumească să o lepădăm» şi să ne aţintim gândul şi inima numai spre cer şi spre Dumnezeu: «Sus să avem inimile!», aşa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă .
Păşeşte apoi uşor, spre a te închina mai întâi în faţa Sfintei Evanghelii şi a icoanei de pe tetrapod, care închipuie pe Hristos în mijlocul bisericii, apoi în faţa iconostasului; dacă ai adus lumânări, aprinde-le în sfeşnice sau în faţa sfintelor icoane, iar dacă ai adus prescură, vin şi pomelnic, dă-le preotului prin uşa dinspre miazanoapte a altarului. Închină-te cu cuviinţă şi evlavie înaintea Sfintelor icoane, fără să stai prea mult îngenuncheat, mai ales ăn faţa icoanelor împărţteşti, pentru a îngădui şi altora să-şi facă rugăciunile lor şi pentru ca să nu împiedici pe preot în împlinirea slujbei. Dacă însă s-a început Sfânta Liturghie, rămâi să te inchini la icoane după sfârşitul slujbei.
Mergi după aceea în linişte şi te asează la locul cuvenit: bărbaţii la dreapta, iar femeile la stânga. Ai grijă să laşi la mijlocul bisericii loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine şi pentru Sfinţiţii slujitori, când trebuie să cădeasca toata biserica. Ai grijă, de asemenea, că locul de sub policandrul cel mare să rămâna gol, pentru ca preotul să poată ieşi pe acolo cu Sfânta Evanghelie şi cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarăşi, ca stranele să rămână libere, la îndemâna celor mai în vârstă, mai neputincioşi şi mai osteniţi decât tine, pentru că aceştia să poată şedea jos în anumite momente ale slujbei.
Nu umbla şi nu te mişca fără rost în biserică, ci rămâi în linişte la locul pe care ţi l-ai ales dintru început, pentru a păstra liniştea şi buna rânduială ce trebuie să domnească în casa Domnului, căci “Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33). Păstrează tot timpul în ţinută şi înfăţişarea ta trupească cuviinţa şi evlavia pe care trebuie să le avem în faţa împăratului tuturor. Nu sta tolănit sau alene în strană, ci drept, în picioare: «Sî stîm bine, sî stîm cu fricî şi să luăm aminte Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!» Nu vorbi şi nu râde, nu scuipa şi nu-ţi roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul tău şi urmăreşte cu băgare de seamă âanduiala slujbei, luând parte la cântările Sfintei Liturghii, bine ştiind şi încredinţat fiind că toate cele ce se săvârşesc în timpul Sfintei Liturghii se fac pentru noi toţi, slujitori şi credincioşi laolaltă. Ascultă mai ales cu multă luare aminte cele ce se citesc la Apostol şi Evanghelie, ca şi cum ai asculta pe Domnul însuşi sau pe Sfinţii Săi Apostoli; fii, de asemenea, atent la predica rostită de preot, căci el nu vorbeşte în numele lui, ci al lui Dumnezeu. Luarea aminte, cuviinţa şi credinţa noastră trebuie să sporească pe măsură ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfinţirii Darurilor.
Închină-te, adică fă-ţi semnul crucii şi pleacă-ţi genunchii la timpul cuvenit, adică: în timpul cântării «Pre Tine Te lăudăm», când se sfinţesc darurile, la Axion, când preotul mijloceşte pentru noi.
163. Fac bine cei ce îngenunchează la ieşirea cu Sfintele Daruri ?
Da. Lucrul acesta e îndreptăţit mai ales la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, când preotul iese cu Darurile sfinţite de mai înainte; trebuie să îngenunchem atunci ca înaintea Domnului 499 (Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Rugăciuni cap. CCCLV; Răspuns la întrebarea 55 şi Tâlcuire despre sfntul locas, p. 237, 268, 328), căci Sfintelor Daruri li se cuvine aceeaşi cinstire ca Domnului însuşi 500 (Mărturisirea ortodoxă, partial, Răspuns la întrebarea 56 şi 107, trad. cit., p.65,97). Dar şi la Liturghia obisnuită (a Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile) nu e rău dacă îngenunchem, căci, cu toate că Darurile în clipa aceea nu sunt încă prefăcute în Sf. Trup şi Sânge, totuşi ele nu mai sunt nici simpla pâine şi vin, ci au fost binecuvântate şi închinate Domnului, ca darurile care poartă închipuirea Trupului şi care se vor preface în curând în adevăratul Trup şi Sânge. Ele merită deci să fie cinstite 501 (Nicolae Cabasila, op. şi trad. cit., cap. XXTV, p. 66-67; Simion al Tesalonicului, Tâlcuire despre dumnezeiescul locaş, 78 şi răspuns la întrebarea 55 (trad. rom. p. 261-262, 328) s.a.). Îngenunchem apoi pentru că ştim că momentul acela din Liturghie închipuie ultimul drum al Domnului spre Patima sau spre Mormânt, de aceea se cade să ne umilim, să plăngem pentru cele ce a suferit El pentru noi şi să cerem iertarea păcatelor noastre 502 (Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 49).
Nu fac rău cei ce “cad la Daruri”, adică suferinzii, care se culcă jos pentru a trece preotul cu cinstitele Daruri peste dânsii, la Vohod.
164. Se cuvine să cânte în biserică credincioşii ?
Da. Să ne sârguim a învăţa cântările sfintelor slujbe, pentru că, atunci când le-am deprins bine, să ne alăturăm cântăreţilor sau corului, lăudând împreuna cu ei pe Dumnezeu prin cântare şi împlinind astfel îndemnul Psalmistului: “Toată suflarea să laude pre Domnul…!” (Ps. 150, 5). Bun lucru şi plăcut lui Dumnezeu este ca toată lumea din biserică «să slăvească cu un glas şi cu o inimă» pe Dumnezeu.
Dar dacă am ajuns să putem cânta la Liturghie – fie în cor, fie la strană – să nu cântam numai cu glasul, ci si cu inima (Can. 10 al Sin. IV din Cartagina) şi să nu producem tulburare cântând mai tare decât ceilalţi, pentru că să ni se audă glasul, luând-o înainte sau rămânand în urmă şi încurcând astfel pe cântăreţi; căci lucrul acesta este neplăcut şi urechilor noastre şi Domnului şi este spre paguba noastră sufletească 503 (Sf. Nichita Romanul, Episcopul Remesianei, Despre folosul psalmodiei, cap. XI).
Iar dacă nu ştim sau nu putem cânta, să ne rugăm în linişte; să ne rugăm fierbinte, cu credinţă şi din tot sufletul. Să unim rugăciunile noastre cu rugăciunile obşteşti ale Bisericii, rostite de preot sau de diacon, şi să le rostim în gând odată cu ei.
Dar mai ales să ne silim, pregătindu-ne din vreme şi cu cuviinţă, a ne împărtăşi cât mai des cu Sfintele Daruri. Căci numai atunci petrecem împreună şi unirea noastră cu Dumnezeu este întreagă, deplină şi desăvârşită.
Iar la sfârşitul Liturghiei, închină-te şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi tot restul zilei petrece-l în cuviincioase îndeletniciri spre folosul şi îmbogăţirea sufletului.
Făcând aşa, vom putea spune că am luat parte cu adevărat la sfânta slujbă şi vom ieşi din biserică mai luminaţi, mai buni şi mai apropiaţi de Dumnezeu, coborându-ne fiecare mai îndreptat la casa sa, cum spune Mântuitorul despre vameşul cel smerit din Sfânta Evanghelie (Luca 18, 14).

Botezul

165. Cine poate boteza ?
Dreptul de a săvârși Botezul îl are numai episcopul sau preotul 504 (Can. 46-50, ale Sf. Apostoli). În lipsă de preot poate boteza și călugărul simplu sau diaconul, iar la vreme de mare nevoie, dacă pruncul e pe moarte, îl poate boteza orice creștin, bărbat sau femeie și chiar tatăl pruncului. Cum? – Afundând pruncul de trei ori în apa curată și rostind formula sfîntă a Botezului: «Botează-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin» 505 (Can. 44-45 al Sf. Nichifor Mărturisitorul și Mărturisirea Ortodoxă, partea I, Răspuns la întreb. 103, trad. cit. p. 93). Dar dacă cel botezat astfel rămâne în viață, preotul va completa slujba Botezului, dupa rânduiala obișnuită, dar numai de la cufundare înainte, adică nu se mai citesc exorcismele și nu se mai face Sfințirea apei, ci numai îl miruiește cu Sf. Mir, citindu-i rugăciunile care urmează de aici inainte 506 (Ghenadie, fost Episcop de Arges, Liturgica, Buc. 1877, p. 182; Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica specială, Ed. Inst. Biblic, București, 1980, p. 356).
166. Unde se săvârșeşte Botezul ?
În pridvorul sau pronaosul bisericii. Canoanele opresc săvârşirea Botezului nu numai în case, ci chiar în paraclisele din casele particulare 507 (Can. 59, Sinod. VI ecum. şi Can. 31 al aceluiasi Sinod). Numai ăn cazuri cu totul rare şi de mare nevoie, frig grozav, pericol de moarte pentru prunc etc., se îngpduie săvârşirea Botezului în case.
167. Când se săvârşeşte Botezul ?
Pentru Botezul pruncilor, nu există zile sau ceasuri hotărâte, pentru ca să nu se întample să moară nebotezaţi. Dacă pruncul e firav şi există temere că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naştere 508 (Con. 38 al Sf. Nichifor Marturisitorul; Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 61 si 62 (trad. rom, p. 72, 77); Rugăciune la însemnarea pruncului când i se pune numele a opta zi după naştere, în Molitfelnic (ediţia 1984, p. 13-14)). Dacă nu, Botezul se face de obicei la opt zile după naşterea pruncului, sau în orice zi de sărbătoare după Liturghie.
168. Ce sunt naşii ? Care e rostul lor la Botez şi care sunt datoriile lor faţă de fini ?
Naşii sunt persoanele în vârsta care însoţesc pe prunc la Botez, răspunzând şi făcând cuvenita mărturisire de credinţă în locul şi în numele pruncului ce se botează. Ei sunt părinţii sufleteşti ai pruncului, născându-l pentru viaţa cea nouă, în Duhul, aşa cum părinţii l-au născut pentru viaţa cea trupească. Sunt totodată garanţi (sau chezaşi) ai acestuia în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii, chezăşuind ca pruncul (finul) va fi crescut în credinţa creştină şi ca vă fi un bun credincios 509 (Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericeasca, VII, 3, trad. rom. de Pr. C. Iordachescu, 1932, p. 150-152 şi Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62, trad. rom. p. 76). Naşul trebuie să fie creştin ortodox 510 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62, trad. rom. p.73 şi Rânduiala înaintea Sf. Botez, în “Molitfelnic”, ed. 1937, p. 14) şi bun credincios, în vârstă şi de acelaşi sex cu pruncul ce se botează. Nu pot fi naşi părinţii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un nas. Nasul este dator să se îngrijească de viaţa religioasă şi morală a finului său şi la vremea cuvenită să-l înveţe adevărurile credinţei creştine. Să-i fie învăţător şi îndrumător în cele sufleteşti, sârguindu-se a face din el un bun credincios şi vrednic mădular al Bisericii în care a intrat prin Botez. La rândul său, finul este dator să asculte pe nas şi să-l respecte, la fel ca pe părinţii săi după trup.
169. Înainte de slujba Botezului ce rânduială se îndeplineşte pentru cel ce vine să se boteze ?
Se îndeplineşte mai întâi Rânduiala la facerea catehumenului, adică se face pregătirea celui ce are sa fie botezat. Aceasta rânduială se face în faţa uşilor bisericii, în pridvor, deoarece cel nebotezat, nefiind încă spălat de păcatul strămoşesc, nu e mădular al Bisericii şi nici cetăţean al cerului ale cărui uşi ni le deschide numai Botezul 511 (Simion al Tesalonicului, Despre târnosirea bisericii, cap. 155, trad. rom. p. 129).
170. Care sunt părţile principale ale slujbei facerii catehumenului ?
1. exorcismele,
2. lepădarile şi
3. împreunarea cu Hristos.
171. Ce sunt exorcismele ?
Sunt trei rugăciuni în care preotul roagă pe Dumnezeu să îndepărteze de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului.
172. Dar lepădările şi împreunarea cu Hristos ce sunt ?
Sunt întreita lepădare a catehumenului sau a naşului, în numele catehumenului, de satana, urmată de întreita lui asigurare că s-a unit cu Hristos.
În timpul lepădărilor, catehumenul e întors cu faţa spre Apus suflând şi scuipând într-acolo de trei ori, deoarece Apusul e nu numai locul de unde vine întunericul, ci şi locaşul celui rău, al lui satana, care e numit şi “stăpânitorul întunericului” (Luca 22, 32; Efes. 6, 6, 12; Col. 1, 13). Urmănd deci cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă “să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom. 13, 12), catehumenul scuipă pe diavol, în semn că s-a lepădat cu totul de el şi de faptele lui, adică de păcate. Şi, dimpotrivă, atunci când catehumenul (naşul) mărturiseşte unirea sa cu Hristos, o face cu faţa spre Răsărit, căci într-acolo era zidit Raiul (Fac. 2,8), din care au fost izgoniţi primii oameni în urma păcatului şi pe care ni-l deschide iarăşi Botezul şi tot de acolo ne răsare nu numai soarele, izvorul luminii, ci ne-a şi venit Lumina cea adevărată a sufletelor, Hristos, Care este numit adesea “Soarele dreptăţii” sau “Răsăritul cel de sus” (Luca 1, 78, comp. şi Zah. 3, 3, 8; 6, 12 şi Mal. 4, 2. Vezi şi troparul Crăciunului) 512 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 1 mistagogiga, 4-9 (trad. rom. cit., p. 543-547); Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62 (trad. rom. p.74); N. Cabasila, Despre viata în Hristos, cart. II, trad. rom. de Pr. T. Bodogae, Sibiu, 1946, p. 31 s.u.). Unirea cu Hristos se face prin credinţă, iar dovada se face prin mărturisirea credinţei creştine, adică prin rostirea Crezului. (Când cel ce se boteaza e prunc, Crezul trebuie să-l spună naşul, în numele pruncului, iar nu altcineva).
173. Cum trebuie înţelese exorcismele şi lepădările de la Botez ?
Exorcismele şi lepădările nu înseamnă că Biserica socoteşte pe cei ce vin la Botez ca stăpâniţi cu adevărat de diavol, cum sunt demoniacii, îndrăciţii sau cei munciţi de duhuri necurate, ele vor să spună numai că cel ce nu-L are încă pe Hristos se află în robia păcatului şi deci în puterea diavolului, care stăpâneşte pe cei în păcat, sau în afara harului (Efes. 2, 2). Din această robie îl eliberează Biserica pe catehumen prin exorcisme şi lepădări, trecându-l sub puterea lui Hristos, Stăpânul nostru cel adevărat şi bun.
174. Care e prima parte de seamă a slujbei Botezului ?
Este sfinţirea apei pentru botez, printr-o ectenie şi o lungă şi frumoasă molitvă, în care preotul se roagă pentru sine însuşi, ca Dumnezeu să-i ajute să săvârşească cu vrednicie Sfânta Taină, pentru cel ce se botează şi pentru sfinţirea apei prin harul şi puterea Sfântului Duh.
175. Care e a doua parte de seama a slujbei Botezului şi ce simbolizează ea ?
Este ungerea celui ce se botează cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9 şi Evr. 1, 9) pe frunte, piept, la mâini şi la picioare. Acest untdelemn este binecuvântat atunci de către preot, printr-o rugăciune deosebită, şi din el preotul toarnă în apa botezului, de trei ori, cruciş. Ungerea înseamnă mai multe lucruri:
a) Întâi, că untdelemnul fiind rodul măslinului, ungerea cu el este semnul milei şi al bunătăţii dumnezeieşti, prin care catehumenul a fost izbăvit din noianul păcatelor, aşa cum ramura de măslin, adusă de porumbel lui Noe, era semnul împăcării mâniei dumnezeieşti şi al izbăvirii din potop (Fac. 8, 11). Căci apa potopului a fost preînchipuirea Botezului, precum ne învaţă Sf. Apostol Petru (I Petru 3, 20-21), iar porumbelul preînchipuia pe Duhul Sfânt 513 (Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62, trad. rom. p. 77).
b) Al doilea, ne aduce aminte de ungerea cu care erau unşi în Legea veche arhiereii, împărăţii şi proorocii, cu care a fost uns însuşi Mântuitorul, “Unsul Domnului” (IRegi 10,1, 5;Isaia61, l;Luca4,18;Fapte 10,10, 38) şi la care ne-a făcut şi pe noi părtaşi, căci însuşi numele de “creştin” vine de la cuvântul grecesc Hristou, care înseamnă “uns” 514 (A se vedea rugăciunea respectivă (pentru binecuvântarea untdelemnului) din Molitfelnic ed. 1984, p. 35; N. Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cart. II, trad. rom. p. 34).
c) Al treilea, ungerea închipuie aromatele cu care a fost uns trupul Domnului, înainte de îngropare, deoarece catehumenul va închipui, prin afundarea în apă, îngroparea împreuna cu Hristos şi învierea împreuna cu El.
176. Care este a treia parte de seamă a slujbei Botezului şi ce închipuie ea ?
A treia şi cea mai de seamă parte a slujbei Botezului este însăşi săvârşirea Tainei, adică întreita afundare a pruncului de către preot în apa sfinţită din cristelniţă, cu cuvintele: «Botează-se robul (roaba) lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui (la întâia afundare) şi al Fiului (la a doua afundare) şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin» (la a treia afundare).
Aceasta întreită afundare arată pe de o parte că temeiul credinţei noastre e Sfânta Treime, iar pe de alta închipuie cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt (Matei 12, 40); prin afundarea în apă se închipuie moartea noastră pentru viaţa în păcat, de până aici şi îngroparea noastră împreună cu Hristos; iar prin ieşirea din apă se închipuie învierea noastră împreuna cu El, pentru viaţa cea nouă întru Hristos 515 (Aşezămintele Sf. Apostoli, cart. III, cap. 17 (trad. rom. cit., p. 100); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza III, 12 şi Cateheza II Mystag., trad. rom. cit., p. 98, 551-554; Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. şi trad. rom. cit., cap. II, 3, p. 86; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, art. IV, cap. 9, trad. cit., p. 248; Sf. Gherman al Constantinopolului, op. şi trad. rom. cat., p. 4-5; N. Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cart. II, trad. rom. cit., p. 26, 37 si u.); Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62-64, trad. rom. p. 77, 79-80).
Prin Botez, spălându-ni-se păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, întrăm într-o viaţă nouă, suntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Rom. 6, 3-11).
Cristelniţa şi apa botezului este pentru noi mormânt şi maica duhovnicească, născându-ne pentru Hristos şi ţinând deci locul pântecelui celui curat al Fecioarei din care S-a născut Acesta 516 (Sf. Simion al Tesalonicului, loc. cit).

Ungerea cu Sfântul Mir

177. Când se săvârșește a doua Taină, adică Ungerea cu Sfântul Mir ?
În Biserica Ortodoxă această Sfântă Taină se împărtășește creștinului îndată după Botez; de aceea, rânduiala ei nu alcătuiește o slujbă aparte, de sine stătătoare, ci e împreunată cu aceea a Botezului, ca o prelungire a ei.
178. Ce este Sfântul Mir?
Este untdelemnul amestecat cu mirodenii, pregătit (fiert) după o rânduială anumită în fiecare an, în primele trei zile din săptămâna Patimilor ș sfințit de către Patriarhul Țării, joi în aceeași săptămână, la Liturghie. Se împarte episcopilor și tuturor bisericilor. Prin mulțimea mirodeniilor din care e făcut, el închipuie mulțimea și felurimea darurilor și puterilor Sfântului Duh 517(Ibidem, cap. 65, 71, trad. rom. p. 80 si 84). Sfântul Mir e folosit nu numai la a doua Taina, după Botez, ci și la sfințirea antimiselor și a bisericilor .
179. Cum se face ungerea cu Sf. Mir și ce închipuie ea ?
După săvârșirea Botezului, preotul citește îndată o rugăciune în care roagă pe Dumnezeu să învrednicească pe noul botezat de darul ungerii cu Sfântul Mir și de împărtășirea cu Sfintele Daruri . Apoi îl unge cu Sfântul Mir, făcându-i semnul crucii: la frunte, pentru Sfințirea minții și a gândurilor; la ochi, nări, gură și urechi, pentru sfințirea simțurilor; la piept și pe spate, pentru sfințirea inimii și a dorințelor; la mâini și pe picioare, pentru Sfințirea faptelor și a cailor creștinului. De fiecare dată zice cuvintele: “Pecetea darului Sfântului Duh. Amin”. Aceste cuvinte sunt luate din a doua epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, unde spune: “Iar cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi întru Hristos și ne-a uns pe noi, Dumnezeu este, Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului întru inimile noastre” (11 Cor. 1, 21-22).
Ungerea aceasta este deci semnul darului Sfântului Duh, Care S-a pogorât în chip văzut asupra Mântuitorului și asupra Sfinților Apostoli și Care acum ni se dă și nouă, după botez, în chip nevăzut 518 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a treia mystagogica, 1-4 trad. rom. cit. p. 555-558); Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica cart. IV, cap. 9, (trad. rom. cit., p. 252); Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 64, trad. rom. p. 80; vezi și Rugăciunile Sfințirii Sf. Mir). Prin ungere, noul botezat este un nou Hristos, adică uns al Domnului, căci cuvântul grecesc XPISTOU înseamnă uns 519 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 43 și cap. 65, trad. rom. p. 64 și 80, 83, comp. și N. Cabasila, Despre viața în Hristos, cart. III, trad. rom. p. 71-80 (unde sunt zugrăvite cu deosebită măiestrie efectele sau roadele Sf. Mir pentru viața duhovnicească)) .
180. Care sunt părțile următoare ale slujbei ?
Înconjurarea mesei botezului, spălarea pruncului și tunderea părului.
181. Cum se săvârșește și ce semnifică înconjurarea mesei botezului ?
Slujitorii, împreună cu nașul și pruncul, înconjoară de trei ori cristelnița și masa pe care este Sfânta Evanghelie, cântând imnul: “Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat. Aliluia”, luat din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni (3, 27). Aceasta înconjurare, în forma de horă, este semnul bucuriei Bisericii pentru primirea în sânul ei a unui nou credincios al lui Hristos. După aceasta, se citește Apostolul din epistola către Romani (6, 3-11), în care Sfântul Apostol Pavel arată însemnătatea și efectele botezului, apoi Evanghelia de la Sfântul Matei (28, 19, 20), în care se cuprind cuvintele cu care Mântuitorul a întemeiat Taina Botezului .
182. Cum și pentru ce se face spălarea pruncului, după ce a fost uns cu Sfântul Mir ?
După ce preotul rostește mai multe rugăciuni pentru păstrarea neștirbită a darurilor Botezului și Sfântului Mir în noul botezat, udă în apă fașa pruncului și stropește întâi fața acestuia, apoi spală toate locurile unde a fost uns cu Sfântul Mir, ștergând Mirul rămas, pentru a-l feri de o eventuala pângărire .
183. Cum și pentru ce se face tunderea părului la cel ce se botează ?
După alte rugăciuni, preotul taie cruciș câteva fire din creștetul pruncului și le pune în cristelniță rostind cuvintele: “Se tunde robul (roaba) lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui…” etc. La popoarele vechi, părul capului era privit ca un semn al puterii și tăriei bărbătești (Jud. 16,18-20); de aceea tunderea lui închipuie predarea desăvârșită a noului botezat în stăpânirea și sub ascultarea lui Dumnezeu, întru Care s-a botezat și Care-i este de acum cap sau conducător. Fiind făcuta cruciș, tunderea e și pecetea lui Hristos; iar întrucât părul este un produs al trupului, tunderea lui alcătuiește și o pârgă sau o jertfă a trupului omenesc, adusă lui Hristos, de aceea, părul tăiat nici nu se aruncă oriunde, ci se pune în loc curat, de obicei în cristelniță 520 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, c. 67, trad. rom. p. 80-81).
184. Cum se termină slujba Botezului și a Ungerii cu Sfântul Mir ?
Se termină cu o scurtă ectenie întreită pentru prunc și pentru naș, după care se face otpustul . Preotul împărtășește apoi pe prunc cu Sfintele Taine în fața ușilor împărătești .
Astfel, după ce pruncul s-a curățit de păcatul strămoșesc prin Botez și după ce, apoi, a dobândit pecetea darului Sfântului Duh, primește Sfânta împărtășanie, căci aceasta este sfârșitul și coroana Tainelor; prin ea noul creștin se unește desăvârșit cu Hristos, devenind astfel mădular deplin și adevărat al Bisericii, Trupul lui Hristos 521 (Comp. Sf. Simion al Tesalonicului, ibidem, cap. 68, trad. rom. p. 81).

Pocăința

185. Cine poate spovedi sau primi mărturisirea păcatelor ?
Numai acela care are puterea și dreptul de a dezlega, adică episcopul și preotul, căci numai apostolilor și urmașilor lor, episcopii și preotii, le-a dat Hristos puterea și porunca de a lega și a dezlega păcatele oamenilor (Matei 18,18; Ioan, 20, 21-23). Canonul 102 Trulan prevede obligația preoților de a cerceta felul greșelilor mărturisite, pentru a prescrie leacuri potrivite.
Preotul deține această putere în virtutea harului hirotoniei în treapta de preot, iar dreptul de a pune in lucrare această putere îl are prin hirotesia în duhovnic. Este bine să nu schimbăm duhovnicul decât la caz de mare nevoie, de pildă când se schimbă preotul sau când ne mutăm în altă parohie 522 (Vezi Molitfelnicul, ed. 1984, p. 63).
186. Cine trebuie să se spovedească ?
Toți trebuie să ne spovedim, chiar și aceia cărora ni se pare că nu greșim și nu păcătuim cu nimic. Așa ne învață Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevarul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El credincios este și drept ca să ne ierte nouă păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9)523 (Comp. și Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Pocpăință, cap. 263-264, trad. rom. p. 172).
Mai cu seamă bolnavii să se îngrijească a se spovedi și împărtăși, pentru ca sfârșitul să nu-i prindă fără de veste, nepregătiți, adică nespovediți și negrijiți .
187. Cum trebuie făcută mărturisirea păcatelor, adică spovedania ?
Mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului trebuie să fie :
a) Completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârșite după botez sau, mai exact, de la ultima spovedanie, și să nu ascundă nimic din cele făptuite;
b) Sinceră și făcută de bunăvoie;
c) Secretă (făcuta în taină);
d) Cu umilință și cu zdrobire de inimă, adică cu părere de rău pentru păcatele săvârșite și cu dorința sinceră de a nu le mai face. Simpla mărturisire sau înșirare a păcatelor fără pocăință adevărată și fără hotărâre de îndreptare nu aduce iertarea păcatelor, căci zice Domnul: “De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Luca 13, 5). Totul este ca, de la o mărturisire până la alta, creștinul să se ostenească a-și îndrepta cât mai mult viața, desăvârșindu-se mereu în virtute .
188. Când și de câte ori pe an trebuie să ne spovedim ?
Spovedania nu este legată de termene sau soroace anumite din cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori de câte ori și oricând simțim nevoia de a ne usura sufletul de povara păcatelor, sau de a primi mângâierea Harului și nădejdea iertării. Cu cât ne spovedim mai des, cu atât este mai bine.
De obicei însă spovedania este legată de posturi. De aceea, porunca a patra a Bisericii ne învață să ne mărturisim păcatele de patru ori pe an, adică în cele patru posturi: al Paștelui, al Crăciunului, al Sfintei – Marii și al Sfinților Apostoli. Cei mai înaintați în cuvioșie și în evlavie să se spovedească în fiecare lună, iar ceilalți, cel putin o dată pe an, și anume în Postul Paresimilor 524 (Mărturisirea ortodoxă, partea I, întreb. 90, trad. cit, p. 87). Dar să nu amânăm împlinirea acestei datorii creștinești abia în săptămâna cea din urmă a Postului, cum se întâmplă de obicei; căci atunci și preotul este ocupat cu săvârșirea sfintelor slujbe și nici vreme de ajuns nu ne mai rămâne pentru împlinirea canonului ce ni se va da . Ci încă din cea dintâi săptămâna a Postului să alergăm la duhovnic și să ne spovedim, ca să ne rămână timp de îndreptare și de curățire, pentru primirea cu vrednicie a Sfintei împărtășanii. Căci tot postul pentru aceea s-a și orânduit, fiind el vreme de pocăință și de îndreptare 525 (Învățătura pentru spovedanie în Molitfelnic (ed. 1984, p. 54)).
189. Care este locul cel mai potrivit unde se cuvine să se facă Mărturisirea ?
Este biserica, și anume înaintea icoanei Mântuitorului Hristos. Numai cei bolnavi, sau cei care nu pot veni la biserică, pot fi spovediți acasă la ei.
190. Cum se face slujba Mărturisirii și a dezlegării păcatelor ?
Preotul, îmbrăcat cu epitrahil și felon, zice obișnuitele rugăciuni începătoare, Psalmul 50 (psalmul mărturisirii și al pocăinței), troparele de umilință și apoi două molitve, în care roagă pe Dumnezeu să ierte păcatele celui ce se spovedește. După aceasta, urmează mărturisirea păcatelor făcute de cel ce se spovedește, fie că acesta răspunde la întrebările puse de preot, fie că mărturisește singur păcatele sale. Apoi cel ce se spovedește pleacă capul sub epitrahil, iar preotul îi citește rugăciunea de dezlegare: «Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N), și să-ți lase ție toate păcatele.”, La sfarșit, dacă e cazul, duhovnicul rânduiește și canonul său: epitimia, după felul păcatelor săvârșite 526 (Regulile după care se dau canoanele sau epitimiile sunt arătate în: Canoanele Sfântului Ioan Postitorul (la Nic. Milas, Canoanele, vol. II, part. 11, p. 205-226); învățătura pentru, canoane din Molitfelnic (la Rânduiala Mărturisirii); Simion al Tesalonicului, Răspuns la întreb.V.4-1, op. cit. p. 336-339)
191. Ce sunt epitimiile sau canoanele de spovedanie ?
Epitimiile (canonul sau certarea) sunt mijloace de pocăința rânduite de duhovnic păcatosului care se spovedește, ca de pildă: rugăciuni, metanii, cercetarea bisericilor, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la mâncăruri sau fapte și altele. Cea mai aspră epitimie este oprirea de la împărtășire pentru un anumit timp; Epitimiile nu urmăresc pedepsirea păcătosului, ci ispășirea păcatelor și îndreptarea păcătosului; ele sunt ajutoare, exerciții de întărire în virtute și îndepărtare de la păcat.
192. Cu care altă Taina e strâns legată taina Pocăinței ?
Cu Sf. Împărtășanie, pentru că de regulă, împărtășirea fără spovedanie (mărturisire) nu se poate, iar cei ce se spovedesc o fac cu scopul de a se împărtăși.

Împărtășania

193. Cine are dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie ?
Numai preotul (sau arhiereul). Diaconul poate împărtăşi la vreme de mare nevoie pe mireanul ce se apropie de moarte, numai dacă e lipsă de preot. Dacă într-un asemenea caz lipsea şi diaconul, dar erau la îndemână Sfintele Taine, Sfântul Simion al Tesalonicului – pentru cazuri «de mare nevoie şi cu multă luare aminte» – îngăduia prin pogorământ ca, chiar şi un cântăreţ sau un credincios mai curat şi mai cucernic să poat împărtăşi pe cel ce e pe moarte, spre a nu răposa acesta lipsit de merindea vieţii celei veşnice. Călugării şi pustnicii, care vieţuiesc în locuri depărtate de biserici şi de preoţi, de asemenea se pot împărtăşi singuri, dar cu o anumită rânduiala 527 (Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 41, trad. rom. p. 323).
194. Când şi de câte ori pe an se cuvine să se împărtăşească credinciosul ?
Împărtăşirea creştinului fiind strâns legată de spovedanie sau mărturisire, tot ce am spus despre timpul sau termenele de spovedanie se potriveste şi aici. Adăugăm ce spun despre acest lucru Povăţuirile din Liturghier: «Preoţii de enorie să înveţe pe poporenii lor ca, într-un cuget curat, atât parte bărbătească cât şi femeiască, de va fi cu putinţă la praznice, iar de nu, negreşit în cele patru posturi de peste an, să se pregătească pentru Sfânta împărtăşanie… Iar de vor vrea să se apropie de Sfânta împărtăşanie şi afară de cele patru posturi obişnuite, să postească mai înainte… şi să se pregătească după rânduială, prin mărturisirea păcatelor…”528 (Liturghier, ed. 1987, p. 442). De dorit este ca fiecare creştin să se împărtăşească cât mai des, bineînţeles pregătindu-se din vreme pentru aceasta (I Cor. 11, 28-29).
195. Cine se poate împărtăşi ?
Numai cei pregătiţi şi vrednici, căci aşa ne învaţă Sf. Apostol Pavel:
“Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). La fel ne învaţă şi Sfinţii Părinţi 529 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la epist. către Efes; St. Anastasie, Patriarhul Antiohiei (La Nic. Milas, Canoanele…, 11, 2, p. 261-263). Comp. si Molitfele din Can. (Randuiala Sf. Impartasiri)).
În general, sunt opriţi de la împărtăşire cei vinovaţi de păcate grele (lepădare de credinţă, ucideri, desfrânare, curvii, furturi şi hoţii, cămătarii 530 (Can. 32 al Sf. Nichifor Mărturisitorul (La Nic. Milas, op. cit., vol. II, part. II, p. 239), cei ce umblă cu farmece sau vrăji şi descântece), după cum scrie în Molitfelnic la învăţătura pentru canoanele de spovedanie, şi aceia pe care îi va găsi nevrednici duhovnicul 531 (Vezi mai pe larg Liturghierul ed. 1987, p. 445-446). Dar chiar cei curaţi şi vrednici nu se pot împărtăşi fără pregătirea trebuincioasă .
196. Cum se cuvine să ne pregătim pentru împărtăşire ?
Pregătirea pentru împărtăşire este trupească şi sufletească . Ea consta din :
a) spovedanie (mărturisirea păcatelor), fără de care nimeni nu se poate împărtăşi . Numai copiii până la vârsta de 7 ani sunt scutiţi de spovedanie;
b) împăcarea cu toţi . Să nu fi certat cu nimeni şi să nu ai nimic împotriva cuiva;
c) înfrânarea de la orice pofta (împreunarea trupească) cel puţin cu câteva zile inainte 532 (Sf. Ap. Pavel, în Epist. 1 catre Cor., 7,5; Timotei, Episcopul Alexandriei, Can. 5 (la Milas, op. cit., trad. p. 152), Sf. Simion al Tesalonicului, Rasp. la intreb. 16, trad. rom. p. 315; Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, p. 42) şi abţinerea de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mâncate 533 (Sf. Nichifor Mărturisitorul, Can. 9, (la Nic. Milas, op. cit., trad. p. 231));
d) citirea pravilei pentru împărtăşire, adică a rugăciunilor pregătitoare pentru împărtăşirea cu vrednicie, pe care uneori le citeşte preotul în numele credincioşilor, în biserică, înainte de împărtăşire 534 (Despre pravila de cuviincioasă pregătire sufletească şi trupească pentru împărtăşire, vezi mai pe larg în Povăţuirile din Liturghier, ed. 1987). (Vezi-le în Ceaslov sau în Cartea de Rugăciuni).
197. Când şi cum se împărtăşesc credincioşii (mirenii) ?
Credincioşii (mirenii) se împărtăşesc afară din Altar, în faţa uşilor împărăteşti, după ce se împărtăşesc sfinţiţii liturghisitori, anume atunci când răsună chemarea: “Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. În fruntea lor, adică îndată după clerici, se împărtăşesc mai întâi slujitorii bisericeşti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeţi sau cântăreţi, apoi călugării fără hirotonie şi în fine credincioşii de rând 535 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, cap. 99 şi cap. 142, trad. rom. p. 105, 107, 126). La vremea cuvenită se apropie fiecare cu cuviinţă şi cu evlavie, în linişte şi cu bună rânduială, întâi bărbaţii, începând cu cei mai bătrâni, apoi femeile şi în urmă copiii, ţinând în mână câte o lumânare aprinsă, în semn de bucurie şi cinste pentru Stăpânul Hristos al Cărui Sfânt Trup şi Sânge îl vor primi în casa trupului şi a sufletului lor.
Înainte de a-i împărtăşi, preotul citeşte, în inimile lor şi în auzul tuturor, rugăciunile pe care le zic şi sfinţiţii slujitori în altar în timpul împărtăşirii lor: «Cred, Doamne, şi mărturisesc…», «Cinei Tale celei de taină…» şi «Nu spre judecată sau spre osândă.». Bun şi frumos este obiceiul vechi ca, înainte de împărtăşire, fiecare să-şi ceară iertare de la toţi cei din biserică 536 (“Drept aceea se cuvine celui ce vrea să se cuminice, a se închina şi a cere iertăciune de la arhiereu, sau de la preotul ce-l cuminică şi de la toţi credincioşii mai inainte”. Sf. Simion al Tesalonicului, ibidem, cap. 99, trad. rom., p. 107), sărutând cei mai mici mâna celor mai mari în semn de supunere şi de respect (copiii faţă de părinţi, finii faţă de naşi). Spre deosebire de clerici, credincioşii primesc deodată atât Trupul cât şi Sângele Domnului din potir, cu linguriţa, din mâna preotului, care spune de fiecare dată: “Se împărtăşeşte robul (roaba) lui Dumnezeu (N) cu cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.
În timpul când se împărtăşesc credincioşii, la strană se cânta chinonicul, adică imnul împărtăşirii: “«Trupul lui Hristos primiţi… » sau «Cinei Tale celei de taină…».
După împărtăşire fiecare îşi şterge buzele cu ştergarul din mâna preotului, sărută Sfântul Potir, ca pe însăşi coasta lui Hristos, din care a curs sânge şi apă, şi se închină mulţumind lui Dumnezeu. Apoi primeşte anafora, la Paşte artos sau “Paste mic”, putin vin pentru a-şi clăti gura şi pentru ca să nu mănânce altceva după Sfânta împărtăşanie.
Cel ce a primit Sfânta împărtăşanie se cuvine să nu mai sărute icoane sau mâna cuiva, să nu scuipe pe jos şi să aibă grijă mai cu seamă ca nici un cuvânt de ocară, de blestem, de clevetire sau orice vorbire deşartă să nu spurce gura sa, pentru cinstirea dumnezeiescului Trup şi Sânge pe care l-a primit în ea.
198. Cum se face împărtăşirea bolnavilor ?
Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preot afară din biserică, adică la casele lor, sau la spital, cu părticele din Sfântul Trup, Sfinţit anume pentru acest scop în Joia Patimilor şi păstrat în Altar, în chivotul de pe Sfânta Masă . În aceste cazuri, împărtăşirea se face după o rânduială deosebită, înscrisă în Molitfelnic (Rânduiala, ce se face când se va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav împărtăşirea). Nu se poate da însă Sfânta împărtăşanie bolnavilor căzuţi în stare de inconştienţă, nesimţire sau celor ieşiţi din minţi, nebuni.

Hirotonia

199. Ce sunt hirotonia şi hirotesia ?
Hirotonia e cuvânt grecesc, care se tălmăceşte: alegere prin ridicarea şi punerea mâinilor, pentru ca orice har în legătură cu gradele preoţiei se dă prin punerea mâinilor Episcopului.
Prin Taina Hirotoniei se aşează în Biserica cele trei trepte sau stări ale preoţiei, adică (începând de jos în sus): diaconia, preoţia si arhieria. La treptele de sus se ajunge numai trecând prin cele de jos, adică – cel ce se hirotoneşte preot trebuie să fie mai întâi hirotonit diacon şi apoi preot.
Fiecare dintre cele trei trepte are rânduiala ei proprie de hirotonie. Cel ce vrea să fie hirotonit diacon trebuie să treacă mai întâi prin alte două trepte şi anume: slujba de citeţ şi ipodiaconatul. Ele se dau prin hirotesie. Acest cuvânt înseamnă, simplu, punerea mâinilor; hirotesia nu e tot una cu hirotonia. Hirotonia înseamnă învestirea cu una din treptele preoţiei, pe când hirotesia înseamnă acordarea unei slujbe bisericeşti inferioare sau a unor grade şi ranguri onorifice în ierarhia bisericească administrativă.
Cel ce se hirotoneşte diacon este făcut deci întâi citeţ şi apoi ipodiacon.
200. Cine are dreptul de a săvârşi hirotoniile şi hirotesiile ?
Atât hirotesiile premergătoare diaconiei cât şi hirotoniile se săvârşesc numai de Episcop (Arhiereu).
201. Unde se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile ?
Atât hirotoniile cât şi hirotesiile, după canoane, se sâvârşesc numai in biserică 537 (Canonul 7 al Sf. Teofil al Alexandriei). Anume, hirotoniile înlăuntru altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în faţa altarului, pe locul dinaintea Uşilor împărăteşti.
202. Când se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile ?
Hirotonia preotului şi a arhiereului se săvârşeşte numai la Liturghia deplină, adică la Liturghia Sf. Ioan sau la cea a Sf. Vasile; hirotonia diaconului se poate face şi la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite 538 (Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 25, trad. rom., p. 318 şi Arhieraticonul (ed. 1926, p. 12)). Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeaşi treaptă la o Liturghie; hirotesii se pot face mai multe la una şi aceeaşi Liturghie (mai mulţi citeţi sau ipodiaconi) 539 (Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 39, trad. rom., p. 322.). Hirotonia diaconului se face după sfinţirea Darurilor şi anume după ce arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele Marelui Dumnezeu…». Hirotonia preotului se face înainte, de sfinţirea Darurilor (după Heruvic); iar a arhiereului se face mai înainte şi anume după cântarea «Sfinte Dumnezeule».
203. Care e partea cea mai de seamă din rânduiala hirotoniei ?
E rugăciunea de hirotonie “Dumnezeiescul har…”, rostită de Episcopul hirotonisitor, prin care el cheamă harul Sfântului Duh să se pogoare asupra candidatului îngenuncheat în faţa Sfintei Mese, în timp ce clericii împreună – liturghisitori cântă încetişor şi dulce: “Doamne miluieşte” -, de mai multe ori. După aceasta, arhiereul în faţa uşilor împărăteşti dă celui hirotonit veşmintele treptei pentru care a primit hirotonia, arătându-le pe rând poporului şi zicând «Vrednic este!», la care corul sau credincioşii răspund de trei ori: “Vrednic este!”

Cununia

204. Unde se cuvine să se facă slujba Cununiei ?
Slujba Cununiei se cuvine să se facă în biserică, deoarece Cununia este una din cele şapte Taine şi aici e locaşul sfânt în care se săvârşesc şi celelalte Sfinte Taine şi pentru că aici se adună şi Biserica în înţelesul ei de comunitate, adică obştea credincioşilor din care face parte şi care, în felul acesta, se bucură şi ia parte împreună cu noi la unul din cele mai de seamă prilejuri de bucurie din viaţa noastră, după cum ia parte şi la necazurile şi durerile noastre. De aceea, săvârşirea cununiei în casă este îngăduită numai rareori şi numai din motive bine întemeiate, cu dezlegarea arhiereului, care hotărăşte de la caz la caz.
205. Când se săvârşeşte Cununia ?
Fiind prilej de bucurie şi de veselie, Cununia se săvârşeşte în zilele de sărbătoare, îndată după liturghie, când toţi credincioşii se află în biserică.
206. Când nu se pot face nunţi ?
Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot face nunţi în următoarele zile şi răstimpuri de peste an:
a) în cele patru posturi de peste an, ca şi în toate zilele de post din cursul anului: miercurea şi vinerea, Ziua Crucii (14 septembrie), Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august). Aceasta, pentru că petrecerile şi ospeţele ce însoşesc de obicei nunta nu se potrivesc cu pocăinţa şi înfrânarea pe care ne-o împune postul 540 (Vezi şi Tâlcuirea la Can. 69 al Sf. Apostoli; can. 52 al Sinodului din Laodiceea şi Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 25, trad. rom. p. 318.). În Păresimi este îngăduită la nevoie logodna şi aceasta numai în ziua Bunei-Vestiri (dacă nu cade în săptămâna Patimilor) şi în Duminica Floriilor 541 (Ibidem).
b) în săptămâna brânzei (sau săptamana albă), care este socotită ca vreme de pregătire pentru post.
c) în săptămâna luminată (dintre Duminica Paştilor şi Duminica Tomii), în Duminica Rusaliilor, în răstimpul dintre Crăciun şi Bobotează, precum şi în ajunul tuturor praznicelor împărăteşti, pentru că veselia nunţilor să nu întunece sau să ne facă să uităm bucuria duhovnicească a celor mai mari sărbători creştine.
207. Ce e logodna şi care e rânduiala ei ?
Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e rânduită tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvântează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba logodnei de cele mai multe ori se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se imediat înaintea acesteia (dar se poate face şi aparte, cu mult mai înainte).
Logodna binecuvântată de Biserică are o deosebită valoare prin legătura ei cu căsătoria, cu Sfânta Taina a Nunţii, de aceea ea nu se poate strica sau desface ca orice învoială omenească.
Partea cea mai de seamă a slujbei logodnei e punerea inelelor în degetele logodnicilor de către preot şi apoi schimbarea acestor inele de către naşi.
208. Ce rost au inelele de la logodna ?
Ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei şi al legăturii trainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi.
Slujba logodnei şi a cununiei se face în naos, adică în sânul Bisericii, înaintea unei mese pe care se aşează Sfânta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfeşnice cu lumânări şi inelele de logodnă. Mirele stă în dreapta ca unul care este mai mare şi cap femeii, iar mireasa, la stânga lui, lângă inima lui şi ca una care este mai mică decât bărbatul, fiind făcută din coasta lui şi datorându-i supunere şi ascultare 542 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 278, trad. rom., p. 180).
Atât la logodnă cât şi la Cununie, mirii sunt însoţiţi de naşi (nuni).
209. Care este rostul naşilor la cununie ?
Rostul şi datoria naşilor la cununie sunt aceleaşi ca ale naşilor de la botez. Ei sunt martori şi chezaşi ai temeiniciei făgăduinţelor făcute de viitorii soţi unul faţă de altul şi ai trăiniciei legăturii pentru tot restul vietii.
De aceea pun mâna pe cununii, atât atunci când sunt puse pe capul mirilor, cât şi atunci când sunt luate. De regulă ei sunt aceiaşi de la botez, sau urmaşii lor şi trebuie să fie ortodocşi şi cu bună vieţuire creştinească, purtându-se faţă de miri ca nişte părinţi şi învăţători ai acestora 543 (Idem, cap. 280, trad. rom. p. 181). În timpul slujbei, naşii ţin în mână făclii aprinse, simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei nuntaşilor 544 (Ibidem, 279, p. 181).
210. Care e partea cea mai de seamă din rânduiala Cununiei ?
Este punerea cununiilor: preotul face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste feţele mirilor, rostind la fiecare, de câte trei ori, cuvintele: “Cunună-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) cu roaba (robul) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, apoi le pune pe capul lor, întâi al mirelui şi apoi al miresei.
211. Ce închipuie “cununiile” care se pun pe capul mirilor ?
Acestea sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau odinioară regii şi împăraţii. Ele închipuie podoaba, cinstea şi răsplata care se aduc curăţiei şi fecioriei mirilor pentru care aceştia sunt încununaţi ca nişte împăraţi, înzestraţi cu puterea de a da viaţă, a naşte copii 545 (Ibidem, cap. 276, p. 179). De aceea se şi cântă pentru dânşii: «Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!»
După punerea cununiilor, urmează Apostolul (de la Efes. cap. 5, vers 20-33), în care Sfântul Apostol Pavel aseamănă nunta cu legătura sfânta dintre Hristos şi Biserică, îndemnând pe miri să se iubească unul pe altul. Se citeşte apoi Evanghelia în care se istoriseşte minunea înfăptuită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11).
Urmează o ectenie, după care preotul binecuvântează paharul de obşte (comun), adică un pahar cu vin din care dă mirilor să guste pe rând, în timp ce se cântă: “Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4).
212. Ce înseamnă paharul acesta ?
Înseamnă, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de alta, unirea într-un cuget şi menirea comună a viitorilor soţi pe care ei vor împărtăşi-o împreună de aici înainte, având parte de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri 546 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nunta, cap. 277, trad. rom. p. 180). Aceleaşi lucruri închipuie şi bucata de pâine din care se dă acum mirilor să guste, odată cu paharul de obşte.
După aceasta se face înconjurarea de trei ori a mesei de către alaiul de nuntă, format din slujitori, miri şi naşi.
213. Ce înseamna înconjurarea mesei ?
Această înconjurare în chip de horă închipuie bucuria prilejuită de nuntă. Şi deoarece nunta se face în scopul naşterii de prunci, Biserica ne duce cu gândul la nşsterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o mai ales proorocul Isaia (7, 14). Pe acesta îl îndeamnă acum Biserica, prin cântare, să dănţuiască împreună cu noi, de bucurie că i s-a împlinit proorocia: «Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece…» etc. Se cântă, de asemenea şi celelalte două cântari de la slujba hirotoniei: «Sfinţilor Mucenici…» şi «Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule… », care înseamnă că mirii trebuie să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfinţilor Lui, prin viaţa curată pe care o vor duce şi în căsnicie 547 (Ibidem, cap. 282, p. 182).
214. Sunt îngăduite de Biserică a doua şi a treia nunta ?
A doua şi a treia nuntă erau privite odinioară de Biserica cu mai multă asprime şi îngăduite numai ca un pogorământ făcut pentru slăbiciunea firii omeneşti. De aceea, erau însoţite de unele epitimii, sau canoane de pocăinţă (opriri de la Sf. Împărtăşanie) 548 (Cara. 19 al Sf. Ioan Postitorul; can. 2 al Sf. Nichifor Mărturisitorul; Pravila de la Govora (1640), cap. 83; Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cistita nuntă, cap. 276, trad. rom. p. 179 s.a.). Astăzi însă, deoarece asemenea căsătorii au devenit mai dese, Biserica e nevoită să le îngăduie şi să le binecuvânteze, pentru a nu lăsa pe cei împreunaţi cu legătura trupească, să trăiască în păcat, fără binecuvântarea lui Dumnezeu.
215. Slujba la a doua şi a treia nunta e ca şi la cea dintâi ?
Nu este la fel. Cununia a doua şi a treia se săvârşesc după o rânduiala deosebită, în care se vede încă vechea disciplină a asprimii cu care erau privite de către Biserică asemenea căsătorii. Această rânduială este, în prima ei parte, mult mai simplă şi mai puţin sărbătorească decât cea de la prima cununie. Logodna este împreunată aici cu cea a cununiei, ca o singură slujbă, având binecuvântarea de la început nu ca la Taine (“Binecuvântată este împăraţia Tatălui…”), ci ca la slujbele de binecuvântare şi Sfinţire, numite ierurgii (“Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”). Atât ectenia, cât şi molitvele de la logodnă, cât şi cele dinaintea punerii cununiilor, cuprind rugăciuni pentru pocăinţa şi iertarea mirilor, pentru că însoţirea lor prin a doua sau a treia nuntă le e socotită ca un păcat izvorât din aprinderea trupească, pe care ei n-au putut-o birui. Începând de la punerea cununiilor pe cap, rânduiala slujbei la a doua şi a treia nuntă e întocmai ca şi la prima nuntă.
216. E îngăduită a patra nuntă ?
A patra nuntă e socotita de Biserica drept o fărădelege, de aceea preoţii sunt opriţi de a o sluji, sub pedeapsa caterisirii 549 (Molitfelnicul, la sfârşitul Rânduielii Nunţii (ed. 1984, p. 105)).
217. Ce trebuie să ştie şi să păzească mirii ?
«Trebuie să ştim că cei ce se însoţesc prin nuntă s-au însoţit de la Dumnezeu şi sunt curaţi cu chemarea Celui Curat. Să păzească deci unul faţă de altul nunta neintinată şi ăn pace, să vieţuiască în cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu, pentru cinste, dragoste întru curăţie, însoţirea într-un gând şi în pace, să le păzeasca unul cu altul, ca un odor, pentru ca să nu li se ceară să dea răspuns de curăţie şi de celelalte lucruri dumnezeieşti; şi să se îngrijească nu numai de trupul lor, ci mai cu seamă de sufletele lor… căci într-acest chip şi Dumnezeu va fi cu dânşii. Pe fiii lor să-i crească “întru frică şi învăţătura Domnului”, precum învaţă dumnezeiescul Pavel (Efes. 6, 4), şi din cele ce câştigă de la Dumnezeu să miluiască pe fraţii cei săraci, ca şi ei să fie miluiţi şi să se învrednicească împărăţiei cerurilor, împreună cu fiii lor» 550 (Povăţuirea către Miri, din Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 282, trad. rom. p. 183).
Să nu uite mirii că legătura cu care Taina nunţii uneşte pe bărbat şi femeie este sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică întărită de Dumnezeu însuşi. Precum auzim în Apostolul ce se citeşte la cununie, această legatură e asemănată de Sf. Apostol Pavel cu legătura sfântă şi tainică dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 23 s.u.). Ea trebuie să rămână deci trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută pentru orice nepotrivire trecătoare, sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când pacea şi liniştea căminului. Supărările şi necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit în viaţă, pot umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi; dar ele nu sunt temeiuri pentru divorţ, adică pentru desfacerea căsniciilor. “Şi vor fi cei doi un trup…” zice Sfântul Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina nunţii (Efes. 5, 31). «Şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă…», adaugă Biserica, citând pe Mântuitorul. Numai păcatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul de a rupe legătura căsătoriei, pângărită prin păcat. Şi numai moartea desparte vremelnic pe soţii care s-au iubit în această viaţă, pentru ca să-i uneasca din nou, pentru veşnicie, în cealaltă viaţă.

Maslul

218. Unde se face slujba Sfântului Maslu?
În biserică sau în casa bolnavului pentru care se face Maslul .
219. Cine poate săvârsi slujba Sfântului Maslu ?
După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie șapte preoți, închipuind cele șapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numărul acesta simbolic amintește și unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede mila și îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de șapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, șapte au fost preoții care au sunat din trâmbițe și de șapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de izraeliți, la intrarea lor în pământul Făgăduinței (Iosua 6, 13-16). Și iarăși, de șapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de secetă (III Regi 18, 42-45) 551(Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfântul Maslu, cap. 283, p. 183, 184).
La nevoie pot sluji însă Sfântul Maslu și mai puțini preoți: trei (pentru numărul Treimii) 552 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfantul Maslu, cap. 283, p. 183, 184) sau cel puțin doi. În tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârși Sfântul Maslu, căci Sf. Apostol ne spune să chemăm “preoții Bisericii…” (Iacov 5, 14), iar nu pe un preot .
220. Când se poate face maslu ?
Nu sunt zile sau timpuri anumite pentru săvârșirea Sfântului Maslu. Se face oricând e nevoie. În popor se obișnuiește a se face mai ales în zilele de post .
În săptămâna Patimilor se obișnuiește Miercuri, Joi și Vineri, dar mai ales în Sfânta și Marea Miercuri, înaintea Ceasurilor, în amintirea Ungerii Mântuitorului cu mir de către femeia cea păcătoasă (Luca 7, 37-38). Atunci se face în biserici Sfântul Maslu de obște, adică pentru mai mulți bolnavi, cu sobor de mulți preoți. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu trebuie mai întâi să se spovedească, pentru ca să i se dea, prin Sfântul Maslu, curațire sufletească, adică iertarea păcatelor și tămăduirea trupului de boala 553 (Molitfelnicul, Povățuirea de la începutul slujbei Sf. maslu (ed. 1984, p. 114).
221. Se poate face Sfântul Maslu pentru cei sănătoși ?
Întrucât prin Taina Sfântului Maslu se dobândește nu numai tămăduire de bolile trupului, ci și iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci și pentru cei sănătoși și nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Sfântul Simion al Tesalonicului îndeamnă pe fiecare creștin să se nevoiască a-și face Sfântul Maslu 554 (Despre Sf. Maslu, cap. 291, p. 188.).
222. Ce lucruri trebuie la săvârșirea Sfântului Maslu ?
Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie, lumânări (de regulă șapte), un vas cu grâu sau cu făina și unul cu untdelemn, precum și șapte bețișoare de busuioc înfășurate cu vată, cu care preoții vor unge pe bolnav .
223. Care sunt părțile cele mai de seamă ale slujbei Sfântului Maslu ?
Întâi rugăciunea pentru sfințirea untdelemnului, pe care o rostesc preoții pe rând până se plinește de șapte ori. Al doilea, cele șapte Apostole și Evanghelii, urmate fiecare de ectenia întreită și de câte o rugăciune pentru sfințirea untdelemnului și pentru tămăduirea bolnavului. Al treilea, ungerea de șapte ori a celui bolnav cu untdelemn sfințit, rostindu-se de fiecare dată rugăciunea: “Părinte sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor… tămăduiește și pe robul Tău acesta (numele) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins…” și așa mai departe, precum scrie în Molitfelnic .
224. Ce trebuie să știm despre untdelemnul de la Sfântul Maslu ?
Fiind binecuvântat de preoți cu chemarea lui Dumnezeu, acest untdelemn este sfințit și plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca și apa Botezului. El are puterea de a Sfinți sufletul și de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a curăți întinăciunea păcatului și a împărtăși mila și îndurarea lui Dumnezeu.
De aceea, untdelemnul rămas de la Sfântul Maslu, ca și făina binecuvântată atunci, trebuie păstrate cu cinste în loc ales. El poate fi folosit numai în scopuri curate și evlavioase 555 (Vezi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Maslu, cap. 2). Se obisnuiește ca din făina și untdelemnul de la Sfântul Maslu să se facă o turtisoară, din care se dă bolnavului să manânce. În unele părți, din această făină se, fac prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune în candelă, fie în casă, fie la biserică .

Despre Ierurgii

225. Mai are Biserica Ortodoxă şi alte slujbe pentru sfinţirea omului, în afară de Sfintele Taine ?
Da, ierurgiile .
226. Ce sunt acestea ?
Sunt rugăciuni de binecuvântare şi sfinţire a omului în diferite momente şi împrejurări ale vieţii, precum şi de binecuvântarea şi sfinţirea firii înconjurătoare şi a diferitelor obiecte sau lucruri de folos omului.
227. Care este rostul şi scopul ierurgiilor ?
Să curăţească şi să binecuvânteze pe om şi firea înconjurătoare sau vietăţile şi lucrurile de care omul are nevoie pentru trai sau pentru mântuirea sufletului şi preamărirea lui Dumnezeu. Căci păcatul primilor oameni a adus stricăciunea şi nefericirea nu numai în viaţa omenească, ci a stricat şi armonia dintru început a firii înconjurătoare, când toate cele ce făcuse Domnul “erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Greşeala protopărinţilor neamului omenesc a tulburat şi pacea celorlalte vieţuitoare, peste care Dumnezeu îl făcuse pe om stăpân (Fac. 1, 28-30) şi a prihănit pământul, din care omul fusese zidit, pe care e silit să trăiască, din care el îşi trage hrana şi mijloacele de trai şi cu care este prin urmare înfrăţit în această viaţă. Asupra tuturor acestora apasă blestemul Ziditorului, de după căderea lui Adam: “…Blestemat vă fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hăpneşti din el în toate zilele vieţii tale ! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului ! în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 17-18). Urmările păcătului au păgubit deci nu numai fiinţa omenească, ci s-au răsfrânt asupra întregii firi, făcând-o să sufere împreună cu omul, să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din stricăciune, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: “Căci făptura a fost supusă deşertăciunii, – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Rom. 8, 20-22).
Căzută sub înrâurirea şi puterea celui rău, din pricina păcatului omenesc (Efes. 2, 2), firea văzută a căpătat, odată cu omul, putinţa de a fi adusă din nou la curăţenia şi armonia dintru început, prin venirea Mântuitorului. Îmbrăcând cu adevărat firea omenească, Mântuitorul Şi-a legat toată viaţa Sa pământească de natură; mergând pe pâmânt, a străbatut ogoarele şi lanurile, a iubit florile câmpului şi a admirat păsările cerului, pe care le-a dat pildă omului pentru strălucirea şi frumuseţea lor, a mâncat roadele pământului, S-a botezat în apa Iordanului, a fost uns cu mir şi aromate. Astfel, sfinţind El însuşi firea omenească pe care a purtat-o, Mântuitorul a lăsat sfinţilor Săi Apostoli şi puterea de a sfinţi firea înconjurătoare, de a o sustrage de sub înrâurirea şi stăpânirea celui rău (Matei 10, 8; Marcu 16, 17-18), de a o aduce din nou sub înrâurirea harului dumnezeiesc, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul omului 556 (Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cart. V, trad. rom. p. 128).
De aceea, Biserica Ortodoxă binecuvântează toate lucrurile firii: florile şi iarba câmpului, ţarinile, livezile şi lanurile, roadele pământului şi fructele pomilor, ramurile arborilor, mâncărurile şi tot ceea ce vine în atingere cu omul, după folosul şi trebuinţele fiecăruia. Ea binecuvânteaza de asemenea şi munca credinciosului, ocupaţiile şi îndeletnicirile cu care acesta îşi întreţine viaţa, începutul şi sfârşitul oricărei munci, precum şi momentele, întâmplările şi împrejurările cele mai de seamă din viaţa noastră, atât cele de bucurie cât şi cele de întristare.
Toate rugăciunile şi slujbele săvârşite cu un astfel de scop şi în asemenea împrejurări poartă în general numirea de ierurgii.
228. Care sunt deci roadele sau urmările ierurgiilor ?
Prin ele puterea sfinţitoare şi înrăurirea curăţitoare a Bisericii se revarsă atât asupra fiinţei omeneşti, cât şi asupra întregii firi, scoţând-o de sub puterea blestemului şi sfinţind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserică, adică prin slujitorii ei, se împărtăşeşte şi firii neînsufleţite, precum şi vietăţilor necuvântătoare, harul dumnezeiesc, în măsura care le este de trebuinţă. Astfel, după cuvântul Sf. Apostol Pavel, “orice făptura a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Tim. 4, 4-5). Firea văzută, care până aici era mai degrabă potrivnică omului, devine în felul acesta un mijloc prielnic de trăi şi un ajutor spre mântuire, fiind împreună părtaşă cu omul la preamărirea Ziditorului. Omul, împăcat din nou cu Dumnezeu, atrage deci cu sine toată zidirea din nou spre Dumnezeu şi o apropie de El, ca totul să fie străbătut şi desăvârşit de harul dumnezeiesc. Ierurgiile pregătesc astfel şi prevestesc făptura cea nouă care va să vie, transfigurarea creaţiunii sau acel “cer nou” şi “pământ nou”, pe care le-a văzut Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în descoperirea primita (Apoc. 21, 1) şi pe care le asteptăm, potrivit făgăduinţei, după sfârşitul veacului acestuia (II Petru 3, 13).
229. Cum putem răspunde acelora care dispreţuiesc ierurgiile ?
Răspundem că puterea de înrâurire a lucrării dumnezeieşti nu poate fi mărginită numai la sufletul omului. Căci omul este nu numai suflet, ci şi trup, este o fiinţă legată de pământ şi de întreaga fire văzută, în mijlocul căreia trăieşte: trupul lui e zidit din pământ, adică din aceleaşi elemente din care e alcătuită întreaga zidire; din aceasta îşi trage hrana şi izvoarele de întreţinere a fiinţei sale trupeşti, e înfrăţit cu ea. Firea văzuta trăieşte deci în om, face parte din alcătuirea fiinţei sale şi trebuie deci Sfinţită ca şi sufletul lui. Căci Mântuitorul nu este numai Mântuitor al sufletelor, ci şi al trupurilor. Când mâncăm ceva Sfinţit, noi înşine ne sfinţim şi dimpotrivă, dacă mâncăm ceva necurat, noi înşine ne întinăm. Sfinţirea naturii este deci o condiţie a sfinţirii sufletului. Or, tocmai acesta este rostul său scopul ierurgiilor.
Ierurgiile sunt tot atât de vechi ca şi Biserica. Ba, pe unele din ele le moştenim înca din Legea Veche, ca de pildă, curăţirea femeii lăuze la 40 de zile dupa năştere (vezi Lev. 12; Luca 2, 22-24); pe altele le-a săvârşit Mântuitorul însuşi (tămăduirea bolnavilor, izgonirea duhurilor necurate, binecuvântarea pruncilor, a pâinii, a vinului şi a paştilor s.a.); în sfârşit, despre cele mai multe dintre ele ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din primele veacuri creştine, ca: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful 557 (Apologia I, cap. 61, 65, trad. cit., p. 70) şi Tertulian 558 (De baptismo, cap. 7; De corona militis, cap. 3, 4 s.a) în secolul III; Sf. Vasile cel Mare 559 (Despre Sfântul Duh, cap. 67), in sec. IV s.a. Rugăciunile pentru binecuvântarea şi sfinţirea apei (aghiazma), a untdelemnului şi a fructelor, sfeştanii pentru ploaie s.a. găsim amintite chiar în cele mai vechi rânduieli şi asezăminte bisericeşti, ca Asezămintele Sfinţilor Apostoli din veacurile III-IV 560 (Cart. VII, cap. 27,42,43; Cart. VIII, cap. 29,40,41,42 s.a. (trad. roro. cit., p. 196, 211, 254, 261 s.u.)), precum şi în cele mai vechi cărţi de slujbă, ca Evhologhiul (Molitfelnicul) Episcopului Serapion de Thmuis din Egipt, din veacul al IV-lea.
Pe toate le gasim in aceeasi carte de slujba, unde aflam si randuiala Sfintelor Taine, adica in Evhologhiu sau Molitfelnic (cartea cu rugaciuni sau cu molitve).
230. Prin ce se aseamănă ierurgiile cu Sfintele Taine ?
Întâi prin aceea că şi unele şi altele mijlocesc harul şi sfinţirea omului; al doilea, prin aceea că şi unele şi altele lucrează în chip tainic, prin puterea nevăzută a harului dumnezeiesc.
231. Prin ce se deosebesc ierurgiile de Sfintele Taine ?
Întâi prin aceea că Sfintele Taine sunt întemeiate de către Mântuitorul însuşi şi privesc numai viaţa omului, sfinţind momentele sau împrejurările cele mai de seamă din cursul ei; ierurgiile sunt orânduite de Biserică şi au un câmp de înrâurire mai larg, privind nu numai viaţa omului, ci şi natura (firea) şi făpturile necuvântatoare. De aceea unele se şi săvârşesc în afara locaşului bisericesc, în case şi în sânul naturii.
Al doilea, se deosebesc prin aceea că Tainele sunt slujbe de temelie pentru mântuirea omului, unele din ele fiind de neapărată trebuinţă pentru mântuirea oricărui creştin (ca Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, împărtăşirea); pe când, în ce priveşte ierurgiile, acestea dacă nu sunt toate absolut necesare pentru mântuire, conduc toate la mântuire, aducând sfinţire omului şi naturii. Ele susţin, în viaţa credinciosului, harul şi sfinţenia, pe care le căpătăm prin Sfintele Taine, făcându-le mai lucrătoare.
Mai trebuie spus de asemenea că ierurgiile au un loc de mijloc între Taine şi rugăciunile individuale ale creştinului. Ele se referă la multiplele trebuinţe concrete ale omului, ca şi rugăciunile lui individuale. Dar fiind săvârşite de preot, aduc o împlinire mai sigură a celor cerute, căci în rugăciunea preotului e prezentă Biserica, în numele căreia el se roaga şi face rugăciunea pentru credinciosi 561 (Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 441; Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în “Ortodoxia”, nr. 3, iulie-septembrie, 1985, p. 453).
232. Unde şi când se săvârşesc ierurgiile ?
Unele se săvârşesc în biserică, de pilda: molitva mamei la 40 de zile după naştere, sfinţirea vaselor şi a veşmintelor bisericesti s.a.; altele, în case: sfeştaniile, ierurgiile în legătura cu înmormântarea s.a.; iar altele, afară din case, pe câmp: binecuvântarea ţarinilor, a holdelor şi a fântânilor s.a.
Cât priveşte timpul în care se săvârşesc, unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători sau date din cursul anului bisericesc, ca binecuvântarea salciei, la Florii, şi a ouălor roşii, la Paşti, Aghiasma Mare, la Bobotează; altele însă nu sunt legate de nici un soroc anumit, ci se săvârşesc oricând este de trebuinţă: sfeştaniile prin case, care se fac de obicei miercurea şi vinerea, dezlegările şi rugăciunile la diferite trebuinţe.
233. Cine poate săvîrşi ierurgiile ?
Pe unele din ele, numai episcopul, pe celelalte, preotul.
234. În câte se împart ierurgiile după menirea lor ?
În două:
a) Unele pentru lucruri.
b) Altele pentru persoane.
235. Care sunt cele mai de seamă ierurgii privitoare la lucruri ?
Cea mai obişnuită sau cea mai des săvârşită la noi este Sfinţirea apei (aghiasma), deoarece apa este lucrul cel mai de trebuinţă şi mai des folosit în viaţa de toate zilele; iar cea mai sărbătorească şi mai dezvoltată este Sfinţirea bisericii (slujba târnosirii).

Despre Aghiasmă

236. Ce înseamnă cuvântul “Aghiasmă” (Aiasma) ?
Cuvântul este grecesc (aghios) şi înseamnă Sfinţire. La noi, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba pentru Sfinţirea ei.
237. De câte feluri e Aghiasma în înţelesul ei de slujbă ?
De două feluri: mare şi mică. Cea mică se mai numeste în popor şi sfeştanie, care înseamnă luminare, sau slujba luminilor, pentru ca la început se înţelegea prin ea Aghiasma cea mare, care se săvârşeşte la Bobotează, sărbătoare numită şi ziua luminilor sau a luminării, deoarece atunci se botezau catehumenii .
238. Când se săvârşeşte Sfinţirea cea mică a apei ?
În biserică, de regulă la fiecare zi întâi a lunii, iar în case, oricând cer credincioşii, mai ales în zilele de miercuri şi vineri dimineaţa. Când preoţii, potrivit hotărârilor Sf. Sinod merg să boteze casele credincioşilor, aceştia sunt datori să-i primească pe preoţi cu bucurie şi cu dragoste, deoarece preoţii aduc binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu asupra casei şi a familiei lor, prin apa sfinţită cu care-i stropesc.
239. Care sunt roadele şi folosul acestei slujbe ?
«Ştiut să fie că prea bun obicei este şi folositor de suflet să se facă în biserici, în mănăstiri şi în case, Sfinţirea apei la toate zilele dintâi ale lunii şi a stropi pe oameni în mănăstiri şi în chilii, aşijderea şi în casele mirenilor şi toate ale lor. Această apă sfinţită pe care Duhul Sfânt prin rugăciunile preoţilor o sfinţeşte, multe feluri de lucrări are, precum însăşi ectenia Sfinţirii şi rugăciunea mărturisesc. Că prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc şi se iartă de păcatele cele mici de peste toate zilele, adică nălucirile diavoleşti, gândurile cele rele; iar mintea se curăţeşte de lucrurile cele spurcate şi îndreptată spre rugăciune se face; aduce dar paza, înmulţirea câştigului şi îndestulare; bolile goneşte şi dă sănătate trupească şi sufletească. Şi mai în scurt să zicem: toţi cei ce o primesc cu credinţă iau sfinţenie şi binecuvântare. Pentru aceasta dar, datori sunteţi şi voi, preoţilor, să vă învăţaţi enoriaşii voştri ca să o primească pe ea cu credinţă, spre marele folos al lor» 562 (Molitfelnicul, Povăţuirea din fruntea slujbei Aghiazmei mici, ed. 1984, p. 167).
240. Dar Sfinţirea cea mare a apei când se face ?
La Bobotează, atât în ajun, când se sfinţeşte apa cu care preoţii botează apoi casele creştinilor, cântând troparul Botezului: «În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne…», cât şi în însăşi ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, când se sfinţeşte apa pe care o iau creştinii pe la casele lor pentru tot anul.
241. De ce se spune “Sfinţirea cea mare a apei” ?
Pentru că apa de la Bobotează are o putere deosebită, fiind Sfinţită printr-o îndoită chemare a Sf. Duh în cursul rugăciunii de sfinţire, iar Sfinţirea are loc în însăşi ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. De aceea şi slujba Aghiasmei mari este mai lungă şi mai sărbătorească decât a Aghiasmei mici, iar cântările şi rugăciunile ei pomenesc şi preaslăvesc îndeosebi Botezul Domnului în Iordan.
242. Ce putere are apa sfinţită de la Bobotează şi cum o folosim ?
Aghiasma Mare, adică apa Sfinţită de la Bobotează, are, într-o măsură cu mult mai mare, puterea sfinţitoare şi tămăduitoare, precum şi darurile minunate, pe care am spus că le are Aghiasma mică. De aceea, ea se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămâne tot aşa de proaspătă, de curată şi plăcută la gust ca şi când ar fi atunci scoasă din izvor. O parte din ea se păstrează în biserică, într-un vas anume, numit şi aghiasmatar, şi e folosită de preot la o mulţime de slujbe (ierurgii). Cu această apă sfinţită se stropesc persoanele şi lucrurile care trebuie exorcizate, curăţite sau sfinţite. Se întrebuinţează, de pildă: la botezul copiilor, la rugăciunea pentru durerea de cap, la rânduiala de curăţire a fântânii spurcate, la binecuvântarea începerii semănăturilor, la vasul cel spurcat, la Ţarinele (holdele), viile şi grădinile bântuite de lăcuste şi gândaci, la Sfinţirea crucii şi a troiţei, a clopotului, a vaselor şi veşmintelor bisericeşti s.a.
Aghiasma Mare se foloseste de asemenea la Sfinţirea bisericii şi a antimiselor, a Sfântului Mir şi a altora.
Fiecare creştin sau fiecare casă trebuie să ia din Aghiazma de la Bobotează şi să o păstreze într-un vas curat şi la loc de cinste. Se gustă dintr-însa pe nemâncate şi cu multă cuviinţă în zilele de ajunare şi de post, sau în zilele de sărbători mari, după ce venim de la biserică, mai ales când nu ne împărtăşim. Se obişnuieşte ca credincioşii să bea din Aghiasma mare timp de 8 (opt) zile în şir, începând din ajunul Bobotezei, până la încheierea praznicului, adică până la 13 ianuarie. După aceea, ea se poate lua numai după Spovedanie, îndeosebi cei opriţi de la împărtăşire se pot mângâia luând aghiasmă şi apoi anaforă. Când ne împărtăşim, Aghiasma se ia după împărtăşire, fiind mai mică decât Sfânta împărtăşanie, iar când luăm numai anafora, Aghiasma se ia înainte de aceasta, fiind mai mare ca anafora.
Putem stropi cu Aghiasmă cea mare casa, curtea şi grădina, vitele şi chiar ogoarele şi livezile noastre, pentru a le feri de rele. În caz de boală, putem, de asemenea, să gustăm din ea cu credinţă. Căci apa aceasta, având într-insa darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, a făcut adesea multe minuni, însănătoşind bolnavi, tămăduind răni, apărând de rele, de necazuri şi de primejdii.
243. Care sunt cele mai de seamă ierurgii în legătură cu omul ?
Sunt cele ce se săvârşesc la naşterea omului şi cele care se săvârşesc la moartea lui, sau în legătură cu pomenirea morţilor.
244. Care sunt ierurgiile în legătură cu naşterea ?
Sunt următoarele:
a) Rânduiala de ziua întâi pentru femeia lăuza, îndată după naştere;
b) Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele; a opta zi dupa naştere;
c) Rânduiala îmbisericirii pruncului şi a curăţirii lăuzei, la 40 de zile dupa naştere.
Cea dintâi se săvârşeşte în casa femeii care a născut, iar celelalte doua, la biserică.
245. Cum se face rânduiala în ziua întâi şi care este rostul ei ?
În ziua întâi după naşterea pruncului, preotul face sfinţirea cea mică a apei. Apa sfinţită acum e ca o preînchipuire a botezului 563 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Taine, cap. 59, p. 71). Cu ea se stropeşte casa, lăuza, pruncul, moaşa şi toţi ai casei. Apoi preotul citeşte trei molitve pentru femeia lăuză, în care se roagă pentru grabnica ei ridicare din patul naşterii, pentru iertarea păcatelor ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala duhurilor necurate şi pentru curăţirea mamei de întinăciunea trupească pricinuită de naştere, întrucât, precum zice Psalmistul (Ps. 50, 6), suntem zămisliţi întru fărădelege şi născuţi în păcat. Cu acelaşi scop rosteşte acum preotul şi o rugăciune deosebită pentru moaşa şi alta pentru celelalte persoane care au ajutat la naştere, întrucât atingerea de lăuză şi de prunc le este socotită ca o întinare, de care trebuie curăţaţi 564 (Ibidem, p. 71).
Din apa Sfinţită cu acest prilej se obişnuieşte a se pune în baia (scăldătoarea) copilului, în primele trei zile dupa naştere.
246. Care este rânduiala din ziua a opta după naştere ?
În ziua a opta după naştere, pruncul e adus de moaşă la biserică şi, stând afară în pridvor înaintea uşilor ca unul ce nu este încă botezat şi îmbisericit, preotul îl binecuvântează, făcându-i semnul crucii la frunte, pentru luminarea minţii şi a gândurilor; la gură, pentru sfinţirea cuvântului şi a suflării, şi la piept, pentru ferirea inimii de poftele şi patimile trupeşti; apoi îi citeşte o rugăciune pentru punerea numelui, care înseamnă un fel de pregătire pentru botez. De obicei, în timpul din urmă, preoţii împreuneazp aceastp rânduialp fie cu cea din ziua întâi, fie cu cea a botezului.
Datina de a pune numele pruncului a opta zi după naştere este veche, fiind moştenită din Legea Veche, care orânduise această zi pentru curăţirea pruncilor de sex bărbătesc, prin tăierea împrejur şi prin punerea numelui (Lev. 12, 3). Noi, creştinii, am păstrat-o fiindcă şi Mântuitorul însuşi – supunându-Se Legii – a fost tăiat împrejur a opta zi după naştere, când I s-a pus numele de Iisus (Luca 2, 21).
Numele care se dă la botez este de obicei numele naşului sau al Sfântului zilei, sau al altui sfânt pe care părinţii îl aleg copilului ca patron sau ocrotitor. Este bine să se pună nume de sfinţi din calendarul ortodox sau din cele obişnuite în popor. Sfântul al cărui nume îl purtăm trebuie să fie pentru noi nu numai un ocrotitor sau păzitor, ci şi un model de urmat şi un îndemn statornic spre adevărata vieţuire creştinească.
247. Cum se face şi care este rostul rânduielii la 40 de zile dupa naştere ?
La patruzeci de zile după naştere se face rânduiala pentru îmbisericirea pruncului botezat şi pentru curăţirea lăuzei, după datina moştenită tot din Legea Veche (Lev. 12, 1-8), pe care a păzit-o şi Maica Domnului, aducând pe dumnezeiescul său Prunc la templu, unde a fost întâmpinat şi ţinut în braţe de bătrânul Simeon (Luca 2, 22 s.u.).
Pruncul e adus de maica sa sau de naş înaintea uşilor bisericii, unde preotul citeşte molitvele de curăţire, rugându-se întâi pentru mama, ca Dumnezeu să o curăţească de întinăciunea lăuziei şi să o învrednicească a intra din nou în sfântul locaş şi a se împărtaşi cu Sfintele Taine; se roagă apoi pentru prunc, pentru ca Dumnezeu să-l crească, să-l binecuvânteze şi să-l sfinţească, învrednicindu-l, la vremea cuvenită, de luminarea botezului.
Urmează apoi îmbisericirea pruncului, adică introducerea lui în biserică: preotul ia în brate pe prunc, închipuind pe dreptul Simeon, care a purtat în braţele sale pe Pruncul Iisus şi face semnul Crucii cu el întâi în faţa uşilor bisericii, apoi în mijlocul bisericii şi, în cele din urmă, în faţa uşilor împărăteşti, zicând de fiecare dată: «Se îmbisericeşte robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui…» (dacă pruncul e băiat preotul îl duce şi în altar, ocolind cu el Sfânta Masa). Apoi îl pune jos, în faţa uşilor împărăteşti, în semn că e închinat Domnului, de unde îl ridică naşul sau mama. Partea de la urmă a rânduielii din a patruzecea zi, adică îmbisericirea pruncului, preoţii o fac de obicei îndată după slujba botezului.
248. Care sunt ierurgiile în legîturî cu sfârţitul omului ţi grija pentru cei morţi ?
Sunt acele ierurgii şi rânduieli poruncite de Biserică sau moştenite din practica creştină .
249. Cum se mai numeste grija pentru cei morţi ?
Se mai numeşte cultul morţilor.
250. Cum trebuie să fie sfârşitul adevăratului creştin ?
În rugăciunile ei (ectenia dinainte şi de după sfinţirea Darurilor) Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu, între altele, «sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace…», adică în pace cu toată lumea şi cu cuget împăcat, liniştit, fără teama de moarte .
251. Care este grija şi datoria creştinească cea mai de seamă a celor vii faţă de cei ce-şi dau sufletul ?
Ca aceştia din urmă să moara spovediţi şi grijiţi (împărtăşiţi) şi cu lumânarea aprinsă în mână .
252. De ce este atât de trebuincioasă spovedania şi împărtăşirea pe pragul morţii ?
Pentru că mărturisirea păcatelor, mai mult decât oricând în cursul vieţii, aduce celui pe moarte iertarea acestor păcate, liniştirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii pe care îi va fi nedreptăţit, uraâ sau păgubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat. Cât priveste Sfânta împărtăşanie, ea, fiind arvuna vieţii veşnice şi chezăşia învierii (Ioan 6, 54), alcătuieşte merindea cea mai scumpă şi mai de pe urmă, de care nici un creştin nu trebuie lipsit şi pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel lung al veşniciei. Aşa ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi adunaţi în Soborul cel dintâi din toata lumea (Niceea, 325), în cel de al 13-lea canon al lor: «Iar pentru cei ce pleaca (din viaţă), să se păzească şi acum legea veche şi canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă şi cea mai trebuincioaăa…» 565 (Vezi de asemenea Sf. Grigorie de Nissa, can. 5.). Sfântul Trup şi Sânge va fi pentru sufletul celui răposat cel mai bun tovarăş, scut şi apărător în faţa Tronului Judecăţii.
Astfel, creştinul spovedit şi împărtăşit îşi poate aştepta şi întâmpina moartea cu mai mult curaj şi cu seninatate 566 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 360, p. 242-243). De aceea, cea din urmă împărtăşire – aceea care se dă pe patul morţii – poartă în popor numele de Grijanie, adică grija cea mai de căpetenie şi mai de pe urmă pe care se cuvine să o avem aici pe pământ pentru mântuirea sufletului nostru. Iar trecerea cuiva din viaţă fără spovedanie şi fără grijanie este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă. De aceea, când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor e însotit de arătarea «mort negrijit şi nespovedit», iar uneori şi «fără lumânare».
253. De ce se pune lumânare aprinsă în mâinile celui ce trage să moară ?
Pentru că lumina este, pe de o parte, călăuza sufletului pe calea cea fără de întoarcere, risipind întunericul morţii, iar pe de altă parte ea închipuie pe Hristos şi Evanghelia Sa, căci El a spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii ” (Ioan 8, 12; II Cor. 4, 4, 6). Având deci lumânarea în mâinile sale, omul trece la cele de dincolo împreună cu Hristos şi având cu el “lumina vieţii” celei veşnice, pe care a primit-o încă de la botez. Viaţa pământească a creştinului începută cu Hristos se sfârşeşte astfel tot cu El, pentru a se prelungi în ceruri lîngâ El. Lumânarea aceasta ne aminteşte totodată de pilda celor zece fecioare, şi anume de candelele aprinse cu care cele cinci fecioare înţelepte au întâmpinat pe mirele lor la miezul nopţii (Matei 25, 1-13).
Aceeaşi însemnare o au şi celelalte lumini şi sfeşnice care ard împrejurul sicriului, precum şi lumânările aprinse care se dau celor ce iau parte la slujba înmormântării sau la parastas.
254. De ce se trag clopotele bisericii când moare cineva ?
Ca să vestească şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei i-a părăsit, să-i îndemne la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toţi zic: “Dumnezeu să-l ierte!”) şi să le aducă şi lor aminte că toţi sunt muritori. Glasul clopotului ne duce deodată cu gândul la trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi scularea din morminte, la înfricoşata Judecată de apoi (Matei 24, 31; 1 Cor. 15, 52; 1 Tes. 4, 16).
255. De ce se scaldă trupul răposatului şi apoi e îmbrăcat în haine curate ?
Urmând pilda celor dintâi creştini (Fapte 9, 37), spălăm trupurile răposaţilor, în semn de curăţire, cu apă curată, care aduce aminte de apa botezului, arătând cu aceasta că cei răposaţi au trăit creştineşte 567 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 368, p. 248).
Apoi îmbrăcăm trupurile în haine noi şi curate, închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care ele vor învia la ziua judecăţii (I Cor. 15,42-44).
256. Pentru ce se asează trupul răposatului în sicriu şi cu faţa spre răsărit ?
Se aşează în sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte de putrezire, şi pentru a arăta că trupul se află sub acoperământul Celui Prea înalt şi se odihneşte sub umbra Celui Atotputernic (Ps. 90, 91).
Se aşează cu faţa spre răsărit, ca şi la botez, pentru că dinspre Răsărit ne-a venit Hristos, lumina cea adevărata, şi tot dinspre Răsărit va veni El la judecata viitoare (Matei 24, 27).
Trupul e acoperit cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos 568 (Tbidem, cap. 362, p. 244).
257. De ce se pune icoană sau cruce pe pieptul celui repausat ?
Pentru a arăta că creştinul îşi dă duhul în Hristos, întru Care şi Căruia i se încredinţează la moarte 569 (Ibidem, cap. 362, p. 244), iar Crucea Lui este scut şi armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morţilor .
258. Ce slujbă se face la casa celui repausat ?
Îndată după moarte sau înainte de înmormântare, preotul săvârşeşte la casa repausatului panihida sau panahida. Numele acestei ierurgii vine de la cuvântul grecesc Pannihis, care înseamnă priveghere sau slujba de toată noaptea, deoarece panihida înlocuieşte priveghiile, adică rugăciunile din timpul nopţii, care se făceau odinioară în biserici, în ajunul praznicelor mari, sau în case, la căpătâiul celor repausaţi .
Această slujbă e o prescurtare a slujbei înmormântării, fiind alcătuită din rugăciunile începătoare obişnuite, troparele de la începutul slujbei înmormântării, rugăciunea «Dumnezeul duhurilor şi al tot trupul…» în care ne rugăm pentru iertarea şi odihna celor răposaţi, apoi “veşnica pomenire”.
259. Când se face înmormântarea ?
De obicei a treia zi după moarte, când se face pentru răposat şi prima Pomenire şi când, după credinţa noastră, sufletul celui repausat părăseşte pentru totdeauna pământul şi locurile pe unde a trăit, pentru a se înălţa la cer 570 (Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, din franţuzeşte, de Iosif, Mitropolit primat, ed. II, Buc. 1899, p. 25). La nevoie înmormântarea se face însă şi mai degrabă sau mai târziu.
260. De ce trupul celui repausat e adus la biserică înainte de a fi înmormântat şi aici i se face slujba înmormântării ?
Pentru că aici răposatul se află pentru cea din urmă oară în mijlocul parohiei sau al obştii creştine în care a trăit. El îşi ia acum rămas bun nu numai de la cei rămaşi în viaţă, ci şi de la locaşul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat şi împărtăşit. Şi, după cum în biserică a primit botezul şi imbisericirea, adică începutul vieţii sale ăn Hristos, se cuvine ca tot aici să i se facă şi cea din urmă slujbă, aceea care binecuvântează sfârşitul vieţii sale pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei.
261. Slujba înmormântării este oare aceeaşi pentru toţi cei repausaţi ?
Nu. Biserica a intocmit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării: una pentru credincioşii laici sau mireni în vârstă, a doua pentru pruncii şi copiii până la şapte ani, a treia pentru diaconi şi preoţi de mir şi a patra pentru călugari şi arhierei.
262. Care este partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioşilor ?
Partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioşilor este molitva de dezlegare («Dumnezeul duhurilor şi al tot trupul»), urmată de rugăciunile de iertare, rostite de preot. în acestea, preotul roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul celui răposat, de orice blestem sau afurisenie, să-i ierte tot păcatul sufletesc şi trupesc, ca sufletul lui să se odihnească împreună cu drepţii, iar trupul să se dea înapoi firii, desfăcându-se în cele din care a fost alcătuit.
263. Ce înseamnă sărutarea cea mai de pe urmă, pe care rudele, prietenii şi cunoscuţii o dau celui repausat ?
Aceasta este pecetea dragostei şi a unirii, ce leagă pe cei vii cu cei morţi şi totodată semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleaca dintre noi 571 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru., cap. 367, p. 247-248). De aceea, în timpul acesta se cântă frumoasele şi înduioşătoarele podobii: «Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă…» şi celelalte, în care Biserica ne zugrăveşte din nou piericiunea şi vremelnicia vieţii pământeşti şi ne aminteşte că toţi vom muri şi ne îndeamnă să ne rugăm cu toţii pentru iertarea şi odihna celui răposat.
264. Ce înseamnă: “Veşnica pomenire”, care se cântă repausatului la sfârşitul slujbei înmormântării, la punerea în mormânt şi la parastase?
Prin aceasta ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-Şi aducă pururea aminte de cel răposat, cum s-a rugat tâlharul pe cruce: “Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”, iar, pe de alta, noi, cei vii, să păstrăm o neîntreruptă aducere aminte de dânsul, să nu-l lăsăm în uitare, ci să-l pomenim totdeauna, rugându-ne pentru dânsul.
265. Se face vreo abatere de la rânduiala obişnuită a slujbei înmormântării, în vreun timp al anului ?
Da, şi anume în Săptămâna luminată, adică între Duminica învierii şi Duminica Tomii. Iată ce ne învaţî despre aceasta cartea de slujbă: “Ştiut să fie că de va răposa vreunul din creştini de Sfintele Paşti sau în orice zi din Săptămâna luminată până la Duminica Tomii, nu cântăm slujba înmormântarii ştiute, pentru mărirea şi cinstirea sărbătorii învierii şi pentru că acestea sunt zile de bucurie şi de veselie, iară nu de jale şi de plângere. Şi toţi căţi murim întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice, întru Hristos înviem” 572 (Molitfelnicul, învăţătura dinainte de slujba înmormântării, din Săptămâna luminată, ed. 1984, p. 280).
De aceea, pentru ca bucuria învierii să nu fie întunecată sau umbrită de jalea şi durerea pentru cei morţi, din zilele obişnuite, preotul slujeşte în asemenea cazuri îmbrăcat în veşminte luminate (albe), iar slujba înmormântării din aceste zile e alcîtuitî aproape numai din cântările învierii. Din slujba obişnuită a înmormântării se păstrează numai ectenia pentru morţi, condacul “Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase…” şi rugăciunile de dezlegare şi iertare («Dumnezeul duhurilor…» şi celelalte).
266. De ce preotul, la coborârea sicriului în groapă, arunca peste el prima lopată de ţărână, în formă de cruce ?
Întâi pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: “Că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19).
Al doilea, pentru a mângâia pe cei rămaşi în viaţă că, chiar în pământ, trupul celui răposat rămane tot sub puterea şi ocrotirea lui Dumnezeu, deoarece, precum zice Psalmistul: “Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa” (Ps. 23, 1). Sau, precum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: “Căci de viem, Domnului viem, şi de murim, Domnului murim; deci, sau de viem sau de murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8).
267. Pentru ce preotul varsă cenuşă din cădelniţă, untdelemn şi vin peste trupul răposatului?
Se varsă cenuşă, pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi că “pământ şi cenuşa suntem” (Fac. 18, 27; lov 30, 19; Eccl. 12, 7). Apoi, această cenuşă, fiind binecuvântată şi Sfinţită cu semnul Crucii, prin tămâie, pune pe mort sub scutul lui Hristos pana la înviere 573 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Maslu, cap. 287, p. 185).
Untdelemnul este semnul şi pecetea lui Hristos, ca şi untdelemnul de la Botez. “Atunci (la Botez), ungerea cu untdelemn chemă pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum însă untdelemnul cel vărsat înseamnă ca cel adormit a luptat luptele cele sfinte şi s-a desăvârşit” 574 (Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, VII, 3 (trad. rom. cit., p. 149), şi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfântul Maslu, cap. 286-287 şi Despre sfârşitul nostru, cap. 362, trad. rom. p. 185, 248). Iar vinul, în unele parţi amestecat cu untdelemn, iar în altele înlocuit cu Aghiasma, se toarnă cruciş peste trupul răposatului. Vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viaţă care curge prin mădularele trupului omenesc şi îl însufleţeşte. Turnarea lui peste trupul mortului este deci preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viaţa cea veşnică, pe care o nădăjduim.
268. Ce este şi ce închipuie coliva, care se face la înmormântări şi parastase ?
Coliva închipuie însuşi trupul mortului şi este totodată un semn văzut al credinţei noastre în ânviere şi nemurire, deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care însuşi Domnul le-a înfăţişat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ şi apoi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca sa învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24; 1 Cor. 15, 36 s.u.) 575 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 371, p. 249, comp. şi Mitrofan, op. cit., pag. 172, 173).
De aceea, la binecuvântarea colivei de către preot, şi anume, când se cânta «Veşnica pomenire», rudele şi prietenii mortului ridică tava (farfuria) cu coliva, legănând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legătură cu răposatul. Acelaşi lucru închipuie şi gustarea din colivă, după binecuvântarea ei.
Acelaşi rost îl are şi coliva simplă, neînsoţiţă de vin, adusă de cei vii în biserică la ziua numelui lor, spre cinstea şi pomenirea praznicului sau Sfinţilor sărbătoriţi în acea zi sau spre pomenirea morţilor care poartă numele acelor sfinţi. Ea se binecuvântează de către preoţi fie seara, la sfârşitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfârşitul Liturghiei, după rugăciunea Amvonului, printr-o rugăciune deosebită: «Doamne, Cela ce ai produs toate cu cuvântul Tău…»*.
269. Ce sunt pomenile şi ce rost au ele ?
Pomenile sau praznicele morţilor sunt mesele care se fac în cinstea şi pomenirea morţilor. Ele sunt rămăşiţe ale vechilor agape sau mese frăţeşti, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării.
Despre ele pomenesc vechile rânduieli bisericeşti, ca Asezămintele Sfinţilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), şi alte scrieri vechi creştine: «Noi îi poftim pe săraci şi nevoiaşi la ospăt, pentru că astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasmă bine plăcuta lui Dumnezeu» 576 (Tâlcuire la cartea Iov (atribuită lui Origen), cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517).
Tot pomană se numeşte şi orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea şi folosul morţilor, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor şi care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă deosebită.
270. Ce trebuie să credem despre cei ce îşi dau trupurile să fie arse la crematoriu ?
Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea, îşi ard trupurile după moarte numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte cu moartea şi că după moarte nu mai e nimic. Dar noi, creştinii, credem cu tărie în veşnicia sau nemurirea sufletului şi în învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele din care au fost compuse şi în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate şi răsplătite împreună cu sufletele cu care au şi vieţuit pe pământ 577. Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuieşte Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 3, 16-17; 6,19); este locaş al sufletului şi înfrânt cu acesta, atât la răsplată cât şi la pedeapsă 578 (Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., VII, trad. rom. p. 149-150). Se cuvine deci să fie cinstit şi îngrijit şi după despărţirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaşte, adică rămăşiţele trupeşti ale Sfinţilor, păstrate uneori în chip minunat, sunt o dovadă vie a cinstirii pe care noi o dăm trupurilor şi a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarnă în trupurile celor ce I-au bine plăcut. De aceea, noi îngropăm pe morţi în pământ, pentru că Dumnezeu însuşi a zis lui Adam: “că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Aşa ne învaţă Sfânta Scriptură şi în alte locuri, ca de pildă: “Tot pămîntul în pământ va merge, de unde s-a şi zidit” (Iov 34, 15). Iar ca pildă vie avem pe Mântuitorul însuşi, Care a fost îngropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-Se “începătura invierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 20).
271. Ce sunt mormintele şi cimitirele şi ce rost au ele pentru noi creştinii ?
Mormintele şi cimitirele sunt locuri de odihnă şi linişte în care aşezăm trupurile repausaţilor noştri, în aşteptarea învierii şi a Judecăţii de apoi. Deşi plecaţi dintre noi, cei repausaţi rămân astfel mai departe lânga noi, prin osemintele lor. Mormintele lor păstrează vie în sufletele noastre amintirea celor ce dorm în ele şi legătura nevăzută cu ei. Totodată ele ţin treaz în noi gândul la moarte şi ne îndeamnă să ne pregătim pentru ea. “Privind mormintele – zice Sf. Ioan Gură de Aur -, dacă sufletul dormitează, tresare îndată, iar de este treaz şi vrednic, se face şi mai vrednic… Vederea mormintelor îmboldeşte pe fiecare dintre noi să cugete, fără voia lui, asupra sfârşitului nostru propriu, iar cine a luat la sine această încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înţelept dădea sfatul ce zice: în tot ce veţi spune, cugetaţi la clipele cele de pe urmă şi niciodată nu veţi păcătui” 579 (Tălmăciri alese din Sf. Ioan Gură de Aur, p. 82).
272. Pentru ce se pune cruce la căpătâiul morţilor ?
Pentru că Sfânta Cruce este semnul credinţei celui adormit, semnul lui Hristos şi al biruinţei Lui împotriva morţii. Crucea, care străjuieşte deci mormântul creştinului, arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos şi cu nădejdea că se va scula împreună cu El la învierea cea de obşte.
273. Prin ce se arată grija noastră faţă de cei repausaţi ?
Prin înmormântarea lor după datina creştinească şi prin săvârşirea rugăciunilor şi slujbelor orânduite de Biserică pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie să pomenim pururea pe răposaţi şi să ne rugăm pentru dânşii, atât în rugăciunile noastre personale, de fiecare zi, cât şi prin slujbele şi rânduielile aşezate de Biserică pentru aceasta, la soroacele cuvenite.
274. Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor răposaţi ?
Ziua a treia, a noua şi a patruzecea după moarte; la trei, şase şi nouă luni şi la un an după moarte; apoi în fiecare an până la şapte ani după moarte.
275. De ce se face pomenirea la aceste soroace ?
Se face la trei zile, în cinstea Sfintei Treimi, întru Care ne mântuim şi în amintirea învierii celei de a treia zi a Domnului, Care, sculându-Se din morţi, S-a făcut pârgă sau începătură şi chip al învierii celor adormiţi; la nouă zile, pentru că răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti şi în amintirea orei a noua în care Domnul, înainte de a muri pe Cruce, a făgăduit tâlharului Raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi răposaţii noştri; la patruzeci de zile (şase săptămâni), în amintirea înălţării la cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile dupa înviere, pentru ca sufletul celui răposat să se înalţe şi el la cer; la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an, în cinstea şi slava Sfintei Treimi, după pilda creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii mucenicilor şi a sfintilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo 580 (Vezi Aşezămintele Sf. Apostoli, cart. VIII, cap. 42; Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârsitul nostru, cap. 372, p. 250, comp. si Mitrofan, op. cit., p. 169-172).
Termenul de şapte ani, când se face pentru cea din urmă oară datornica pomenire anuală a răposatului, e număr sfânt (cele 7 zile ale facerii lumii) şi se socoteste că atunci trupul omului e cu totul desfăcut în ţărână. De aceea, în rânduiala mănăstirilor, atunci când se împlinesc şapte ani de la îngroparea călugarilor, se face dezgroparea osemintelor şi aşezarea lor în raclă sau osuar, ori în gropniţa de obşte.
276. Cum se numeşte slujba care se face la aceste soroace, pentru pomenirea repausaţilor ?
În cărţile de slujbă se numeşte panihida (panahida), dar în popor poartă de obicei numirea de parastas, de la cuvântul grecesc Paristimi a se înfăţişa înaintea cuiva, a mijloci, deci rugăciune de mijlocire pentru răposaţi.
Parastasul nu e altceva decât o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea de căpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi iertare, rostite de preot la sfârşitul slujbei, urmate, ca şi la înmormantare, de «Veşnica pomenire». Se săvârşeşte în biserică, dupî Liturghie, iar când e cu putinţă, şi la mormânt. La parastas se aduc întru pomenirea celui răposat coliva, pâine şi vin din care se toarnă jos peste mormântul celui răposat.
277. Se pot face parastase în tot timpul anului ?
Nu se pot face parastase în următoarele zile şi răstimpuri din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru că Duminica, amintind ziua învierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de întristare.
b) În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase Duminica, cel putin în Duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel Mare al învierii.
c) De la lăsătul secului de carne până la sâmbăta întâia din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.
d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii.
e) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.
În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi şi vineri), deoarece în aceste zile nu se face Liturghie obişnuită sau deplină (can. 49 Laodiceea).
278. Ce sunt “sărindarele”?
Cuvântul «sărindar», de la cuvantul grecesc sarantafia, înseamnă pomenirea unui răposat sau a unui pomelnic întreg de răposaţi la 40 de Liturghii în şir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului 581 (Despre sfârşitul nostru, cap. 269-370, p. 248-249). Sărindarele se dau de obicei la Sfinţirea unei biserici sau a unei fântâni, când vine preot nou în sat. Ele se numesc de obşte, când pomenirea se face la 40 de Liturghii, una după alta, şi particulare, când pomenirea se face la 40 de Liturghii răzleţe. La sfârşitul celor 40 de Liturghii se face parastas şi se pomenesc răposaţii tuturor credincioşilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeţte dezlegarea sau slobozirea sărindarelor.
În unele părţi, se mai obişnuieşte a se face pomenirea neântreruptă a răposaţilor, adică la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales în mănăstirile unde Sfânta Liturghie se săvârşeşte neîntrerupt, în fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor şi răposaţilor de pomenit, care se dă în acest caz, se numeşte pomelnic anual.
279. Când şi cum pomeneşte Biserica pe cei repausaţi ?
În afară de pomenirile făcute de rudele şi urmaşii răposatului, la soroacele arătate până acum, Biserica face şi ea ânsăşi pomenirea răposaţilor şi se roaga pentru ei zilnic, mai în toate slujbele sale, ca de pildă la Litie şi Miezonoptică, dar mai ales la Liturghie. Aici pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieşirea cu cinstitele Daruri şi după Sfinţirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi morţi, când preotul pomeneşte în taină pe toţi repausaţii, cu cuvintele «Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, unde străluceşte lumina feţei Tale» 582 (Liturghierul, ed. 1987, p. 154). Nimic altceva nu este mai de folos pentru cei adormiţi decăt a aduce pentru dănşii Jertfa cea fără de sânge sau a fi pomeniţi în timpul săvârşirii ei. Lucrul acesta le pricinuieşte multă uşurare şi bucurie 583 (Vezi de pilda Asezămintele Sfintilor Apostoli, cart. VI, cap. 30 (trad. rom. cit., p. 179); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, cap. 9-10 (trad. D. Fecioru, p. 570-571); Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 373, p. 250, cap. 369-370, p. 248-249; Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, cap. 42-47, trad. rom. p. 94-103 s.u.). De aceea, pe lângă parastasele cu Liturghie, pe care le facem anume pentru răposaţi, e bine să aducem prescură şi pomelnic cu numele lor, pentru a fi pomeniţi de către preot la fiecare Liturghie.
Dar în afară de pomenirea zilnică a răposaţilor, Biserica are în cursul anului bisericesc şi zile anume orânduite sau închinate pomenirii generale a tuturor celor răposaţi, din toate vremurile şi din toate locurile.
280. Care sunt aceste zile şi care e temeiul aşezării lor ?
Mai întâi Biserica pomeneşte pe răposaţi în toate sâmbetele de peste an. Sâmbata e ziua din cursul săptămânii închinată amintirii tuturor Sfinţilor şi răposaţilor, pentru că cuvântul Sâmbătă (adică Sabat) înseamna odihnă; e ziua în care Dumnezeu S-a odihnit după zidirea lumii şi în care, deci, cerem şi noi odihna celor răposaţi, după ostenelile şi alergarea din această viaţă 584 (Sinaxarul la Sâmbăta lăsatului sec de carne, în “Triod”) şi pentru că Sâmbăta e ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar sufletul s-a pogorât la iad, ca să elibereze din el pe toţi drepţii cei din veac adormiţi. Lucrul acesta ni-l amintesc şi cântările (stihirile) de la slujba Vecerniei şi Utreniei sâmbetelor din Octoih, în care mărim pe sfinţi şi ne rugăm pentru răposaţi. De aceea, parastasele se fac de regulă sâmbătă. Parastasele care se fac duminică, mai ales în orase, nu sunt potrivite cu bucuria învierii, pe care o prîznuim în aceastî zi.
Dar mai cu osebire face Biserica pomenirea de obşte a tuturor repausaţilor în anumite sâmbete din cursul anului, numite sâmbetele morţilor, şi anume:
a) Sâmbăta Rusaliilor (numită şi Moşii de vară, adică ziua de pomenire a moşilor şi strămoşilor noştri), pentru că pogorârea Sfântului Duh, care se va serba a doua zi, să se facă şi asupra celor adormiţi, izbăvindu-i din stricăciune şi din pedeapsă. Se aduc la biserică şi se împart la morminte mâncăruri, fructe, haine şi vase (oale şi străchini).
b) Sâmbăta lăsatului sec de carne (numită Moşii de iarna), deoarece Duminica următoare fiind închinată pomenirii înfricoşatei Judecăţi, facem rugăciune pentru răposaţi, ca Dumnezeu să Se îndure de ei la Judecata de apoi 585 (Ibidem).
Se mai obişnuieşte, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire în Sâmbăta a doua, a treia şi a patra din Postul cel Mare, pentru ca în celelalte zile din acest timp al Postului nu se săvârşeşte Liturghie şi deci nu se pot face nici parastase pentru cei răposaţi; de asemenea, în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Floriilor, când prăznuim amintirea învierii lui Lazăr de către Domnul, rugându-ne ca Domnul să învieze şi pe răposaţii nostri, la vremea cuvenită. De altfel e ultima dată când se mai pot face parastase pâna la Duminica Tomii.
281. În ce alt chip mai putem arăta grija faţă de răposaţi în afară de pomenirea lor în rugăciuni şi slujbe ?
Cinstirea celor răposaţi se arată nu numai prin rugăciunile sau slujbele şi milosteniile ce le facem pentru ei, ci şi prin purtarea de grijă a mormintelor lor. Se cade să ne aducem aminte de mormintele răposaţilor nostri, veghind întâi de toate ca de la căpătâiul lor sa nu lipsească niciodata Sfânta Cruce. Să le îngrijim şi să le împodobim, îngrădindu-le, semănând pe ele sau împrejurul lor iarbă şi flori. Să le cercetăm cât mai des, iar în zilele de sărbătoare, să aprindem la morminte candele şi lumânări sau vase cu tămâie, în cinstea răposaţilor, aşa cum ne îndeamnă Sf. Părinţi şi învăţători ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare şi Simion al Tesalonicului 586 (Vezi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 287, p. 186-187). Numai aşa vom avea dreptul să pretindem urmaşilor noştri ca şi ei să facă la fel cu mormintele noastre, după ce ne vom fi mutat de pe pământ.

Despre Sărbători

284. Ce sunt sărbătorile şi care este rostul lor ?
Sărbătorile sunt zile anumite din cursul anului bisericesc, închinate fie amintirii unor fapte din istoria sfântă, fie cinstirii lui Dumnezeu sau a unora dintre sfinţi. Ele se deosebesc de celelalte zile prin aceea că noi, creştinii, încetăm ocupaţiile obişnuite şi mergem la biserică pentru a lua parte la slujba dumnezeiască prin care prăznuim sărbătorile. În calendarul bisericesc de perete, pe care fiecare creştin îl are în casa sa, zilele de sărbătoare se cunosc pentru că sunt scrise cu rosu şi sunt însemnate cu o cruce roşie înainte.
Sărbătorile sunt orânduite pentru că să dăm odihnă trupului şi totodată să ne îngrijim în chip deosebit de cele ale sufletului (Deut. 16, 8; Fapte 20, 7).
285. Care e ziua de odihnă şi sărbătoarea săptămânăla a creştinilor ?
Este Duminica, sau Ziua Domnului (dies Dominica), închinată îndeosebi amintirii şi slăvirii învierii Domnului 588 (Mărturisirea Ortodoxă, partea III, răsp. la întreb. 60: “Noi creştinii însă în locul sâmbetei ţinem ziua Duminicii, pentru această pricină: fiindcă în ziua de Duminică, odată cu învierea lui Iisus Hristos, Domnul nostru, s-a făcut înnoirea a toată lumea şi slobozirea neamului omenesc din robia diavolului”).
286. Pentru ce serbăm Duminica ? Serbăm Duminica, pentru că:
a) E ziua cea dintâi a creaţiunii;
b) E ziua în care a înviat Domnul (“prima a sâmbetelor”, adica “ziua întâi a săptămânii”; Matei 28, 1-7 si Marcu 16, 2);
c) E ziua în care S-a pogorat Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1 s. u.).
d) E ziua în care s-a oficiat înca de la început, în Biserica creştină, “frângerea pâinii”, adică Sfânta Liturghie.
Cu un cuvânt, Duminica e ziua de bucurie în care prîznuim zidirea omului de cître Dumnezeu-Tatăl, răscumpărarea lui prin Dumnezeu-Fiul şi sfinţirea lui prin Dumnezeu-Sfântul Duh 589 (Leon cel Mare, Epist. Decret. 81, cap. 1).
287. Creştinii au serbat dintru început Duminica ?
Da. Pentru motivele de mai sus, Sfinţii Apostoli şi primii creştini numeau aceasta zi Ziua Domnului şi o serbau prin adunări de rugăciune şi slujbă, împreunate cu săvârşirea Sfintei Euharistii, precum şi cu felurite fapte de milostenie. Mărturie despre aceasta ne stau cele ce găsim scrise chiar în Sf. Scripturi (vezi Fapte 20, 7; 1 Cor. 16, 2; Apoc. 1,10). Aşijderea făceau şi bărbaţii apostolici, adică ucenicii Sfintilor Apostoli. Unul dintre aceştia, anume Sf. Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei (+107), scrie în scrisoarea trimisă de el creştinilor din Magnesia (cap. 9): «Aşadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi şi au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai ţină sâmbăta, ci Duminica, în care şi viaţa noastră a răsărit, prin El şi prin moartea Lui» 590 (Scrierile Parintilor Apostolici, trad. cit., p. 168.). Iar Sf. Iustin Martirul (+155) scria pe la mijlocul veacului al doilea după Hristos: «În ziua soarelui (Duminica), noi ne adunăm cu toţii laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând intunericul şi materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeaşi zi a înviat din morţi» 591 (Apologia I, cap. 67, trad. cit., p. 71.).
Asemenea mărturii mai găsim şi în Aşezămintele Sf. Apostoli (cartea II, cap. 59), în canoane 592 (Vezi de ex. can. 29 Laodiceea), precum şi la o mulţime de Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile II-IV, ca de pildă: Tertulian 593 (Apologeticum, cap. 16, trad. David Popescu, vol. cit., p. 63; De corona militis, cap. 4), Sf. Irineu 594 (Epistola catre Victor, Episcopul Romei (la Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericeasca, V, 24.), Origen 595 (Tâlcuirea la cartea Ieşire, cap. 15), Sf. Ambrozie 596 (Sermo 61), Sf. Ioan Gura de Aur s.a.
De aceea, odată cu recunoaşterea creştinismului de către împăratul Constantin cel Mare (313), Duminica a fost recunoscută şi consfinţită de către stat ca zi de odihnă, chiar pentru necreştini, rămânând astfel până astăzi la toate popoarele creştine, ca zi săptămânăla de repaos sau odihnă .
288. De câte feluri sunt sărbătorile din cursul anului bisericesc ?
După însemnătatea lor, ele sunt de două feluri, şi anume:
a) Sărbatori domneşti (praznice împărăteşti), închinate preamăririi lui Dumnezeu sau uneia din Persoanele Sfintei Treimi, îndeosebi a Fiului lui Dumnezeu, Hristos Mântuitorul.
b) Sărbatori ale Sfinţilor mai aleşi, între care cele dintâi sunt sărbătorile Maicii Domnului, cea dintâi dintre Sfinţi .
289. Care sunt sărbătorile domneşti (praznicele împărăteşti) din cursul anului ?
Sărbătorile domneşti din cursul anului sunt:
1. Paştele sau Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche şi mai mare sărbătoare creştină, “sărbătoarea sărbătorilor” şi “praznicul praznicelor”.
2. Înălţarea la cer a Domnului, care cade totdeauna Joia – la patruzeci de zile dupa înviere.
3. Rusaliile – numită în popor şi Duminica Mare – sau Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, la 50 de zile dupa înviere, sau la zece zile dupa înălţare.
4. Schimbarea la faţă a Domnului, 6 august.
5. Crăciunul sau Naşterea Domnului, la 25 decembrie.
6. Tăierea împrejur a Domnului, la 8 zile după Naştere, la 1 ianuarie (Luca 2, 21).
7. Boboteaza sau Botezul Domnului (Epifania sau Teofania =Arătarea Domnului), la 6 ianuarie.
8. Întâmpinarea Domnului (Stretenia), la 40 de zile după Naştere, adică la 2 februarie (Luca 2, 22 s.u.).
9. Floriile, Duminica Stâlpărilor sau a Floriilor, cu o săptămână înainte de Paşti, ziua intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi (Matei 21, 1-10 si Ioan 12, 12-18). În această zi se aduc la biserică, se binecuvânteaza şi se împart stâlpări sau ramuri verzi de salcie, în amintirea ramurilor de finic cu care mulţimile au întâmpinat pe Domnul la intrarea Lui in Ierusalim; ele sunt totodata simbolul (semnul) biruinţei împotriva morţii câştigată de Domnul.
10. Tot între praznicele împărăteşti se numară, de obicei, şi Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie.
Primele trei sărbători şi a noua sunt sărbători mişcătoare, sau schimbătoare, adică data lor depinde de data Paştelui, care se schimbă în fiecare an; celelalte sunt sărbători cu data fixa, adică ele cad în fiecare an în aceeaşi zi a lunii, dar nu în aceeasi zi din săptămână.
290. Care sunt praznicele Maicii Domnului, adică sărbătorile mai însemnate închinate Sfintei Fecioare ?
Acestea sunt patru, şi anume:
1. Naşterea Maicii Domnului, sau Sfânta-Maria mica, la 8 septembrie.
2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Vovidenia sau Ovedenia, la 21 noiembrie.
3. Buna-Vestire sau Blagovestenia, la 25 martie.
4. Adormirea Maicii Domnului, sau Sfânta-Maria mare, la 15 august. Aceste sărbători sunt zugrăvite de obicei pe tâmpla sau catapeteasma bisericii, în rândul sărbătorilor domneşti, fiind deci socotite ca praznice împărăteşti, deoarece Sfânta Fecioara e împărăteasa Cerului, fiind cea mai aleasă dintre sfinţi.
291. Care sunt sărbătorile sfinţilor mai aleşi din cursul anului ?
Sunt următoarele:
1. St. Marele Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, la 26 octombrie.
2. Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la 8 noiembrie.
3. Sf. Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, la 6 decembrie.
4. Sf. Arhidiacon şi întâiul mucenic, Stefan, la 27 decembrie.
5. Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei-Capadociei, la 1 ianuarie.
6. Sf. Ioan Botezatorul, Proorocul şi înainte Mergatorul Domnului, la 7 ianuarie.
7. Sf. Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, la 23 aprilie.
8. Sf. Împăraţi Constantin şi maica sa, Elena, la 21 mai.
9. Sf. Apostoli Petru şi Pavel (Sanpetru), la 29 iunie.
10. Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, la 20 iulie.
În unele calendare de perete mai noi, atât Naşterea Sfântului Ioan Botezatorul, cât şi Tăierea capului Sf. Ioan sunt însemnate cu cruce neagră, deci ca sărbatori bisericeşti fără ţinere. La Sfinţi, se serbează, de obicei, ziua morţii lor, care e socotită ziua naşterii lor spre cele veşnice.
292. Cum trebuie să ţinem sărbătorile ?
În primul rând dând răgaz trupului şi minţii să se odihnească şi să se reculeagă din vălmăşagul treburilor şi grijilor lumeşti. Al doilea, prin mergerea la biserică, pentru a lua parte la sfânta slujba. Al treilea, prin folosirea timpului ce ne mai rămâne, cu grija pentru cele ale sufletului, cu fapte de milostenie (ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor s.a.), sau cu îndeletniciri pioase şi ziditoare de suflet, ca de pildă, participarea la adunări de învăţătură creştină şi de sporire în virtute, citire din Sfânta Scriptură sau din cărţi cu cuprins folositor 597 (Mărturisirea de credinţă…, partea III, Răspuns la întreb. VII, trad. cit., p. 144.).

Acatiste și Paraclise

282. Ce sunt Acatistele ?
Acatistele sunt rugăciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfinţilor pe lângă Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbăvi la vreme de nevoie şi de necaz. Ele nu fac parte din rânduiala celor şapte Laude şi nici din celelalte slujbe ale sărbătorilor de peste an, ci se citesc la orice vreme, în afara ceasurilor de slujbă ale Bisericii, la cererea credincioşilor şi pentru feluritele lor nevoi. Se numesc acatiste (în greceste ahatistos), pentru că în timpul lor nu stăm jos în strane, ci în picioare sau în genunchi în faţa icoanei sfântului spre care ne îndreptăm rugăciunile noastre.
Acatistele sunt alcătuite din mai multe cântări de laudă şi de rugăciune către Mântuitorul, Sfânta Fecioară sau alţi Sfinţi. Aceste cântări poarta numele de condace şi icoase. Fiecare icos se termină cu Bucură-te, mireasă, pururea fecioară (sau Bucură-te, sfinte… etc) şi fiecare condac se termină cu Aliluia pe care îl repetă strana.
Cel mai vechi şi mai însemnat şi mai mult folosit dintre acatiste este Acatistul Maicii Domnului, sau al Bunei-Vestiri, compus din 25 de cântări de laudă către Sfânta Fecioara. A fost alcătuit de Patriarhul Serghie al Constantinopolului (+386). Se citeste mai ales la Utrenia din Sâmbata a cincea a Postului Mare, adică la denia de Vineri seara. Rânduiala lui o aflam în Ceaslov. Tot acolo mai aflăm şi alte acatiste, ca Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi Acatistul Sfântului Nicolae. În Ceaslovul cel Mare şi Acatistier se găsesc şi alte acatiste pentru sărbători mari şi pentru sfinţii cei mai însemnaţi, ca de pildă: Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Ioan Botezatorul, Acatistul Sfinţilor Apostoli, Acatistul Sfântului Gheorghe, Acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Acatistul Sf. Ioan Iacob Hozevitul s.a. În timp mai apropiat s-au alcătuit, după modelul acatistelor vechi, acatiste pentru mai toţi sfinţii, care sunt patroni sau hramuri de biserici, sau ale căror sfinte moaşte le avem în ţară, ca de pildă: Acatistul Sfintilor Ioachim şi Ana, Acatistul Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, Acatistul Sfintei Filofteia, Acatistul Sf. Pantelimon, Acatistul Sfinţilor Trei Ierarhi, Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Mare din Basarabi, Acatistul Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, al Sfantului Iosif de la Partos, al Sfinţilor Mărturisitori Visarion şi Sofronie şi al Mucenicului Oprea, al Sfinţilor lerarhi lorest şi Sava s.a.
În bisericile de mir, slujba Acatistului se face de obicei în zilele de luni, miercuri şi – mai ales – vineri seara, precum şi în ajunul sărbătorilor sfinţilor în a căror cinste e alcătuit Acatistul, fie înainte, fie dupa Vecernie. La mănăstiri se face dimineaţa, între Utrenie şi Ceasuri.
La Acatist aducem: pomelnicul viilor, pentru care ne rugăm, tămâie şi untdelemn şi le dăm preotului. Acatistele se pot citi însă şi acasă, de către fiecare credincios .
283. Ce sunt Paraclisele ?
Sunt slujbe asemănătoare Acatistelor, prin care rugăm pe Sfânta Fecioara sau pe alţi Sfinţi să se facă solitori ai nostri pe lângă Dumnezeu, spre a ne izbăvi de necazuri şi nevoi. (Cuvântul grecesc parahlisis, înseamna invocare, chemare, rugăciune, mijlocire). Paraclisele se citesc «la toată scârba sufletului şi la vreme de nevoie» (Ceaslovul).
Sunt alcătuite din rugăciunile începătoare obişnuite, urmate de tropare şi condace. Partea de căpetenie o formează canonul complet de nouă ode sau cântări. Dupa acesta se citeşte Evanghelia şi se fac ectenii stăruitoare, ca la Litie.
În ceasloavele mai noi, avem doua Paraclise către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, iar în ceasloavele mai vechi se afla Cinstitul Paraclis al Sfântului Mormant 587 (Ceaslovul, tiparit la Manastirea Neamtu, 1874).
În biserici şi mai ales la mănăstiri slujba Paraclisului se împreună cu cea a Litiei, seara, în ajunul sărbătorilor.
Paraclisele se pot citi şi acasă, de fiecare credincios, ca şi Acatistele .

Despre Posturi

293. Ce este postul ?
“Postul este înfrânarea de toate mâncărurile, sau, la caz de boală, numai de unele, de asemenea şi de băuturi şi de toate cele lumeşti şi de toate poftele cele rele, pentru ca să poată creştinul să îşi facă rugăciunea lui mai cu înlesnire şi să îi fie milostiv Dumnezeu. încă şi pentru a ucide poftele trupului şi a primi harul lui Dumnezeu…”.
Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci mijloc de mântuire. Dar este în acelasi timp şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca el este o jertfă, adică o renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Dumnezeu.
Postul este şi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi sârguinţei noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii, care n-au nevoie de hrană. «Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană – zice Sf. Simion al Tesalonicului. Este viaţă şi petrecere îngerească, pentru că îngerii sunt fără hrană. Este omorârea trupului, că acesta hrănindu-se, ne-a făcut morţi; şi izgonirea patimilor este postul, căci lăcomia întărâtă patimile trupului» 598 (Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 54, p. 327).
294. Care e rostul şi folosul postului ?
Postul foloseşte şi sufletului şi trupului, pentru că întăreşte trupul, uşurează şi curăţeşte sufletul. Păstrează sănătatea trupului şi dă aripi sufletului. De aceea, Legea Veche îl recomandă şi îl impune de atatea ori (Ies. 34, 28; Deut. 9, 9; 18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; loil 2,15). “Nu fi nesăţios întru toată desfătarea şi nu te apleca la mâncaruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere şi nesăţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţiu, mulţi au pierit; iar cel înfrânat îţi va înmulţi viaţa”, zice înţeleptul Isus, fiul lui Sirah (37, 32-34). Mântuitorul însuţi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2 şi Luca 4, 2). El ne învaţă cum să postim (Matei 6, 16-18) şi ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune (Matei 17,21; Marcu 9, 29). Posteau de asemenea Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor (Fapte 13, 2, 3; II Cor. 6, 5); ei au şi rânduit postul pentru toţi creştinii 599 (Asezămintele Sf. Apostoli, cart. V, cap. 13). Sfinţii Părinţi laudă şi recomandă postul cu stăruinţă. Iată ce spune, de pildă, Sf. Ioan Gură de Aur: «Postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesaturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează» 600 (Omilia a X-a la cartea Facerii, cap. I, vezi si Fer, Augustin, Sennones de tempore, Sermo 207).
295. De câte feluri este postul după asprimea lui ?
Dupa asprimea lui, postul poate fi de mai multe feluri:
a) Ajunare desăvîrşită, adică atunci când nu mâncăm şi nu bem nimic cel puţin o zi întreagă .
b) Postul aspru sau uscat (Siroragia) sau ajunarea propriu-zisă, atunci când mâncăm numai spre seară mâncăruri uscate (pâine şi apă, fructe uscate, seminţe etc).
c) Postul obişnuit sau comun, când mâncăm la orele obişnuite, dar numai “mâncăruri de post”, adică ne înfrânăm de la “mâncărurile de dulce” (carne şi peşte, brânză, lapte, oua, vin, grăsime).
d) Postul uşor (dezlegarea), când se dezleagă la vin, peste, icre şi untdelemn, cum se prevede în Tipic, la anumite sărbători care cad în cursul posturilor de peste an.
296. De câte feluri este postul, după lungimea lui ?
De două feluri:
a) Post de o zi şi
b) Post de mai multe zile.
297. Care sunt posturile de o zi şi pentru ce au fost aşezate ?
Sunt posturile pe care le ţinem:
a) Miercurea şi vinerea din fiecare săptămână, în amintirea Patimilor Domnului: miercurea au făcut sfat cărturarii şi arhiereii iudeilor să prindă pe Hristos, iar vinerea L-au răstignit pe cruce 601 (Canonul 15 al Sf. Petru al Alexandriei). Tot în această zi, după Tradiţie, mâncase Adam din pom, lucru pentru care a fost izgonit din rai 602 (Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 53, p. 326).
b) Ziua înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), în amintirea Patimilor Domnului pe cruce (dezlegare la untdelemn şi vin).
c) Ziua tăierii capului Sf. Ioan Botezatorul (29 august), zi de post şi plângere pentru cel care a fost cel mai zelos propovăduitor şi împlinitor al postului şi al pocăinţei (dezlegare la untdelemn şi vin).
d) Ajunul Bobotezei (5 ianuarie): post aşezat şi rămas din vremea când catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciune pentru primirea Botezului a doua zi. Se ajunează în orice zi ar cadea 603 (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia aghiasmă pe nemâncate.
Cei ce vor să prisosească în evlavie sau să facă anumite făgăduinţe sau legăminte faţă de Dumnezeu, pentru felurite pricini, pot să postească şi în alte zile de peste săptămână decât cele orânduite de Biserică. Cea mai potrivită este ziua de luni. În nici un caz să nu se postească sâmbătă sau duminică. Postul acesta de bună voie nu are însă valoare decât atunci când păzim şi zilele de post orânduite de Biserică .
298. Când nu se posteşte miercurea şi vinerea ?
Fie pentru însemnătatea sărbătorilor mari, adică pentru a nu se şterge prin post bucuria praznicului Naşterii Domnului, al Învierii, al Rusaliilor, fie pentru prisosinţa postului dinaintea acestor sărbători mari sau pentru a nu ne asemăna cu unii eretici, Biserica îngăduie să mâncăm de dulce miercurea şi vinerea în anumite răstimpuri din cursul anului. Aceste zile sunt numite de dezlegare (a postului) şi sunt însemnate în calendare cu cuvântul harţi. Iată când nu se posteste miercurea şi vinerea:
a) În Săptămâna luminată (săptămâna Pastilor).
b) De la Naşterea Domnului până în ajunul Bobotezei.
c) În săptămâna de după Rusalii (înainte de începutul postului de Sf-Petru).
d) În săptămâna întâi a Triodului (între Duminica Vameşului şi a Fariseului şi Duminica Fiului Risipitor).
e) În săptămâna Brânzei (înaintea lăsatului sec pentru Postul Paştelui); se dezleagă numai la lapte, oua şi brânză.
f) Nu se posteşte, de asemenea, în ziua Naşterii Domnului şi cea a Bobotezei, când aceste sărbători cad miercuri sau vineri 604 (Despre dezlegări, în “Tipicul cel Mare”, cap. 35, p. 43-44. Comp. și Pravila de la Govora (1640), cap. 45 si 149).
299. Care sunt posturile de mai multe zile din cursul anului ?
a) Postul Paştelui,
b) Postul Crăciunului,
c) Postul Sfânta-Mariei şi
d) Postul Sf.Petru şi Pavel .
300. Ce este postul Paştelui ?
Postul Paştelui, Postul Mare sau Păresimile (de la cuvântul latinesc quadragessima = patruzeci) este postul dinaintea Paştelui. E aşezat în cinstea Patimilor Domnului şi ne aminteşte de postul de patruzeci de zile al Mântuitorului în pustie, înainte de a ieşi în lume pentru propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2 şi Luca 4, 2) 605 (Asezămintele Sf. Apostoli V, 13 şi Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 52, p. 326). E totodată vreme de pregătire, prin post, rugăciune şi pocăinţă, pentru apropierea cu vrednicie de Sfântul Trup şi Sânge, întrucât, de obicei, la Paşti se împărtăşesc toţi credincioşii.
Ţine şapte săptămâni, începând cu Duminica lăsatului sec de brânză (Duminica izgonirii lui Adam din rai) şi se încheie în noaptea Paştelui, la înviere. E cel mai vechi, mai lung şi mai de seamă dintre posturile bisericeşti 606 (Pentru vechimea lui, vezi Can. 69 Apostolic; Can. 50 Laodiceea, Asezamintele Sf. Apostoli V, 13; Can. 5 al Sinodului 1 ecumenic). Nu se mănâncă nici peşte, nici untdelemn şi nu se bea vin. Se dezleagă la vin şi untdelemn numai sâmbătă şi duminică (pentru că în aceste zile se face Liturghie deplină), iar la peşte, numai în ziua de Bună-Vestire şi de Florii (pentru că sunt praznice mari) 607 (Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, p. 42. Comp. şi Scrisoarea sinodală a Patriarhului ecumenic Paisie 1 către Patriarhul Nicon al Moscovei (1655), răspuns la întrebarea 20 (la C. Delikanis, op. cit., t. III, p. 65)).
Sunt scutiti de ajunare numai copiii, lăuzele, bătrânii şi bolnavii sau cei neputincioşi, precum şi cei aflaţi în situaţii speciale 608. Cu deosebită evlavie trebuie să postim prima şi ultima săptămână din Postul Păresimilor.
301. Ce este postul Crăciunului ?
Postul Crăciunului este postul dinaintea Naşterii Domnului. Ţine 40 de zile (15 noiembrie – 25 decembrie). Lăsăm sec în seara de 14 noiembrie (ziua Sf. Filip); iar dacă această zi cade miercuri sau vineri, începem postul cu o zi mai înainte. E aşezat pentru a ne pregăti spre cuviincioasa întâmpinare a Naşterii Domnului şi închipuie noaptea în care trăia omenirea dinainte de Mântuitorul, când Patriarhii şi Drepţii Legii vechi aşteptau venirea Lui, cu post şi rugăciune. Ne aduce aminte îndeosebi de postul de 40 de zile al lui Moise în pustie, înainte de primirea Legii (les. 34, 28) 609 (Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 54, p. 327). Se dezleagă la peşte în ziua de 21 noiembrie (Intrarea în Biserica a Maicii Domnului), fiind praznic mare. În ziua cea din urmă a acestui post (Ajunul Crăciunului) se ajunează, adică nu se mănâncă nimic până la ivirea luceafărului de seară, care închipuie steaua Magilor; apoi mâncăm uscat: seminţe, poame, turte sau covrigi. Tot în această seară, pe alocuri, slujitorii Bisericii umblă cu Icoana Naşterii, cântând troparul Crăciunului şi aducând astfel, în casele creştinilor, vestea cea bună a marii sărbători din ziua următoare. În ziua Crăciunului, în orice zi ar cădea, mâncăm de dulce.
302. Ce este Postul Sfânta-Mariei ?
Postul Sfânta-Mariei Mari (sau postul lui August) este postul dinaintea Adormirii Maicii Domnului. E asezat în cinstea Maicii Domnului, amintindu-ne de postul cu care aceasta, după tradiţie, s-a pregătit spre trecerea ei la cele veşnice 610 (Ibidem, p. 327). Ţine două săptămâni: de la 1-15 august. Lăsam sec la 31 iulie seara; iar dacă această zi ar cădea miercuri sau vineri, lăsăm sec cu o zi înainte. Se dezleagă la peşte în ziua Schimbării la Faţă (6 august), fiind praznic mare. Dacă ziua Sfânta-Mariei (15 august) cade miercuri sau vineri, nu mâncăm de dulce, ci se dezleagă numai la peşte.
În timpul acestui post se citeşte mai cu deosebire Al doilea Paraclis al Maicii Domnului, pe care îl găsim în Ceaslov.
303. Pentru ce s-a aşezat şi cât ţine postul Sân-Petrului ?
Postul Sân-Petrului, adică al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, e aşezat în cinstea acestor doi Sfinţi Apostoli, a căror moarte mucenicească se serbează la 29 iunie şi care s-au ostenit cel mai mult pentru vestirea Evangheliei şi pentru răspândirea credinţei creştine 611 (Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 54, p. 327). Totodată ne aduce aminte de postul cu care Sf. Apostol Pavel, împreună cu Varnava, s-au pregătit înainte de trimiterea lor la propovăduire, din porunca Duhului Sfânt (Fapte 13, 2-3; Isaia 58, 3-7)612 (Mărturisirea ortodoxă…, partea I, răspuns la întreb. 88, trad. cît., p. 85). Acest post are o lungime schimbătoare, întrucât ănceputul lui atârnă de data Rusaliilor. Se lasă sec în Duminica întâi după Rusalii (a tuturor Sfinţilor) pi se posteşte pânp în ziua de Sân-Petru (29 iunie). Dacp aceasta zi cade miercuri sau vineri nu mâncpm de dulce. E un post mai uşor; se dezleagă marţea şi joia la vin şi untdelemn, iar sâmbptp şi duminică şi la peşte 613 (Tipicul cel Mare, cap. 35, p. 14 şi Pravila de la Govora (1640), cap. 67).
304. Cum trebuie să postim ?
Respectarea posturilor este o datorie a bunului credincios, care este cuprinsă în porunca a doua a Bisericii 614 (Mărturisirea ortodoxă, partea I. Răspuns la întrebarea 88, trad. cit., 169-188). Sfintele Soboare și rânduielile date de Sfinţii Părinţi pedepsesc cu asprime pe cei ce nu păzesc posturile (Can. 69 al Sf. Apostoli). Dar trebuie să postim nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul. Adică nu numai mâncând de post, ci şi înfrânându-ne totodată de la patimi, păcate şi ispite. Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, să ne silim a ne curăţi nu numai trupul, ci şi sufletul, petrecând în rugăciune şi pocăinţă. Postul întreg, adevărat şi desăvârşit este deci nu numai cel trupesc, ci şi sufletesc: postul de bucate, împreună cu cel de fapte, postul de mâncare şi totodată de purtări.
Aşa ne îndeamnă Biserica, prin cântările ei din slujbele Postului celui Mare: «Să postim, post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat şi bine primit» 615 (Triod, 1986, p. 112). Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceti capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase” 616 (Sf. Ioan Gură de Aur, Adpopulum antiocheum, Cuv. 3, Migne, P. G., XLIX, col. 53).

↓