Cea dintâi datorie

1. Care este cea dintâi datorie și cea mai mare grijă a credinciosului în viață ?
Cea dintâi datorie și cea mai mare grijă a credinciosului în viață este grija de mântuirea sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preț pentru el ca mântuirea sufletului, după cuvântul Mântuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată și-și va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Marcu 8, 36-37).
2. Dar ce este mântuirea ?
Măntuirea este eliberarea din robia păcatului și a morții și dobândirea vieții de veci, în Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putință de întruparea, jertfa, învierea și înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, și ne-o însușim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să conlucrăm prin credință și fapte bune. De mântuire se poate împărtăși orice om, căci Dumnezeu – voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului» (I Timotei 2, 4).
3. Unde se găseste adevărul care duce la mântuire?
Adevărul care duce la măntuire se găseste în Sfânta Biserică Ortodoxă, „stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15).
4. De la cine are Biserica Ortodoxă acest adevăr?
Biserica Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu însuși, vestit mai dinainte prin patriarhii, drepții și proorocii Vechiului Testament, care au avut o viață și cugetare sfântă, și apoi în mod desăvârșit prin însuși Fiul Său întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul, cum spune Sfântul Apostol Pavel: «După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile; Care fiind strălucirea slavei și chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale…» (Evrei. 1, 1-3),
5. Cum a dat Dumnezeu acest adevăr?
Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiască.

Revelația Dumnezeiască

6. Ce este Descoperirea dumnezeiască ?
Descoperirea sau Revelația dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceștia, cunoscându-L pe El, voia Lui și lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia și prin aceasta să se mântuiască.
7. Ce dovedește din partea lui Dumnezeu această Descoperire ?
Descoperirea dumnezeiască dovedește marea iubire a lui Dumnezeu față de oameni. “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8.), iubire nesfârșită, un ocean de iubire, cum zic Sfinții Părinți. Prin ea Dumnezeu revarsă lumina și căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra întregii făpturi și o ajută să se împărtășească cât mai deplin de puterea cea de sus și de adevărul cel mântuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e însăși această lumină ce ni s-a dat din nesfârșita Lui iubire față de noi.
8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toți oamenii ?
Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toți oamenii, pentru că toți au nevoie de mântuire, dar, întrucât nu toți erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost încredințată anumitor oameni aleși, care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o primi.
9. De ce nu toți oamenii pot primi Descoperirea direct de la Dumnezeu?
Pentru nevrednicia pricinuită de necurația sufletului și a trupului lor, în urma căderii în păcat a protopărinților noștri.
10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiești ?
Oamenii aleși de Dumnezeu în acest scop au fost patriarhii, Moise, drepții și proorocii, care au primit și au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sânul poporului evreu. Aceasta Descoperire a fost adusă oamenilor în chip deplin de însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, “Lumina cea adevărata, care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). Mântuitorul a răspandit în lume Descoperirea dumnezeiască prin Sfinții Săi Apostoli și Ucenici, în Biserica întemeiată de El și intrata în istorie la Cincizecime.
11. Este cu putință ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor ?
Este cu putință. S-a susținut, totuși, de către unii înțelepți păgâni și de către unii eretici, că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor.
I. Dumnezeu cel nesfârșit, cel nematerial, cel neschimbător și cel veșnic nu S-ar fi putut apropia și nu ar fi avut deci cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător și trecător.
II. dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de ființele muritoare, aceste ființe slabe și neajutorate nu ar fi reușit să cuprindă și să înțeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni și eretici judecau așa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viață și mai ales de iubire.
Pentru noi, creștinii, nu sunt asemenea opreliști, fiindcă, după învățătura Bisericii, Dumnezeu este o ființă personală, care poate avea legături cu alte persoane, și, deci, și cu oamenii. Sfânta Scriptură însăși ne învață că Dumnezeu a ținut, din cele mai îndepărtate timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dîndu-le Descoperirea Sa: “în multe rânduri și în multe chipuri odinioară Dumnezeu grăind părinților prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit noua întru Fiul” (Evr. 1,1). Ca izvor al vieții și al iubirii, Dumnezeu Se apleacă și Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru ca El sălășluiește și în inimile noastre. Descoperirea dumnezeiască privește pe oameni și ei pot s-o primească. Ei sunt “chipul și asemanărea lui Dumnezeu” și, prin aceasta, îndreptățiți la cinstea descoperirilor de sus. Aceasta cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe pământ s-a făcut prin întruparea Sa în om.
Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiască, apoi, și pentru ca el însuși e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu. Psalmistul lămurește aceasta zicând: “În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arată astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine».1 (Fer. Augustin, Mărturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661) Ca ființă înzestrată cu minte, întrucat este creat după “chipul lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, în nesfârșita Sa înțelepciune, ușurează căile de înțelegere a adevărurilor date, în cei care s-au făcut vrednici de El printr-o viață aleasă și au primit harul Duhului Sfânt.
12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiască decât mintea omenească în lucrarea mântuirii ?
Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greșește și nu înșeală niciodată, fiind garantată de Dumnezeu însuși, Care e Adevărul (Ioan 14, 6), de nesfârșită Lui înțelepciune și de împlinirea până astăzi a atâtora dintre cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească poate înțelege unele dintre cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiască, dar ea nu poate pătrunde toata această Descoperire. Pentru că mintea noastră să fie întru totul de aceeași părere cu Descoperirea de sus, ar trebui să cunoaștem pe Dumnezeu în ființa Sa. Dar cum ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută pentru că mijloacele firești pe care mintea noastră ni le pune la îndemână nu ajută la acest lucru, noi punem toată încrederea în adevărurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvântului despre El. 2 (Tertulian, Contra lui Marcion, 1 18, Migne, P.L II. col. 226).
Descoperirea dumnezeiască e vrednică de a fi primită de mintea noastră. Dacă mintea își pune încrederea în făgăduiala unui om serios și vrednic de laudă, despre care știm sigur că nu ne înșeală, de ce să nu dăm aceeași crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuși ? 3 (Sf. Ciprian, Despre moarte, 6, Migne, P. L. IV col. 586) «Nu e mai cuminte, zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?» 4 (Origen Contra lui Cels, I, 11, Migne, P. G., XI, col. 676) De asemenea, Sfântul Ioan Gura de Aur ne îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul Lui pare a fi împotriva felului nostru de a judeca și de a vedea. Judecata și vederea noastră se pot înșela; cuvântul Lui, niciodată.
13. Câte feluri de Descoperiri sunt ?
Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască e una singură. Dacă, însă, ținem seama de căile folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de două feluri:
I. Descoperirea dată pe calea firii; și
II. Descoperirea dată pe calea mai presus de fire, adică pe calea supranaturală. Aceasta din urmă nu poate fi primită fără ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios.
14. Ce se înțelege prin Descoperirea pe calea firii ?
Prin Descoperirea pe calea firii, numită și Revelația naturală, se înțelege comoara de învățături pe care natura și firea omenească ni le dezvăluie despre existența și unele însușiri ale lui Dumnezeu. Natura în mijlocul căreia trăim ne spune că este Cineva care a făcut-o. Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor, pentru că nu poate fi ceva pricinuit fără un pricinuitor. Ordinea și frumusețea desăvârșită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea înțelept și prea iubitor. Întreaga fire ne grăiește despre Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știința. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot pămantul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4). Întreaga făptură, prin ordinea și armonia ei, arată că din carte și strigă pe Stăpânul și Făcătorul ei – spune Sfântul Atanasie. 5 (Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G., XXV, col. 68) Chiar dacă unele popoare se închină la pietre și la lemne, ele știu că este Cineva mai mare decât ele. 6 (Fer. Ieronim, Comentar la Psalm 95; Anecdota Meredsolana 3, 2, 137) «întreabă lumea, podoaba cerului, și vezi dacă nu-ți răspund după înțelegerea lor: “Dumnezeu ne-a făcut”. Lucrurile acestea le-au cercetat și nobilii filozofi și din arta au cunoscut pe artist”. 7 (Fer. Augustin, Cuvantari 141, 2, 2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776) Sfâtul Apostol Pavel întărește și adâncește cuvântul Psalmistului: “Cele nevăzute ale lui (Dumnezeu) de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa că ei să fie fără cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20).
15. Ce se înțelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea supranaturală ?
Se înțelege Descoperirea rânduită și dată de Dumnezeu prin anumiți oameni aleși (în Vechiul Testament) și mai apoi prin însuși Fiul Său întrupat (în Noul Testament). Prin Descoperirea firii ne ridicăm numai la adevărul că există Dumnezeu și la câteva dintre însușirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am deosebi de păgânii înaintați ai vremurilor vechi, și mai ales ne-am lipsi de bucuriile și fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturală. Aceasta din urmă ne face creștini, pe când cealaltă, mărginită numai la cugetare, ne ține doar la porțile creștinismului. Descoperirea sau Revelația supranaturală nu poate fi primită și înțeleasă decât de omul credincios, adică prin credință.
16. Prin ce s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală ?
Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaște prin simțuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub chipul a trei bărbați, la stejarul lui Mamvri (Fac. 18, 1-2), sau arătarea Mântuitorului după înviere către ucenicii Săi (Ioan 20,19-31). Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o câștiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului și înzestrare a lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeiești este însuflarea sau inspirația dumnezeiască. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului și prin suflet și pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru.
Sfânta Scriptură spune chiar și în Vechiul Testament, în multe locuri (les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum 2, 2 etc.), că Dumnezeu este Acela care a grăit prin gura proorocilor. Sfântul Apostol Pavel rezumă astfel istoria și felurimea acestei Descoperiri: “După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a grăit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simțuri și prin însuflarea Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viața religioasă și pentru mântuire. Numai prin această Descoperire omul are cunoașterea celor duhovnicești și poate deveni duhovnicesc.
17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală ?
Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, până la venirea Mântuitorului, care a încununat și a desăvârșit Descoperirea. Această lungă durată-5508 ani-se poate împărți în trei părți:
I. Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i în două:
1. de la facerea primilor oameni până la căderea în păcat;
2. după căderea în păcat. Descoperirea se înfățișează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri.
În rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povățuia și-l conducea direct, îl învăța despre Sine, despre legătura Sa cu omul și rostul acestuia în lume și petrecea împreună cu acest om.
II. Partea a doua a Descoperirii începe odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile-aproape 14-călăuzite de legea lui Moise și de prooroci și se încheie odată cu venirea Mântuitorului. Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numește “călăuza către Hristos” (Gal. 3, 24).
III. Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătății harului și adevărului (Ioan 1, 17). Ea începe odată cu venirea Mântuitorului și se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeiești făcute în persoana însăși a Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaștere despre Dumnezeu, ca Acela Care este însuși Fiul lui Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotărât: “în zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit nouă întru Fiul” (Evr. 1, 2), și tot el o lămurește, arătându-i și scopul: “Făcându-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui socotință, astfel cum hotărâse la Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ – toate întru El” (Efes. 1, 9-10).
18. De unde știm că Iisus Hristos este desăvârșirea și plinirea Descoperirii ?
Din Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor Vechiului Testament și din istoria Bisericii Creștine. În adevăr, Sfântul Apostol Pavel precizează: “Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii și întreg Noul Testament întăresc întru totul adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat și plinitorul Descoperirii dumnezeiești. Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Răscumpărătorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în persoana lui Iisus Hristos. Sfinții Evangheliști și Sfântul Apostol Pavel citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana Mântuitorului. Proorocul Isaia-supranumit și Evanghelistul Vechiului Testament-vorbește pe larg de nașterea și mai ales de patimile, moartea și proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 si 63).
Toată această proorocie s-a împlinit întocmai în faptele și viața lui Iisus Hristos, așa cum sunt înfățișate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 s. u.; 1 Cor. 15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele creștine, păgâne și iudaice din veacurile I și II susțin, fără deosebire, că Iisus Hristos ca Dumnezeu – Om este o persoană istorică sub împărații August și Tiberiu și a suferit moartea sub Ponțiu Pilat. Aceleași documente, afară de cele iudaice, constată că nici o altă persoană purtând același nume, sau alt nume, nu a avut rolul și faptele lui Iisus Hristos. Marile înfăptuiri ale Bisericii adeveresc și ele Dumnezeirea întemeietorului ei.
19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiești ?
Se poate vorbi cu toată siguranța. Am văzut mai înainte că Descoperirea dumnezeiască poate fi împărțită în trei mari perioade de timp. Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde mai mult sau mai puțin o treaptă de înaintare, cu toate că aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale și nici nu vin unele după altele într-o ordine neschimbată. Timpul de la căderea în păcat până la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai strădanii ale firii omenești spre cunoașterea adevărului și deci a lui Dumnezeu, ci și ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, făcută patriarhilor. La fel, după darea Legii.
După venirea Mântuitorului, Care a desăvârșit Descoperirea, cele două trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost înlăturate. Deci, în linii mari, Biserica admite trepte în lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este și firesc, Biserica pune accentul pe cele două trepte în Descoperirea dumnezeiască, înfățișate prin cele două Testamente. Sfântul Grigorie Teologul, vorbind despre schimbările produse de către acestea în viața omenirii de-a lungul timpului, le numește cutremure de pământ și le schițează astfel: «Cele două Testamente sunt două cutremure dintre care unul face trecerea de la idolatrie la legea lui Moise; celălalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e și un al treilea cutremur, care este mutarea din această viață în cealaltă». 8 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A)
Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiești. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e arătată de nenumărate ori de Mântuitorul, de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți. Ei arată că este o desăvârșire a Noului Testament față de cel Vechi. Acesta din urmă își păstrează valoarea lui, e adevărat Mântuitorul zice: “Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau Proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc. Că adevăr zic vouă: înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cîrtă nu va trece din Lege, până ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» în lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): “Ați auzit că s-a zis celor de demult…”, “Iar Eu zic vouă” (Matei 5, 21 s.u.).
Noul Testament e dezvoltarea și plinirea celui Vechi; dar e mai mult decât atât: el e «răsăritul cel de sus», care face să treacă “umbra legii”. Sporul în descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e arătat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri parțiale», «înălțări», «înaintări» și «treceri din slavă în slavă». 9 (Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD) Duhul Sfânt însuși Și-a rânduit lucrarea Lui în chip treptat, măsurând-o după puterea de primire a Sfinților Ucenici. Astfel, la început a lucrat prin minunile săvârșite de Domnul, după patimi și înviere a fost însuflat Ucenicilor, iar după înalțare, la Cincizecime, S-a arătat în chip de limbi de foc. 10 (Idem, op. cit., 26, col. 164 A)
20. De ce învățătura creștină e socotită drept cea mai înaltă treaptă a credinței ?
Pentru că învățătura creștină a fost dată de însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, și pentru că nimeni altul n-a cunoscut că El de-a dreptul pe Dumnezeu și n-a învățat pe oameni chiar din izvorul care e însuși Dumnezeu: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Cel Unul – Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Mântuitorul însuși declară: “Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Căci “nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și acela căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevărului dumnezeiesc, pe care omenirea s-a învrednicit să le cunoască de la începutul lumii.
Credința adusă de El a astâmpărat și astâmpără setea după adevăr a nenumărate suflete. Ea a schimbat fața lumii vechi. Prin luminarea și schimbarea adâncă a sufletelor, ea a legat din nou viața omenească, veștejită de păcat, de Izvorul nesecat al vieții netrecătoare: Dumnezeu. Ea a coborât cerul pe pământ, împlinind rugăciunea Psalmistului: “Doamne, pleacă cerurile Tale și Te pogoară, atinge-Te de munți și fă-i să fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat și chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). În sfârșit, nici o altă credință sau cunoaștere religioasă n-a putut și nu poate înlocui pe cea creștină, fiindcă n-a avut și nu are roadele acesteia. Învățătura creștină stă pe culmea cunoașterii religioase, pentru că nicăieri sufletul credinciosului nu se desfată de adevăr, de dreptate, de fericire, de viața veșnică, ca în Hristos. 11 ( Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia. după Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608)
21. Cum ne putem încredința de Descoperirea dumnezeiască ?
Ne putem încredința de Descoperirea dumnezeiască pe doua căi: 1. printr-una personală, aflată în cercetător; 2. prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii. Cea dintâi e credința. Credința e socotită ca Descoperire. Ea singură îngăduie omului să vadă pe Dumnezeu. 12 (Epistola către Diognet, 8, 6; Patres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; în Scrierile Părinților Apostolici, în “P.S.B.”, București, 1979, p. 342) Ea singură ne duce într-o lume mai presus de fire și ne înzestrează cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne încredințăm despre Descoperirea dumnezeiască sunt semnele aflate chiar în Descoperire. Au fost și sunt semne vădite ale Descoperirii dumnezeiești.
22. Care sunt semnele adevăratei Descoperiri dumnezeiești ?
Semnele Descoperirii dumnezeiești sunt următoarele:
1. Înălțimea învățăturilor descoperite;
2. Curăția lor dumnezeiască;
3. Puterea lor de a schimba în bine pe oameni.
Aceste semne sunt lăuntrice și ele pot fi înțelese numai când Descoperirea e bine cunoscută și e cercetată într-un duh de smerenie și de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se dăruiește unei asemenea cercetări. Despre Descoperirea dumnezeiască ne încredințăm și prin semne din afară: minunile și proorociile, la care putem adăuga și calitatea morala a persoanei prin care se face Descoperirea.
23. Ce sunt minunile ?
Minunile sunt fapte dumnezeiești mai presus de mintea și puterea omenească. Ele sunt fapte săvârșite în firea văzută numai cu puterea lui Dumnezeu, întrecând legile minții și ale firii, care se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, și urmăresc luminarea și îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voința lui Dumnezeu și tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintâi și cel mai mare făcător de minuni, ca unul Care este însuși izvorul lor.
Mântuitorul a săvârșit pe pământ minuni asupra firii, asupra oamenilor și asupra Sa însuși. El a oprit furtuna pe mare, a scăpat pe Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a înmulțit pâinile și peștii, a vindecat bolnavi, a înviat morți, ceea ce-L face să spună: “De n-aș fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea” (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mântuitorul le-a făcut asupra-Și, cea mai mare este învierea Sa din morți.
Minunile Sale dovedesc obârșia și puterea Sa dumnezeiască, așa cum El însuși declară: “Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârșesc, aceste lucruri pe care le fac, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au făcut și oamenii aleși de Dumnezeu și plăcuți Lui ca, de pildă, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiască: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii și alții. Dar aceștia au săvârșit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus cu ei.
24. După ce se cunosc adevăratele minuni ?
Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seamă de condiții, dintre care însemnăm:
1. Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu și să fie cuprinse în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție;
2. Să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului și ale Sfinților;
3. Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;
4. Să nu contrazică Sf. Scriptura și Sf. Tradiție;
5. Să urmărească mântuirea sufletului omenesc;
6. Să aducă folos și spor vieții sufletești, nu morții sau păcatului;
7. Săvârșitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viață fără pată și să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;
8. Să îndrepte moravurile la cei ce văd minunea 13 (Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788);
9. Să poarte în ele siguranța și puterea Duhului lui Dumnezeu;
10. Să dovedească lucrarea proniei dumnezeiești.
25. Ce sunt proorociile ?
Proorociile sau profețiile sunt arătări prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevăruri și întâmplări care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vestește prin alesii Săi, în vederea mântuirii și care se petrec întocmai. Cele cuprinse în proorocii nu pot fi cunoscute pe cale firească. Proorociile sau profețiile tălmăcesc voința lui Dumnezeu și ele se fac numai sub însuflarea Duhului Sfânt. Ele ocupă o bună parte din cărțile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mântuitorul și multe întâmplări din viitorul poporului iudeu și al altor popoare. Noul Testament însuși și Tradiția de la începutul Bisericii cuprind o seamă de proorocii; Mântuitorul însuși a proorocit (Matei 24 etc.).
Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeiești, stau numai în puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenești care se întemeiază sau pe socoteli plăpânde, sau pe superstiții. Proorociile dumnezeiești sunt făcute, ca și minunile, printr-o lucrare necunoscută firii omenești. Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Împlinirea lor întocmai arată că Duhul Sfânt este autorul lor 14. (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305) “Fiindcă cele prezise se întâmplă, cred și mă supun lui Dumnezeu”, zice Teofil al Antiohiei 15 (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI, col.1045).
Cele mai însemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mântuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranță, vremea venirii Mântuitorului (Daniil IX, 24-27), nașterea, patimile, moartea, proslăvirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 și urm.) și chiar slujirile Sale de: profet (Deuter.XVIII,15, Isaia XLII,1-4), preot și împărat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII, 5). Apostolii au arătat că spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au împlinit întocmai 16 (Fer. Augustin, Despre credința în lucrurile care nu se văd, 7, 10, Migne P.L. XL, col. 180).,
26. După ce semne se cunosc adevăratele proorocii ?
Ele trebuie să întrunească aceleași condiții ca minunile . Mântuitorul, Sfinții Părinți atrag în repetate rânduri atenția atât asupra proorocilor adevărați, cât și asupra celor mincinoși, pe care trebuie neapărat să-i deosebim. Pe cât de mult suntem datori să cugetăm cu evlavie la proorociile adevărate, pe atât de mult se cuvine să osândim și să combatem pe cele false . Mântuitorul spune că în vremurile tulburi și mai ales la sfârșitul lumii “se vor scula hristoși mincinosi și prooroci mincinoși și vor da semne mari și minuni, cât să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși” (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinoși s-au ivit deseori și sunt și astăzi, dar ei trebuie să fie combătuți cu stăruință, pentru a nu fi lăsați să-și facă lucrul lor. Lactantiu ne spune că adevărații prooroci :
1. Predică toți un singur Dumnezeu
2. Nu suferă de nebunie
3. Nu sunt înșelători
4. Nu umblă după averi sau câștig
5. Nu se îngrijesc de cele necesare vieții, ci se mulțumesc cu întreținerea pe care le-o trimite Dumnezeu
6. Proorociile lor s-au împlinit sau se împlinesc întocmai
7. Ei își adeveresc trimiterea până la suferirea chinurilor și a morții 17 (Lactantiu, Dumnezeieștile Instituții, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne P.L. VI, col.127).
27. De ce Dumnezeu nu repetă Descoperirea Sa ?
Pentru că El a făcut această Descoperire odată pentru totdeauna, în vederea mântuirii oamenilor, potrivit planului Său veșnic. Dumnezeu se descoperă atunci când știe că aceasta este de cea mai mare trebuință și de cel mai desăvârșit folos. El nu se repetă ca oamenii, pentru că planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea Descoperirii dumnezeiești, adică o nouă venire a Vechiului și a Noului Testament, cu o nouă întrupare, pătimire, moarte și înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arăta că prima Descoperire sau a fost înșelătoare, sau n-a avut loc niciodată, sau a fost necompletă, ceea ce ar fi o necuviință față de numele și puterea lui Dumnezeu.
Susținerea că repetarea Descoperirii ar face pe toți să creadă nu poate sta în picioare, pentru că nici în timpul Mântuitorului n-au crezut toți în El, cu toate că El era Descoperirea însăși. Învățătura pildei bogatului și a săracului Lazăr este că cei învârtoșați la inimă n-ar crede chiar dacă ar și învia cineva din morți (Luca 16, 31).

Sfânta Scriptură

28. Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire ?
Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.
29. Ce este Sfânta Scriptură ?
Sfânta Scriptură sau Biblia este colecţia cărţilor numite ale Vechiului şi ale Noului Testament, scrise sub însuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 i.Hristos) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 d.Hristos). Aceste cărţi sunt comoara cea mai preţioasă de lumină şi mântuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un odor de mare preţ şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe învăţătura cea dumnezeiască .
30. De ce Sfânta Scriptura se mai numeste şi Biblie ?
Cuvântul “Biblie” este de obârşie grecească şi înseamnă “cărţi” sau “carte”. “Cărţile” sau “cartea” Sfintei Scripturi şi-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atât pentru că Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cât şi pentru că, la început, în primele veacuri ale creştinismului, învăţătura cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în graiul grecesc, aşa cum arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiţie. Acest cuvânt, Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atât de creştini cât şi de necreştini, înfăţişează deci Sfânta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a lungul istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt adaos şi pe care noi credincioşii o socotim cartea mai presus de toate celelalte cărţi, cartea cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi cea mai mare ca întindere, o putem numi cea mai preţioasă, pentru cuprinsul şi roadele ei în sufletele noastre.
31. Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură de celelalte cărţi ?
1. Sfânta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învăţat sau neînvăţat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde învăţături mântuitoare şi folositoare, căci ne vorbeşte despre Dumnezeu şi despre mântuirea noastră în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfânt. «Iar scopul şi rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfântul Atanasie cel Mare, acea vestire îndoită despre Mântuitorul: că El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul şi strălucirea şi înţelepciunea Tatălui; şi ca pe urmă, luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut om. Iar această îndoită vestire se poate afla, urmărind-o în toată Scriptura de Dumnezeu însuflată» cum însuşi Domnul a spus: “Cercetaţi Scripturile, că ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39) 17 (Sfântul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, XXIX, în Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, “P.S.B.”, Bucuresti, 1987, p. 357). Ea ne învaţă apoi cum să trăim după voia lui Dumnezeu, adică bine 18 (Fer. Augustin, Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159), în înţelesul cel mai deplin al acestui cuvânt.
Sfânta Scriptură spune numai adevărul, căci Duhul Sfânt n-a înşelat pe slujitorii Săi, proorocii 19 (Sf. Ipolit, Comentarii la Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin, Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P. L., XXXIII, col. 112). Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea lor lucruri aşa de mari şi de dumnezeieşti, ci numai printr-un dar coborât de sus asupra oamenilor sfinţi.
2. Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită. Acelaşi suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt deosebite între ele din punct de vedere al conţinutului şi al formei de exprimare. Fiind dată prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se află într-însa 20 (Sf. Clement Românul, Scrisoarea I către Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300). Sfânta Scriptură nu se contrazice 21 (Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, 65, 2, Migne, P. G., VI, col. 625; Sf. Epifanie, Contra ereziilor Panarion, 70, 7, Migne, P. G., XLII, col. 349), cum se contrazic învăţătorii şi scrierile păgâne 22 (îndemn către Greci, cap. 8, Migne, P. G., VI, col. 256). Dacă scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru că toţi au vorbit însuflaţi de un singur Duh, al lui Dumnezeu 23 (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 3, 12, Migne, P. G., VI, col. 1137).
3. Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a prefăcut şi preface nenumărate suflete păcătoase în sfinţi. Sfântul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: “Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii” (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducător şi tâlcuitor al Sf. Scripturi, se pronunţă astfel: «Te rog spune-mi ce e mai Sfânt ca acest cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această plăcere? Ce mâncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decât cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea în locurile Sale ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele Stăpânului tău…, decât ca aceste cuvinte ale Stăpânului, pline de înţelepciune duhovnicească, să înveţe pe oameni! Aibă ceilalţi averile lor, beie din cupe împodobite cu pietre preţioase, strălucească în stofe de mătase…, fie neputincioşi în a-şi răpune bogaţiile prin felurite plăceri! Desfătarea noastră să stea în a medita la legea Domnului ziua şi noaptea, a bate la uşa care ni-i deschisă, a primi pâinile Sf. Treimi şi a merge pe valurile vieţii, având pe Domnul călăuză» 24 (Fer. Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248).
32. Sf. Scriptura ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii ?
Sf. Scriptura nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii, atât pentru că ea n-a fost dată omenirii de la început, cât şi pentru că, atunci când a fost dată, ea n-a fost singura autoritate în această privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sf. Tradiţie, în vatra mereu caldă a obştii religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie primele cărţi ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obştii religioase, chiar mai veche decât aceea a Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia. Şi Biserica alege cărţile însuflate încă din veacul 1 după Hristos. Biserica este autoritatea hotărâtoare în această privinţă, cum şi în tâlcuirea textului biblic. Ea “este stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), ea ţine “canonul neclintit al adevărului” 25 (Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor, 1, 9, 4, Migne, P. G., VII, col. 545 B). În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mântuitor. «Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul este adevărul» 26 (Sf. Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966). Iată de ce Sf. Scriptura nu poate, ea singură, să ne călăuzească pe calea mântuirii, ci numai în Biserică, împreună cu Sfânta Tradiţie.
33. Ce înțelegem prin “canonul” cărților Sf. Scripturi ?
Prin “canonul” cărților Sf. Scripturi, înțelegem totalitatea cărților sfinte însuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărți. Cuvântul “Canon” n-a avut acest înțeles de la început. El e împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei grecești și însemnă, printre altele, “dreptar” sau “regulă”. Cu aceste doua înțelesuri îl găsim întrebuințat și în Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, dupa ce dă anumite sfaturi duhovnicești galatenilor, adaugă: “Și câți vor umbla după dreptarul acesta, pace și milă asupra lor și asupra Israelului lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, “canoane”, cu înțeles de “rânduială”, hotărârile privitoare la disciplina bisericească și anumite părți care intră în rânduiala slujbelor bisericești. Cărțile Sf. Scripturi cuprinzând “canonul” adică regula de credință și de viață au fost numite “canoane” cu acest înțeles, dar și cu înțelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care conțin aceste rânduieli. Cuvântul “canon” are acest înțeles atât la vechii iudei, cât și la primii creștini.
Există un canon al cărților Vechiului Testament și un canon al cărților Noului Testament.
34. Cu ce condiții au fost primite cărțile Sf. Scripturi în canonul biblic ?
Cu condiția:
1. ca învățătura cuprinsă în ele să fie descoperită de Dumnezeu prin insuflare; și
2. ca învățătura descoperită în ele să fie garantata de Biserică.
Biserica garanta învățătura aceasta pe baza vechimii și apostolicității, după regula lui Tertulian, ca acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi și acel lucru e mai vechi, care e de la început, și acel lucru e de la început, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost Sfânt în Bisericile Apostolice 27 (Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L., II, col. 366).
35. Care sunt cărțile Vechiului Testament ?
Cărțile care intră în canonul Vechiului Testament sunt:
1. Facerea
2. Ieşirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecatorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea întâi a Regilor (sau întâia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau întâia a Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea întâia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea întâi a lui Ezdra,
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Ecclesiastul
22. Cântarea Cântarilor
23. Isaia
24. Ieremia (plângerile lui Ieremia)
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Iov
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi
36. În afara de cărțile canonice mai sunt și alte cărți în Sf. Scriptură a Vechiului Testament ?
În afara de cele 39 de cărți canonice, Sf. Scriptura a Vechiului Testament mai cuprinde și alte cărți: cărțile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci în rândul cărților canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare și ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau să primească credința creștină. De aceea ele au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărțile canonice. Ele sunt pline de înțelepciune duhovnicească și de aceea Biserica le folosește pe unele din ele chiar la sfintele slujbe.
Acestea sunt:
1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cântarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea înţelepciunii lui Solomon
8. Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmarii lui Bel
11. Cartea întâi a Macabeilor
12. Cartea a doua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugăciunea Regelui Manase
Dintre toate acestea, sunt suplimente sau adaosuri la cărțile canonice: Cântarea celor trei tineri (din cartea lui Daniel); Rugăciunea Regelui Manase (la sfârșitul cărții a doua Paralipomena sau Cronici); Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei și Istoria idolului Bel și a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui Artaxerxes și Rugăciunea lui Mardoheu și a Esterei.
37. Ce cuprinde canonul cărților Noului Testament ?
Canonul Noului Testament cuprinde 27 de cărți și anume:
1. Sf. Evanghelie după Matei
2. Sf. Evanghelie după Marcu
3. Sf. Evanghelie după Luca
4. Sf. Evanghelie după Ioan
5. Faptele Sfinţilor Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani
7. Epistola I-a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni
11. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei
20. Epistola Sobornicească a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Sobornicească a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Sobornicească a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul
38. Când au fost scrise cărţile Vechiului şi Noului Testament ?
Cărţile Vechiului Testament au fost scrise înainte de Hristos, într-un răstimp de peste o mie de ani (1400-400). Cărţile Noului Testament au fost scrise în veacul I, cele mai multe înainte de anul 70. Numai cărţile Sf. Ioan Evanghelistul şi Teologul au fost scrise între aceasta dată şi sfârşitul veacului I.
39. Ce înseamnă Vechiul Testament şi ce înseamnă Noul Testament ?
În vorbirea obişnuită cuvântul “Testament” înseamnă hotărârile luate de cineva în scopul de a fi respectate după moarte. Cu acest înţeles şi pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15 si urm.), Sf. Părinţi au învăţat ca cele două Testamente – cel Vechi şi cel Nou – arată voinţa lui Mesia de a face moştenitori ai împărăţiei veşnice pe cei ce vor crede în El. Când e vorba despre Sf. Scriptură a Vechiului Testament şi a Noului Testament, cuvântul “Testament” mai are şi înţeles de “legământ”. El e “Legământul” dintre Dumnezeu şi om, făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduinţa dată de Dumnezeu primilor oameni că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acest legământ, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit faţă de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1-4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele Sinai, între Dumnezeu şi poporul evreu (les. 20). Despre acest legămînt vorbeşte Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15-28). Toate scrierile care cuprind legea şi Proorocii formează Legământul Vechi, adică Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre acel Legământ, fiindcă sunt date înainte de Hristos şi-şi află împlinirea şi desăvârşirea în El. Scrierile sfinte, date după Hristos, formează Legământul nou, adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legătura făcută la Cina cea de Taină între Dumnezeu şi oameni, “legea cea noua”, adusă lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28). Sf. Apostol Pavel arată în chip lămurit învăţătura despre cele două Testamente. Vorbind despre jertfa Mântuitorului, el zice: “Şi pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui nou testament, că prin moartea suferită spre răscumpărarea greşelilor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Căci un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfinţit fără sânge” (Evr. 9, 15-18).
40. Ce înseamna “Evanghelie” ?
“Evanghelie” înseamnă “veste bună”. Cuprinsul ei a adus și aduce lumii vestea bună care mângâie sufletele: venirea Mântuitorului, profețită de Vechiul Testament, apoi învățătura, faptele, patimile, moartea și slavita Lui înviere, înălțarea la cer, – toate având loc pentru mântuirea lumii.
41. Ce înseamna “Apostol” ?
Cuvântul “Apostol” înseamnă “trimis”. El privește în primul rând pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimiși la propovăduire de însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Aceștia sunt: Petru și Andrei, Iacob și Ioan, Filip și Bartolomeu, Toma și Matei, Iacob al lui Alfeu și Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul și Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6,14-15; Fapte 1, 13). Acesta din urmă, după trădarea și moartea Mântuitorului, a fost înlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23-26). “Apostol”, în înțelesul plin al cuvântului, este și Sf. Pavel, chemat în chip minunat pe drumul Damascului. “Apostoli” sunt și cei șaptezeci (și doi), a căror misiune e descrisă pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuți de Sf. Apostol Pavel în lista celor învredniciți de darurile duhovnicești (I Cor. 12, 28), cei notați în Scrierile Părinților Apostolici 28 (Învățătura celor 12 Apostoli, 11, 3; în Scrierile Părinților Apostolici în “P.S.B.”, București, 1979, p. 30) și în înțeles mai larg, mulți din cei care, mai târziu, au contribuit la creștinarea popoarelor păgâne.
42. Avem dovezi din Sf. Scriptură despre însuflarea dumnezeiască a cărților Vechiului și Noului Testament ?
Avem dovezi clare despre însuflarea dumnezeiască a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6,1-8; 8,1; Avacum 2, 2 și altele). Iisus Hristos numește Vechiul Testament cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; 1 Ioan 5, 20). Evanghelia e revelația lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12; Efes. 1,17). Astfel, Sf. Apostol Pavel ne învață că “toată Scriptura este de Dumnezeu însuflată și de folos spre învățătura, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate” (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arată, la rându-i, că “niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtați fiind de Duhul Sfânt” (11 Petru 1, 21). Însuflarea dă Sf. Scripturi autoritate dumnezeiască. Este ceea ce întărește Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului Testament: “Amin zic vouă: înainte de a trece cerul și pământul o iota sau o cârtă din Lege nu va trece până ce vor fi toate” (Matei 5, 18). Cărțile Noului Testament s-au scris sub inspirația Duhului Sfânt pe care le-au primit autorii lor, adică Sfinții Apostoli și Ucenicii lor. În clipa arătării către Apostoli, dupa Înviere, Mântuitorul le spune: “Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), iar în momentul despărțirii de aceiași Apostoli, El le poruncește: “Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh” (Matei 28, 19); “Că nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi” (Matei 10, 20); “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care îl va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța pe voi toate și vă va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).
43. Avem și alte dovezi despre însuflarea Sf. Scripturi ?
Avem dovezile păstrate de Sf. Tradiție. În adevăr, mulți Părinți și Scriitori bisericești dau mărturie despre însuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf. Irineu spune că Scriptura e desăvârșită fiindcă e însuflată de Cuvântul și de Duhul lui Dumnezeu, Gura Domnului, Duhul Sfânt, a rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declară Clement Alexandrinul 30 (Clement Alexandrinul, Cuvânt îndemnător către Greci, 9, 82, 1, Migne, P. G., VIII, col. 192).
44. Ce este însuflarea dumnezeiască ?
Însuflarea sau inspirația dumnezeiască este acea înrâurire speciala a lui Dumnezeu asupra autorului Sfânt prin care:
1. mintea lui se luminează în mod excepțional prin lucrarea Duhului Sfânt, primind o putere de pătrundere în tainele adevărurilor dumnezeiești și căreia i se comunica în parte și adevăruri noi, la care n-ar fi putut ajunge niciodată cu puterile proprii, iar voia să se întărește pentru a se hotări și persistă în cele bune;
2. aghiograful este îndemnat să scrie ceea ce știe și ceea ce i se va comunica, ca de sus; și
3. aghiograful este ajutat să nu cadă în vreo greșeală.
Atenagora spune că Duhul Sfânt se servește de gura Proorocilor ca de un organ, așa cum flautistul suflă într-un flaut 31 (Atenagora Atenianul, Solie pentru creștini, 7, 9, Migne, P. G., VI, col. 904, 908). Sf. Ipolit lămurește că Proorocii vorbeau numai puși în mișcare de Cuvântul (Logosul), Care se unea cu ei și Care, asemenea obiectului cu care se atinge chitara, îi făcea să vestească lucrurile voite de Dumnezeu 32 (Sf. Ipolit, Despre Antihrist, 2, Migne, P. G., X, col. 728). Însuflarea ne-o arată limpede Teofil al Antiohiei, în lămurirea pe care o dă în această privință: «Profeții care istorisesc facerea lumii n-au fost de față atunci, dar era de față înțelepciunea lui Dumnezeu, cea care era în El, și Cuvântul cel Sfânt al Său, Care este totdeauna împreună cu El. Acest Cuvânt, fiind Duhul lui Dumnezeu, începutul, înțelepciunea și Puterea Celui Prea Înalt, S-a coborât asupra Profeților și, prin ei, a vorbit despre facerea lumii și despre toate celelalte. Cuvântul lui Dumnezeu S-a folosit de Moise ca de un organ» 33. (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 10, Migne, P. G., VI, col. 1064; Apologeți de limbă greacă în “P.S.B.”, Bucuresti, 1985, p. 302) În marea Sa înțelepciune, Dumnezeu vorbește prin oameni, asemenea oamenilor 34 (Fer. Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, 17, 62, Migne, P. G., XLI, col. 537), spre a se face înțeles.
45. Sf. Scriptură poate fi înţeleasă uşor ?
Nu. Înţelegerea Sfintei Scripturi nu este la îndemana fiecăruia dintre noi, oamenii, fiindcă adevărurile pe care ea ni le prezintă sunt mai presus de mintea noastră omenească, sunt adevăruri dumnezeieşti care se adresează celor credincioşi şi cu viaţă duhovnicească. De altfel, ea însăşi mărturiseşte că tâlcuirea ei nu e lucru uşor. La întrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorocia lui Isaia, dacă înţelege ce citeşte, cel întrebat răspunde: “Cum aş putea, de nu mă va călăuzi cineva ?” (Fapte 8, 31). Sf. Apostol Petru scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: “În toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (11 Petru 3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o laudă sincera a Legii Domnului, ci şi o rugăciune neîntreruptă pentru dobândirea adevăratei ei înţelegeri. Sf. Părinţi şi Scriitori bisericeşti au arătat, în repetate rânduri, greutăţile întâmpinate pentru înţelegerea Sf. Scripturi. Origen spune că înţelesul Scripturii nu se descoperă de la început cititorilor, mai ales celor necunoscători în lucrurile dumnezeieşti, sau care sunt necredincioşi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindcă înţelesul Scripturii e un lucru supraomenesc 35 (Origen, Despre principii, 4, 1, 7, CB 5, pp. 302-303). Puţinătatea înţelegerii noastre nu poate pătrunde strălucirea dogmelor 36 (Idem, op. cit., loc. cit., p. 304). Aceasta e una din cauzele principale ale căderii în erezie 37 (Idem, op. cit., 4, 2, 168, p. 305-306). Fericitul Augustin ne recomandă ca părţile neînţelese din Scriptură să le apropiem de altele, care sunt clare, spre a le pătrunde unele prin altele 38 (Fer. Augustin, Despre învăţătura. creştină, 3, 27, 38, Migne, P. L., XXXIV, col. 80). Sf. Ioan Damaschin ne îndeamnă ca: «dacă citim o dată, de doua ori şi nu înţelegem ce citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim, să medităm, sî întrebăm. Căci spune Scriptura: “Întreabă pe tatăl tău să-ţi vadă de ştire, întreabă pe bătrâni şi-ţi vor spune” (Deut. 32, 7). Cunoştinţa nu este a tuturor» 39 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 17, trad. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 286).
46. Cum trebuie înterpretată sau înţeleasă Sf. Scriptură ?
Sf. Scriptură cuprinde trei înţelesuri:,
1. înţelesul după literă, obştesc, sau istoric;
2. înţelesul mai înaintat sau sufletesc;
3. înţelesul duhovnicesc.
Origen, care e izvoditorul acestor trei trepte ale tălmăcirii Sf. Sripturi, susţine că înţelesul cărţilor însuflate se împarte după cele trei feluri de credincioşi aflători în Biserică: cei simpli, cei înaintaţi şi cei desăvârşiţi. «Cei simpli să-şi întărească (sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest înţeles dupa literă, obştesc şi istoric); dacă însă unii au început să înainteze ceva şi pot sa privească un lucru mai pe larg, să-şi întărească (sufletul) ca din sufletul Scripturii; iar cei care sunt desăvârşiţi şi asemenea acelora despre care Apostolul zice: “Iar înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi; dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci spre slava noastră” (I Cor. 2, 6-7), aceia să se întărească din însăşi legea duhovnicească, care cuprinde umbra bunurilor viitoare. Acelaşi Origen declară cî înţelesul duhovnicesc este cel mai înalt şi trebuie pus înaintea celui material sau istoric 40 (Origen, Comentar la Evanghelia lui Ioan, 10, 5(4), 19, Migne, P. G., XIV, col. 313,). Tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi e însă aceea care ţine seama de toate cele trei înţelesuri şi le foloseşte potrivit cu ideile, persoanele şi faptele biblice, cum au făcut cei mai mulţi din Sfinţii Părinţi. Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Să nu cititi literele în chip simplu, ci să cercetaţi ideile. Dacă cineva se opreşte numai asupra cuvintelor şi nu cercetează nimic mai mult decât cele scrise, multe greşeli va săvârşi”) 41 (Sf. Ioan Gură de Aur, La celelalte, contra ereticilor…, Omilia 8, Migne, P. G., XLVIII, col. 769, trad. de prof. Justin Moisescu, Sf. Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, 1942, p. 95).
47. Ce se cere pentru tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi ?
Tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi cere:
1. O viaţă curată şi înflorită de virtuţi;
2. Cunoaşterea voii dumnezeieşti prin studiul îndelungat şi smerit al Descoperirii dumnezeieşti;
3. Cunoaşterea învăţăturii Bisericii şi a Sf. Tradiţii.
În privinţa curăţiei vieţii, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: «Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici cu Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi se asează în ei, de la prima atingere, asemenea unei fete într-o oglindă curată şi străvezie» 42 (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, 65, în Filocalia, vol. III, trad. rom. de Pr. Dr. D. Staniloae, p. 420). Viaţa potrivită Duhului duce la cunoaşterea voii dumnezeieşti arătă Sf. Scriptură. Duhul din noi recunoaşte Duhul din Sf. Scriptura, cum observă Mântuitorul însuşi: “De va voi cineva să facă voia Lui (Dumnezeu), va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi” (Ioan 7, 17). Se cuvine să citim Sf. Scriptură cu smerenie, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, cerându-I mai înainte ajutorul ca s-o înţelegem şi având dorinţa caldă de a ne lumina fiinţa prin cuprinsul ei. Atunci când, din pricina puţinătăţii înţelegerii noastre, nu pricepem anumite învăţături din ea, să rugăm pe preot să ne tâlcuiască acele învăţături. Cunoaşterea adâncă a învăţăturii Bisericii şi a Tradiţiei îmbogăţeşte duhul tâlcuirii celei adevărate. O astfel de cunoaştere ajută mult la înţelegerea dreaptă a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinică şi adâncă înţelegere a Bibliei, precum şi lipsa legăturii strânse cu Sf. Tradiţie, duce la eresuri şi rătăciri, aspru mustrate de însuşi Mântuitorul, când zice: “Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).

Sfânta Tradiție

48. Ce este Sfânta Tradiție ?
Sf. Tradiție sau Sf. Predanie este învățătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii și din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. Ca și Sf. Scriptură, Sf. Tradiție cuprinde Descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viața Bisericii în Duhul Sfânt, sau permanentă prezența a Duhului Sfânt în viața Bisericii.
49. Când a luat naștere Sf. Tradiție ? înainte de Sf. Scriptură, odată cu aceasta sau după ea ?
Sf. Tradiție a luat naștere înainte de Sf. Scriptură. În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevărurile Descoperirii dumnezeiești să fie date întâi prin viu grai, spre a fi ușor înțelese și primite. Dacă învățătura dumnezeiască s-ar fi dat de la început în scris, credința nu s-ar fi răspândit cu aceeași ușurință și putere ca prin viu grai, cu care e înzestrat tot omul. Credința se dobândește și se întărește, la cei mai mulți oameni, îndeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: “Credința este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 17).
50. Cum a luat naștere Sf. Tradiție ?
La începutul Bisericii, învățătura a venit de la Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel învățătura și predica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au făcut și ei vestitori ai adevărului. Ei puneau la temelia credinței lor și a acelora pe care-i converteau, aceeasi Evanghelie ieșită din plinătatea cunoașterii vieții dumnezeiești de către Hristos, cu Care Apostolii petrecuseră împreună și în care trăiau acum. Sf. Apostol Pavel arată că predica apostolică este însuși cuvântul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: “Cum ,dar vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut ? Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit ? Și cum vor auzi fără de propovăduitori ? Și cum vor propovădui de nu vor fi trimiși ?… Deci, credința este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 14-17). Însuși Mântuitorul a poruncit Sf. Apostoli să propovăduiască prin viu grai: “Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli înșiși ne încredințează în scrierile lor că ei n-au scris în cărțile lor decât o mică parte din câte au primit de la învățătorul lor. Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mântuitorului, sfârșește Evanghelia sa cu aceste cuvinte: “Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Același Evanghelist Ioan declară într-una din Epistolele sale: “Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplina” (II Ioan 1,12). Mântuitorul însuși n-a lăsat nimic scris și nici n-a poruncit Sfinților Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai (Matei 28, 19-20).
51. Ce este Tradiția Apostolică ?
Învățătura încredințată de Hristos, prin viu grai, Sfinților Apostoli poartă numele de Tradiție Apostolică. Din această Tradiție, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Tradiția bisericească.
52. Cum s-a dezvoltat Tradiția bisericească ?
Sfinții Apostoli au primit învățătura dumnezeiască de la Mântuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli 43 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P. G., VII, col. 734), care au dat-o primilor episcopi, iar aceștia, celor de după ei, până azi. Tradiția, zice Sf. Irineu, a ajuns până la noi prin grija Bisericii, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică foarte deplină, neprimind nici adaos, nici micșorare. Fericitul Augustin spune că adevărurile Tradiției care se păstrează pe întreg pământul, au fost încredințate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice 44 (Fer. Augustin, Scrisoarea. 54, 1, 1, Migne, P. L., XXXIII, col. 200). Ceea ce ține Biserica Universală și n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică 45 (Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P. L., XLIII, col. 174). Este deci o Tradiție Apostolică și este o Tradiție bisericească, în strânsă legătură una cu alta, cea din urmă avându-și obârșia și dreptarul în prima. Semnul adevăratei Tradiții este neîntreruperea. «Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au ținut ce au găsit în Biserică. Ce au învățat de la înaintașii lor, au învățat și ei pe alții. Ce au primit de la părinți, aceea au dat fiilor» 46 (Idem, Împotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L., XLIV, col. 697). De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credință care nu se depărtează întru nimic de Tradiția Apostolică și Bisericească 47 (Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P. G., XI, col. 116).
53. Ce legatură este între Sf. Scriptura și Sf. Tradiție ?
Sf. Scriptură e rodul lucrării Sfântului Duh, crescut în pomul Tradiției. Sf. Scriptură e punerea în scris numai a unei părți din toată învățătura dată de Mântuitorul prin viu grai, adică din Tradiție. Astfel, între ele e o legătură atât de strânsă, încât cu greu s-ar putea face o deosebire între cuprinsul uneia și al celeilalte. Mărturiile lor se sprijină unele pe altele și amândouă alcătuiesc comoara unuia și aceluiași așezământ dumnezeiesc și omenesc: Biserica. Sf. Tradiție întregește Sf. Scriptură prin tâlcuirea adevărată. Numai tâlcuirea dată de Sf. Tradiție este adevărată, adică profetică și apostolică și primită de Biserică, pentru textul Sf. Scripturi. În al doilea rând, trebuie să ne servim de Tradiție, pentru că nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptură. Sf. Apostoli ne-au transmis învățătura Mântuitorului atât pe calea Sfintei Scripturi, cât și pe calea Tradiției Apostolice 48 (Sf. Epifaniu, Panarion, Contra Evreilor, 61, 6, Migne, P. G., XLI, col. 1047). 49. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Scrisoarea II-a către Tesaloniceni, 4, n.2, Migne, P. G., LXII, col. 488). Cuvintele Sf. Apostol Pavel: “Așadar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15), Sf. Ioan Gură de Aur le tâlcuiește astfel: «De aci e limpede că (Apostolul) nu le-a dat toate în scris, ci multe pe cale nescrisă. Și cele scrise și cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credință, încât socotim Tradiția Bisericii vrednică de crezare. E tradiția, nu cerceta mai mult» 49.
54. Sf. Tradiție aparține credinciosului în parte, sau Bisericii întregi ?
Că viața în Duhul Sfânt, Sf. Tradiție aparține întregii Biserici. Credinciosul și-o însușește în măsura în care viețuiește în Biserică și participă la viața Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt. Așa ne-o spune Sf. Scriptură, așa ne-o spun și Sf. Părinți. Sf. Apostol Pavel declara: “Au nu știți că sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu, pentru că Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteți voi” (I Cor. 3, 16-17). Cine strică templul, adică Biserica lui Dumnezeu, acela nu se afla în Sf. Tradiție. Sf. Irineu, la rându-i, ne învață: «Duhul este chezășia nestricăciunii, întărirea credinței noastre, scară de înalțare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e și Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e și Biserica și plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul» 50 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.). Ereticii nefiind în Tradiție nu sunt nici în Biserică și dimpotrivă, nefiind în Biserică, nu sunt nici în Tradiție; ei nu trăiesc în comuniunea de viață a Duhului lui Dumnezeu și nu sunt în Hristos.
55. Ce legătură este între Biserică și Sf. Tradiție ?
Biserica păstrează Tradiția, iar Tradiția unește și întărește Biserica. După moartea ultimului Apostol, viața în Duhul nu s-a împuținat, căci Mântuitorul făgăduiește Apostolilor și urmașilor acestora că va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor și Duhul Sfânt îi va ajuta să înțeleagă tot adevărul și să-l apere neștirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Tradiție s-a numit și ținerea de minte vie a Bisericii. Tradiția fiind viața Bisericii, Biserica e spațiul Tradiției.
56. Care e rolul Bisericii față de Descoperirea dumnezeiască și deci și față de Sf. Tradiție ?
Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea și propovăduitoarea fără greș a Descoperirii dumnezeiești și, prin aceasta, și a Tradiției. Ea păstrează și susține unitatea și identitatea credinței. Sf. Irineu ne dă amănunte prețioase în această privință: «Biserica, zice el, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire și această credință, măcar că e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca și cum ar locui într-o singură casă. De asemenea ea crede Apostolilor și Ucenicilor acestora, ca și cum ar avea un singur suflet și aceeași inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învață și transmite ca și cum ar avea o singură gură. Deși în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiției e una și aceeași. După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul și același în toată lumea, tot așa și propovăduirea adevărului se arată pretutindeni și luminează pe toți oamenii care vor să vină la cunoștința adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste învățături, căci nimeni nu este mai presus de învățătorul său (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvânt nu va împuțina Tradiția. Credința fiind una și aceeași, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporește, nici cel ce vorbește mai puțin nu o împuținează» 51 (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G.”VII, col. 552 3 – Învățătura de credință creștină ortodoxă). Biserica stă pe Tradiția Apostolilor și o mărturisește că aflându-se pretutindeni, în viața și lucrarea ei. Prin episcopii așezați de către Apostoli și urmașii acestora, Tradiția se înfățișează ca universală și neîntreruptă 52 (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru și Pavel, “avea Tradiția în fața ochilor” 53 (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neînțelegerilor din Biserica de la Corint, el a înnoit credința și Tradiția pe care le primise de curând de la Apostoli 54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Tradiției pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au făcut episcop în Smirna, și care a avut legături cu mulți dintre cei care au văzut pe Hristos. El a propovăduit totdeauna lucrurile pe care le-a învățat de la Apostoli 55 (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat. În care Apostolii au adunat toate cele ale adevărului și din care oricine poate să-ți ia băutura vieții.
57. Unde se află cuprinsă Sf. Tradiție ?
Desigur, ca formă de transmitere a Revelației dumnezeiești supranaturale, Sfânta Tradiție, sau Tradiția apostolică, are drept conținut întreaga învățătură a Apostolilor, primită de ei prin viu grai de la Hristos însuși în timpul celor trei ani și jumătate de activitate publică a Lui. În cuprinsul Tradiției apostolice intră și o serie de structuri harice ale Bisericii întemeiate de Hristos și care vin de la Hristos prin Sfinții Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile și ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte harice care țin de constituția teandrică a Bisericii, precum și anumite orânduieli privind viața Bisericii și viața membrilor ei. Cărțile Noului Testament conțin și constituie Tradiția apostolică, dar nu o epuizează, căci multe altele a săvârșit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orală în Biserică (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adică prin cei îmbrăcați cu puterea Duhului Sfânt spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1). Într-un răstimp de opt veacuri, conținutul Sfintei Tradiții, adică al Tradiției apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare și anume:
1. Simbolurile de credință (cel zis “apostolic” sau “roman”, folosit astăzi de Biserica Romano-Catolică și de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan alcătuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) și II de la Constantinopol (381), singurul folosit în Biserica Ortodoxă și, alternativ cu cel “roman”, în Biserica Romano – Catolică și uneori la protestanți; și cel “atanasian”, folosit în Biserica Anglicană);
2. Cele 85 de canoane apostolice;
3. Definițiile dogmatice și canoanele celor 7 sinoade ecumenice și ale celor 9 sinoade particulare (aprobate de sinodul Trulan);
4. Mărturisirile de credință ale martirilor;
5. Definițiile dogmatice împotriva ereziilor;
6. Scrierile Sfinților Părinți;
7. Cărțile de slujbă ale Bisericii și
8. Mărturiile istorice și arheologice referitoare la credința creștină apostolică.
58. Tradiția e schimbătoare sau neschimbătoare ?
Aluatul împărației lui Dumnezeu e amestecat cu frământătura omenească și ce e neschimbător stă la un loc cu ce e schimbător și trecător. Păzind ce trebuie, Biserica rămâne de-a pururi aceeași și viața ei în Duhul nu cunoaște adăugire sau micșorare. Tradiția, fiind curentul de viață al Bisericii, stă în strânsș legătură cu valorile și năzuințele spre desăvârșire ale credincioșilor. Credința și morala creștină sunt neschimbătoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeiești, iar Biserica a lucrat continuu pentru desăvârșirea sufletească a credincioșilor, așa cum ne-o dovedește istoria Bisericii încă de la apariția creștinismului. Prin urmare, “Tradiția”, în înțelesul creștin, nu înseamnă încremenire în forme moarte omenești, ci numai păstrarea nestricată a adevărului Descoperirii dumnezeiești, izvor nesecat de desăvârșire.
59. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții ?
Progresul Sf. Tradiții înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea ce erau… Se poate adăuga forma, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași” 56 (Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667). Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătam o înțelegere din ce în ce mai limpede a învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserică în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire cea sfântă a acelorași adevăruri dumnezeiești, în “Dogme”, care sunt scurte formule de credință, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.
60. Ce condiție se cere pentru ca un adevăr de credință să fie formulat în Dogmă ?
Adevărul de credință trebuie să fie cuprins în Descoperirea dumnezeiască, adică în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție.
61. Când Sinoadele ecumenice nu se mai adună, cum deosebim învățătura adevărată de cea mincinoasă ?
De la ultimul Sinod ecumenic (787) până astăzi, oamenii învățati ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atenție Sf. Scriptura și Sf. Tradiție și au scos din ele învățăturile trebuitoare și adevărate pe care totdeauna le-au înfățișat în opoziție cu cele mincinoase. Aceste învățături adevărate au fost, apoi, aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat în “Mărturisiri de Credință”, călăuze vrednice de toată încrederea. În clipele grele ale vieții Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia sunt crainicii adevărului dumnezeiesc. Când împrejurări deosebite împiedică adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimțirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevăr de credință sau de viață, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi și al Sf. Tradiții.
62. Care e datoria noastră principală față de Sf. Tradiție?
Să păstrăm cu sfințenie și neatins cuprinsul ei, la fel ca pe acela al Sf. Scripturi, așa cum au făcut Părinții din cele mai vechi timpuri. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această privință: «Unele dintre dogmele și propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învățătura scrisă, pe altele însă le-am primit din Tradiția Apostolilor, transmise în taină. Amândouă aceste categorii au aceeași autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaște cât de cât așezămintele bisericești. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanță, nu ne-am da seama că am păgubi Evanghelia în părțile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi și foarte obștesc) cine a învățat prin scris că acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învățat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce Sfânt ne-a lăsat în scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei și a Paharului binecuvântării? Nu ne mulțumim cu cele pe care le menționează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină și pe care le luam din învățătura nescrisă. Noi binecuvântăm apa Botezului și untdelemnul Ungerii, ba încă și pe cel ce se botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiția tăcuta și tainică? Ce cuvânt scris ne-a învățat ungerea însăși cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legătură cu Botezul, lepădarea de satana și de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învățătura nepublicată și secretă pe care Părinții noștri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învățăseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreției sfinte a Tainelor?… La fel Apostolii și Părinții care au stabilit la început cele în legătură cu Biserica au păstrat taina lor în ascuns și în tăcere demnitatea lor…» 57 (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189). Iar Sf. Ioan Damaschin zice: “În Sf. Scriptură, nu se pomenesc cele întâmplate la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc în cea mai veche și adevărată Tradiție, care ne spune că în momentul slăvitei ei adormiri, toți Sfinții Apostoli, care colindau lumea în vederea mântuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o viziune cu îngeri și au ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cerești etc.” 58 (Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea. Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P. G., XCVI, col. 748). Botezarea copiilor mici e o Tradiție apostolică 59 (Fer. Augustin, Despre Facere, explicată cuvânt cu cuvânt, 10,23,39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426). Aceste lucruri se știu prin grija aleasă și evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiție și pe care, la rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeași grijă și evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni după noi.
63. Care sunt condițiile sau semnele adevăratei Tradiții ?
Iată cum lămurește Vincențiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ținem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toți… Lucrul acesta va fi așa, dacă urmăm universalitatea, vechimea și consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singura această credință este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturiseste pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtam deloc de acele înțelesuri, pe care se știe că le-au practicat Sfinții înaintași și Părintii noștri. Vom urma și consensul, dacă, chiar în vechime, ținem definițiile și părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoților și învățătorilor deopotrivă» 60 (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639). Tradiția trebuie să vină de la Apostoli. Așa înțelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna și pretutindeni în Biserică, fără schimbare.
64. Prin ce mijloace statornicește Biserica adevărurile de credință dezvoltate de-a lungul Tradiției ?
Biserica statornicește aceste adevăruri prin hotărârile (canoanele) Sinoadelor ecumenice și prin Cărțile simbolice. Definițiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un material bogat frământat de Tradiție, zeci sau sute de ani, până în momentul când Biserica, prin împuterniciții ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfânt, adevărul din dezbateri, ca aurul în cuptor și-l înfățișează în definiții sau formule care devin obligatorii pentru toți credincioșii. Pentru Biserica Ortodoxă sunt obligatorii definițiile celor șapte Sinoade ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cărțile simbolice sau Mărturisirile de credință au apărut în Biserica Ortodoxă din cauza întreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787 încoace. Mărturisirile de credință lămuresc întrebările noi care s-au ivit în viața Bisericii și le dezleagă cu ajutorul Sf. Scripturi și al hotărârilor Sinoadelor ecumenice sau locale, în duhul celei mai curate Tradiții. Asemenea Mărturisiri de credință sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movilă, numită “Mărturisirea Ortodoxă”, închegată și formulată definitiv la Sinodul de la lași (1642) 61 (A se vedea ediția mai nouă a acestei Mărturisiri Ortodoxe, după un text grec inedit, Ms. Parisinus, 1265, datorată Pr. N. M. Popescu, și reproducerea textului trad. rom., ed. Buzau 1691, datorată Diac. Gh. Moisescu, București, 1942, și ediția: Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. de Prof. Alexandru Elian, București, 1981); “Mărturisirea Patriarhului Dositei”, care se numește și “Pavăza Ortodoxiei” și care e tot una cu “Mărturisirea Patriarhilor Ortodocsi”; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672; “Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos” și altele 62; Die Bekenntnisse und die wichtigsten Glaubenszeug-nisse der griechisch-orientalischen Kirche im Originaltext, nebst, einleitenden Bemerkungen von lon Mihalcescu, Leipzig, 1904, p. 22, s.u., 123 s.u., 183 s.u.). Pentru importanța, răsunetul și neîntrerupta ei actualitate față de doctrina romano-catolica, merită să fie trecută în rândul Mărturisirilor de Credință și “Enciclica Patriarhilor Ortodocsi” de la 1848 63 (Teodor M. Popescu, Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848, studiu introductiv, text și traducere (extras), București, 1935, p. 80-104, 105-140).
65. Ce este un sinod ecumenic ?
Un sinod ecumenic este adunarea episcopilor întregii Biserici drept-credincioase, pentru statornicirea, formularea și întărirea învățăturii și regulilor de viață ale Bisericii.
66. Care este obârșia ținerii Sinoadelor ecumenice ?
Obârsia ținerii Sinoadelor ecumenice se ridică până la Sf. Apostoli, care au ținut un Sinod la Ierusalim în anul 50, unde lucrând sub paza și împreună-lucrarea Sfântului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotărâri de credință și de reguli de viață creștină cu putere și obligație pentru toți credincioșii, așa cum se vede în Faptele Apostolilor (15, 1-29).
67. Pe cine înfățișau Sf. Apostoli adunați în Sinod ?
Ei înfățișau pe Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevăzut al Bisericii, așa cum ni se spune în cuvintele: “Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Mă ascultă și cine se leapadă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Ca înfățișători ai Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolii lucrau sub oblâduirea Sf. Duh, cum ne adeverește Sf. Scriptură: “Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, că nu-L vede pe El, nici nu-l cunoaște pe El; voi îl cunoașteți, căci cu voi petrece și în voi va fi” (Ioan 14, 16-17).
68. Cui a încredințat Mântuitorul conducerea Bisericii, după înălțarea Sa la cer ?
După înălțarea Sa la cer, Mântuitorul a încredințat conducerea Bisericii Sale Sfinților Apostoli, așa cum spune El însuși: “Precum M-ai trimis pe Mine în lume și Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17, 18). “Și apropiindu-Se, Iisus le-a grăit lor zicând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 18-20). Când li Se arată, în ziua Învierii, Mântuitorul spune Apostolilor: “Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi”; și acestea zicând, a suflat și a zis lor: “Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, li se vor ierta și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23).
69. Ce fel de puteri a dat Mântuitorul Apostolilor și urmașilor lor în Biserică ?
Mântuitorul a dat Apostolilor, și prin ei urmașilor acestora, puterea de a învăța, adică de a propovădui adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, puterea de a sfinți, adică de a împărtăși credincioșilor harul lui Dumnezeu și puterea de a conduce, adică de a păstori, a povățui și a conduce pe creștini, așa cum putem vedea din Sf. Evanghelii (Matei 28, 18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).
70. Sf. Apostoli au folosit această întreită putere, fiecare în parte sau în unire și conlucrare ?
Fiecare Apostol deținea și folosea această putere asupra credincioșilor săi, însă cu respectarea credincioasă a cuvântului Domnului, de a păstra împreună cu ceilalți Apostoli “unirea Duhului întru legătura păcii” (Efes. 4, 3). Când a fost vorba de o hotărâre de credință, asupra căreia se iviseră neînțelegeri între creștinii din Antiohia, atunci puterea de a învăța nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de către adunarea tuturor Apostolilor, adică de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arată că înșiși Sf. Apostoli, deși întărți cu puterea dată de Domnul fiecăruia dintre ei, totuși, în momente însemnate, nu foloseau separat această putere, ci în împreună-lucrare frățească, cu ajutorul Sfântului Duh. Prin urmare, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecărui Apostol puterea de a-și conduce Biserica, în schimb puterea cea mai înaltă de conducere a întregii Biserici a dat-o Adunării, adică Sinodului Apostolilor, după cuvintele Mântuitorului: “Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
71. Pe cine au lăsat Sf. Apostoli ca urmași ai lor la conducerea Bisericii văzute ?
Sf. Apostoli au lăsat, după porunca Domnului, ca urmași la conducerea Bisericii văzute, pe episcopi, cărora le-au dat această autoritate, împărtășindu-le harul Sfântului Duh prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie. Despre aceasta ne încredintează atât Sf. Scriptură, cât și Sf. Tradiție. Sf. Apostol Pavel, așezând ca episcopi pe Tit în Creta și pe Timotei în Efes, le dă învățături și sfaturi cum să-și conducă credincioșii. El scrie lui Timotei: “Nu fi nepăsător față de harul ce este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților. Cugetă, la acestea, ține-te de acestea, ca propășirea ta să fie vădită tuturor. Ia seama anume la tine însuți și la învățătură; stăruie în acestea. Căci făcând aceasta și pe tine te vei mântui, și pe cei care te ascultă” (I Tim. 4, 14-16). Iar despre hirotonia preoților spune aceluiași Timotei: “Mâinile degrab să nu-ți pui pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Tim. 5, 22). Mântuitorul a încredințat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăși puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceștia au încredințat-o episcopilor, împărtășindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare, cine ascultă de episcopii hirotoniți după rânduiala canonică a Bisericii, ascultă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se leapadă de episcopii legitimi, se leapadă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, după înseși cuvintele Mântuitorului (Luca 10, 16). Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu și Sf. Ciprian susțin că ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, că în Biserică nu se poate face nimic fără episcopi și că nu există Biserică fără episcopi, preoți și diaconi 64 (Sf. Ignatie, Scrisoarea către Tralieni, 2,1; 2, 3; 3, 1; 7, 2, Migne, P. G.,V, col. 676, 677, 680; Sf. Ciprian, Scrisoarea 66 (către Florentiu), 8, CV, 3, 2, p. 732).
72. Cum foloseau episcopii întreita putere dată lor de Sfinții Apostoli ?
După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredințați spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, “unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalți episcopi. Când însă se ivește nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credință, sau de a statornici o regulă de viață, care interesează întreaga Biserică, puterea de conducere nu se mai practica de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor, adică de Sinodul ecumenic, așa cum puterea cea mai înaltă apostolică s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor șapte Sinoade ecumenice stă mărturie ca autoritatea cea mai înaltă în Biserică este Sinodul ecumenic.
73. Sinodul ecumenic are puterea de a statornici învățături noi de credință ?
Sinodul ecumenic nu face decât să lămurească și să statornicească -când nevoia o cere- un adevăr descoperit de Domnul și care se găsește nedezvoltat în Sf. Scriptura sau în Sf. Tradiție. El poate statornici, de asemenea, reguli de viață pentru întreaga Biserică .
74. Ce condiții trebuie să îndeplinească o învățătură de credință statornicită de un Sinod ecumenic, ca ea să aiba putere obligatorie pentru toți creștinii ?
Aceste condiții sunt:
1. Ca acea învățătură de credință să fie cuprinsă mai mult sau mai puțin lămurit în propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos, adică să se afle în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție.
2. Ca lămurirea și statornicirea învățăturii să se facă de către un Sinod ecumenic, care lucrează cu ajutorul Duhului Sfânt și reprezintă cu adevărat Biserica.
Cea mai deplină statornicire sau formulare scurtă a credinței creștine este Simbolul de credință .

Simbolul de credință

75. Ce este Simbolul credinței sau “Crezul” ?
Simbolul Credinței sau Crezul este înfățișarea pe scurt a învățăturii pe care creștinul trebuie s-o cunoască, s-o primească cu credință și s-o mărturisească.
76. Cum se numeste acest Simbol de Credință ?
Simbolul de Credință se numește Niceo-Constantinopolitan, sau de la Niceea și Constantinopol.
77. Cine a alcătuit acest Simbol de Credință, unde și de ce ?
Acest Simbol de Credință a fost alcătuit de primele două Sinoade ecumenice: cel de la Niceea, în anul 325 și cel de la Constantinopol, în anul 381. Cel dintâi, prin cei 318 Sf. Părinți câți au luat parte la el, a statornicit primele șapte articole, care se ocupă cu învățătura despre Dumnezeu-Tatăl și despre Dumnezeu-Fiul întrupat pentru a noastra mântuire, adică despre Domnul nostru Iisus Hristos Mântuitorul și erau îndreptate mai ales împotriva rătăcirii ereticului Arie și a partizanilor lui, care susțineau lucruri defăimătoare și umilitoare despre Fiul lui Dumnezeu. Al doilea Sinod ecumenic, prin cei 150 de Sf. Părinți, a statornicit ultimele cinci articole, care se ocupă cu învățătura despre Dumnezeu – Sf. Duh, Sf. Biserică, Sfintele Taine, învierea morților și viața veșnică; aceste din urmă cinci articole erau îndreptate mai ales împotriva ereticului Macedonie și a partizanilor lui, care susțineau lucruri batjocoritoare despre Sf. Duh. Simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan a fost recunoscut, întărit și recomandat ca cea mai înaltă autoritate și normă de credință în Biserică, de toate Sinoadele ecumenice următoare.
78. Înaintea Simbolului de Credință Niceo-Constantinopolitan au mai fost alte simboluri de credință ?
Aproape fiecare Biserică din orasele mari își avea Simbolul ei de Credință, fiindcă Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credinței, care era Catehismul lor, trebuitor pentru lucrarea misionară, înlăuntru și în afară. Nu se puteau închipui candidați la Botez fără să știe pe de rost Simbolul Credinței. Se cunosc:
1. Simbolul de Credință Apostolic sau roman.
2. Simbolul de Credință al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului,
3. Simbolul de Credință al Bisericii din Cezareea Palestinei,
4. Simbolul de Credință al Bisericii din Alexandria și altele.
Aceste Simboluri de Credință se deosebeau puțin între ele, după cum aveau să apere credința Bisericii respective de o greșeală sau alta a ereziilor; dar ele erau identice în privința ideilor principale pe care le susțineau despre Sf. Treime, despre mântuirea noastră realizată în Hristos, despre Biserică și Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 și 381 au contopit aceste simboluri de credință locale, le-au întregit și desăvârșit, făcând din toate unul singur, pe care l-au dăruit Bisericii creștine, comoară prețioasă pentru totdeauna.
79. Câte articole are Simbolul de Credință ?
Are 12 articole:
1. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
2. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
3. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om.
4. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat.
5. Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Și S-a înălțat la ceruri și sade de-a dreapta Tatălui.
7. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece vii și morții, a Căruia împărăție nu va avea sfârșit.
8. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci.
9. Și întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.
10. Mărturisesc un Botez, întru iertarea păcatelor.
11. Aștept învierea morților.
12. Și viața veacului, ce va să fie. Amin.
80. Câte părți cuprinde Simbolul Credinței ?
Simbolul Credinței cuprinde patru părți:
1. Despre Sf. Treime (art. I-VIII)
2. Despre Biserică (art. IX)
3. Despre Sf. Taine (art. X)
4. Despre viața viitoare (art. XI-XII).
81. Care este art. 1 din Simbolul Credinței ?
Articolul 1 este: «Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor».
82. Ce înseamna cuvântul “cred” ?
Cuvântul “cred” înseamnă – că primesc și mărturisesc ceea ce învață Biserica despre Dumnezeu. El are același sens ca și cuvântul “credință”. Să vedem ce înseamnă “credință”? Există o credință pe care se bazează legăturile dintre oameni și există o credință care întreține legătura omului cu Dumnezeu. Între ele e o înrudire, dar și o deosebire. Credința pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om e o încredere, care-și poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzuta a lucrului care a fost susținut de unul și crezut de altul. Credința în Dumnezeu nu-și poate găsi în viața pământească o astfel de întărire, prin dovedire sau arătare văzută. Dar are și ea o întărâre printr-un fel de arătare tainică, nevăzută, în față ochilor sufletului. Deci, credința în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe baza de încredere în Dumnezeu și pe baza unei vederi sufletești, a tuturor adevărurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, în vederea mântuirii noastre. Sf. Apostol Pavel ne spune despre credință că “este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1). După Teodoreț al Cirului, credința creștină este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înțelegerea celor nevăzute, potrivită firii 65 (Teodoreț, Despre vindecarea bolilor elinești, 1,1, Migne, P. G., LXXXHI, col. 814).
83. Care sunt roadele credinței ?
Acestea sunt:
1. Înțelegerea tainelor care depăsesc puterile minții.
2. Ridicarea sufletului până la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, să ne putem mântui.
84. Este vreo legatură între credința în lucrurile descoperite și cunoașterea lor ?
Sf. Chiril al Alexandriei leaga credința de cunoașterea lucrurilor credinței prin textul din Ioan: “Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Ioan 6, 69). Credința este înaintea cunoașterii, după cuvântul proorocului: “Dacă nu credeți nu veți sta în picioare” (Isaia 7,9). Prin dreapta credință se realizează cunoașterea lui Dumnezeu și a adevărului Său și tot prin credință ne ridicăm “la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13) și la starea desăvârșită și duhovnicească 66 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan 4, 4, (6, 70), Migne, P.G., LXXIII, col. 628). La cunoaștere se ridică omul înaintat în credință și viață duhovnicească încă de aici, de pe pământ, dar desăvârșită cunoaștere se dobândește numai în viața viitoare .

Existența lui Dumnezeu

85. Ce se poate ști despre Dumnezeu cu mijloacele minții omenești și ale firii înconjurătoare?
Cu aceste mijloace noi ştim că Dumnezeu există, dar nu ştim ce este El, în Sine, în fiinţa Lui.
86. Este vreo deosebire între acest fel de a cunoaște existența lui Dumnezeu și cel dat prin Descoperirea dumnezeiască?
Felul cunoaşterii existenţei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur şi mai preţios, fiindcă această cunoaştere ne-o dă Dumnezeu însuşi şi mintea noastră nu se mai îndoieşte. Apoi, pe când în Descoperirea dumnezeiască, cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu pleacă de la credinţa ca să ajungă la cunoaştere, în aflarea existenţei lui Dumnezeu pe calea firii, mintea porneşte de la cunoaştere spre a ajunge la credinţă 67 (Sf. Vasile cel Mare, Scrisoarea 255 (către Amfilohie) 1, Migne, P. G., XXXII, col. 872).
87. Prin ce arată firea existența lui Dumnezeu?
Zidirea întreagă, de la făpturile cele mai mici până la cele mai mari, de la cele înzestrate cu mai puţină pricepere până la cele mai înţelepte, de la începutul lumii până astăzi, mărturiseşte înţelepciunea, bunătatea şi puterea Făcătorului. Sf. Scriptură ia firea ca mărturie a existenţei lui Dumnezeu, când spune: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1). Începând de la Sf. Irineu şi până la Sf. Ioan Damaschin, toţi Sf. Părinţi şi Scriitori bisericeşti dovedesc existenţa lui Dumnezeu pe baza legii naturale sau fireşti. Sf. Grigorie Teologul spune: «Dar cu mult mai înainte decât acestea (adică cerul, luna, stelele), mai presus decât ele şi izvor al lor este fiinţa (lui Dumnezeu), care întrece orice cuprindere şi orice înţelegere… Şi privirea şi legea firii ne învaţă că Dumnezeu există şi că El este cauza creatoare şi susţinătoare a lumii. Privirea (ne învaţă că există Dumnezeu) atunci când se aşează pe cele văzute şi bine fixate şi care merg şi care sunt, ca să zic aşa, mişcate în chip nemişcat şi sunt purtate. Iar legea naturală deduce din cele văzute şi rânduite pe Autorul lor» 68 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul II Teologic, 5, 6, Migne, P. G., XXXVI, col. 32).
Cunoştinţa despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor de la început, zice Sf. Ioan Gură de Aur, dar păgânii, atribuind această cunoaştere lemnelor şi pietrelor, au nedreptăţit adevărul. Această cunoaştere rămâne însă neschimbată având slava ei nemişcată. Sf. Pavel zice: “Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor” (Rom. 1, 19). Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin aşezarea făpturilor la mijloc, pentru că şi cel înţelept şi cel fără minte, cunoscând cu privirea frumuseţea celor văzute, să se ridice la Dumnezeu 69 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Scrisoarea către Romani, 3, 2, Migne, P. G., LX, col. 412). Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasă a elementelor, cursul ordonat al zilelor şi al nopţilor, al lunilor şi al anilor, grija pe care o minte atotînţeleaptă o are faţă de fiecare vieţuitoare, supunerea tuturor faţă de om dovedesc existenţa lui Dumnezeu 70 (Teofil, Către Autolic, 1, 6, Migne, P. G., VI, col. 1033). Zidirea, zice Sf. Ioan Gură de Aur, ne duce ca de mână la cunoaşterea lui Dumnezeu 71 (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre diavolul ispititor, Omilia 2, n. 3, Migne, P. G., XLIX, col. 260). Este o cunoaştere care porneşte de la făpturi şi se ridică până la Făcătorul firii.
88. Pe ce altă cale a firii știm că există Dumnezeu?
Pe calea conştiinţei, care, după firea văzută, este al doilea învăţător al omului. Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Ioan Damaschin spun că: cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este pusă de El în chip firesc în toţi oamenii 72 (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre Ana, 1, n. 4, Migne, P. G., LIV, col. 636; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 1,1, Migne, P. G., XCIV, col. 789). Sf. Grigorie Teologul observă că puterea din noi, înnăscută tuturor, prima lege lipită de noi, care ne duce spre Dumnezeu prin cele văzute, este raţiunea 73 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 11 Teologic, 16, Migne, P. G., XXXVI, col. 48).
89. Cunoaștem existența lui Dumnezeu numai pe calea firii?
Noi cunoaştem existenţa lui Dumnezeu şi pe calea Descoperirii sau Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale. Dumnezeu Şi-a descoperit existenţa Sa proorocilor, S-a arătat prin Fiul Său Cel întrupat şi Se va face cunoscut în împăraţia cerurilor. «Duhul, zice Sf. Irineu, pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnică, pe care o capătă din faptul că vede pe Dumnezeu» 74 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 4, 20, 5, Migne, P. G., VII, col. 1035). Cunoaşterea mai presus de fire a lui Dumnezeu, pe care cei îmbunătăţiţi moral, ajunşi pe cea mai înaltă treaptă a urcuşului duhovnicesc după curăţirea de patimi, o gustă anticipativ încă din această viaţă, constituie însăşi viaţa veşnică pentru cei drepţi în împărăţia cerurilor (Ioan 17, 3).
90. Știm noi ceva despre ființa lui Dumnezeu?
Nu putem cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire. Fiinţa lui Dumnezeu este “ascunsul” tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea şi cu care nu putem intra în legătură. Ea e mai presus de orice nume, cum spune Dionisie Pseudo-Areopagitul. Dar noi cunoaştem lucrările acelei fiinţe, care coboară la noi, cum zic Sf. Parinti. Toate numele ce le dăm lui Dumnezeu privesc aceste lucrări; înţelepciunea lui Dumnezeu, văzută în lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrări le mai numim şi însuşiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrări îi dăm lui Dumnezeu aşa-numitele însuşiri. În cunoaşterea firească, aceste lucrări sau însuşiri ale lui Dumnezeu le aflăm prin analogie de la lucrările create; în cunoaşterea mai presus de fire avem o vedere mai de-a dreptul a lor.
91. Ce înseamna cuvintele: “Cred întru unul Dumnezeu”?
Aceste cuvinte au fost puse în Simbolul Credinţei pentru a risipi credinţa deşartă a păgânilor, că sunt mai mulţi dumnezei. Credinţa într-un singur Dumnezeu, sau monoteismul, e susţinută de toţi Părinţii şi Scriitorii bisericeşti care s-au ocupat de acest adevăr.
92. Care sunt însusirile lui Dumnezeu ?
1. Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: “Totuşi, pentru noi este un singur Dumnezeu-Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El” (I Cor. 8, 6). Dumnezeu este unul singur pentru că unul singur e un-versul pe care l-a făcut 75 (Origen, Contra lui Cels, 1, 23, Migne, P. G., XI, col. 701). Sf. Efrem zice: «Dacă nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu» 76 (Sf. Efrem Sirul, Cuvânt contra ereziilor, 3, Assemanni, 2, p. 443).
2. Dumnezeu este Duh, cum o mărturiseşte Mântuitorul însuşi femeii samarinence: “Duh este Dumnezeu şi cei ce i se închinp trebuie să i se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). «El e nematerial şi netrupesc, spune Sf. Ioan Damaschin 77 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). El e izvorul din care-şi ia începutul toată firea înţelegătoare şi duhul 78 (Origen, Despre Principii, 1, 1, 6, Migne, P. G., XI, col. 124).
3. Dumnezeu e simplu, adică necompus, fiindcă e nematerial. Firea Sa e necompusă şi duhovnicească 79 (Didim, Despre Sf. Duh, 35, Migne, P. G., XXXK, col. 1064). El nu admite nici un fel de adaos în Sine şi nu are ceva mai mare, sau mai mic, în Sine 80 (Origen, Despre Principii, 1, 1, 6, Migne, P. G., XI, col. 124).
4. Dumnezeu e neschimbător, cum ne-o arată Sf. Iacov prin cuvintele: “Părintele luminilor, la Care nu e schimbare sau umbră de mutare” (1, 17).
5. Dumnezeu este veşnic, cum ne încredinţează cuvintele Apocalipsei: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine” (Apoc. 4, 8 ). El e înainte de timp, pentru că timpul e de la El. Însuşirea Lui veşnica e că El este veşnic 81 (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, 2, 7, Migne, P. L., X, col. 54).
6. Dumnezeu e necuprins, pentru că este nesfârşit şi de nespus. Dumnezeu este nevăzut. Cuvântul se adresează către El în tăcere, simţul se toceşte vrând să-L cerceteze, iar înţelegerea se închirceşte vrând să-L îmbrăţiseze 82 (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, loc. cit.).
7. Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: “De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti; de mă voi cobori în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi sălăşlui la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Ps. 138, 8-10). Fiind fără început şi fără sfârşit, Dumnezeu este atotprezent, pentru că nu El e în altceva, dar toate sunt în El. El e pretutindeni şi e în întregime pretutindeni 83 (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, loc. cit.).
8. Dumnezeu e atotputernic, cum ne încredinţează Sf. Evanghelie: ” Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Atotputernicia lui Dumnezeu o susţin toţi Sf. Părinţi, îndeosebi Aristide, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Durnnezeu e nevăzută şi ascunde o mare pătrundere şi simţire a Duhului 84 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 6, 1, Migne, P. G., VII, col. 724).
9. Dumnezeu e atotştiutor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel: “O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui şi nepătrunse căile Lui!” (Rom. 11, 33). Stiinţa lui Dumnezeu cunoaşte toate deodată: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaşte totul din veci; El ştie înainte de facerea lumii ce se va întâmpla până în ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu S-a sfătuit cu nimeni despre noi, în momentul când am fost creaţi, pentru că El cunoştea rostul nostru înainte de facerea pământului şi a veacurilor 85 (Sf. Chiril al Alexandriei, Teza despre Sf. şi cea de o fiinţă Treime, 15, Migne, P. G, LXXV, col. 292). Prin preştiinţa Sa, Dumnezeu nu ne obligă să facem cele viitoare 86 (Fer. Augustin, Despre liberul arbitru, 3, 4, 11, Migne, P. L., XXXII, col. 1276). Dumnezeu ştie toate câte se vor întâmpla prin libera voinţă a oamenilor, dar această preştiinţă nu nimiceşte liberul arbitru sau libera hotărâre 87 (Teodoret, Comentar la Romani, 8, 30, Migne, P. G; LXXXII, col. 141). Dumnezeu priveşte în inimi, ştie toate şi aude toate 88 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4-5 Migne, P. G., XXXIII, col. 460).
10. Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: “Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; (aceştia) în veac vor fi păziţi; iar cei fără-de-lege vor fi izgoniţi şi seminţia celor necredincioşi va fi stârpită” (Ps. 36, 28).
11. Dumnezeu e bun, cum declară însuşi Mântuitorul: “Nimeni nu este bun decât numai unul Dumnezeu” (Matei 19, 17).
12. Dumnezeu e iubire, cum ne încredinţează Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 si 16).
13. Dumnezeu este lumină (I Ioan 1, 5).
14. Dumnezeu este desăvârşit, după cuvântul Mântuitorului: “Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 4, 11, 2, Migne, P. G., VII, col. 1002) desăvârşit este” (Matei 5, 48). Dumnezeu e desăvârşit în toate, egal şi asemenea cu Sine 89. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici naşterii, nici întâmplării. El nu Se micşorează, nici nu creşte, ci e totdeauna acelaşi 90 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheză 4-5, Migne, P. G., XXXIII, col. 460; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 1, 5, Migne, P. G., XCIV, col. ,801).
93. Dacă Dumnezeu este Duh, de ce în Sf. Scriptura se vorbește despre mâna, ochii, urechile, mâinile lui Dumnezeu?
Sf. Scriptura ţine seama de firea limbii omeneşti, adică de felul ei de a-şi arăta gândurile. Cuvintele de mai sus nu înfăţişează organe trupeşti, asemenea celor omeneşti, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arată bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, ochii şi urechile arată atotştiinţa Lui, iar mâinile, atotputernicia Lui. După cum chipul lui Dumnezeu nu poate fi zugrăvit în mintea noastră, tot aşa nu poate fi vorba de organe trupeşti ale lui Dumnezeu, căci după cuvântul unui Părinte al Bisericii: «El aude fără urechi, vorbeşte fără gură, lucrează fără mâini, vede fără ochi» 91 (Sf. Efrem Sirul, Cântece nisibiene, 3, 1, BK 78 şi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, pp. 38-40).
94. Dacă Dumnezeu este peste tot locul, de ce se spune în Sf. Scriptura că El este în ceruri sau în Biserică?
Dumnezeu este peste tot locul; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este pentru că prezenţa Lui e mai vădită fiinţelor spirituale şi cerul închipuieşte sfinţenia; dacă se vorbeşte de prezenţa Lui deosebită în Biserica, este pentru că mai ales în Biserica împărtăşeşte El, prin Sf. Taine, harul Său sfinţitor.

Sfânta Treime

95. Pentru ce numim, în articolul 1 din Simbolul Credinței, pe Dumnezeu, “Tatăl”?
Dumnezeu este unul după fiinţa Lui. Descoperirea dumnezeiască ne învaţă însă că acest Dumnezeu, unul după fiinţă, este în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeieşti alcătuiesc Sf. Treime, taină de nepătruns de mintea omenească şi împărtăşită nouă prin Descoperirea dumnezeiască. Cuvântul “Tatăl” din Simbolul Credinţei ne arată prima persoană a Sf. Treimi. El arată însă şi legătura fiască pe care noi, credincioşii, o avem cu El, căci El este “Tatăl nostru”, aşa cum spunem la începutul Rugăciunii Domneşti.
96. Se vorbeste în Sf. Scriptură despre aceste trei persoane sau ipostasuri ale singurului Dumnezeu ?
În Sf. Scriptură se vorbește în multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii . Amintim numai cîteva: În Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatăl Se adresează celorlalte persoane ale Sf. Treimi : … Să facem om după chipul Nostru și după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). În vedenia lui Isaia, îngerii “strigau unul către altul și ziceau: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3). În Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au arătat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi : Tatăl, arătând lumii pe Fiul și binecuvântându-L, Fiul primind botezul de la loan, iar Sf. Duh coborând asupra Fiului, în chip de porumbel (Matei 3,16-17; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26). Trimițând pe Sf. Apostoli la propovăduire, Mântuitorul le spune : “Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh” (Matei 28, 19) .
97. Sf. Tradiție mărturiseste existența Sf. Treimi ?
Tradiția primelor trei veacuri mărturiseste fără șovăială credința în existența Sf. Treimi . Au mărturisit cu căldură despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf. Policarp, Aristide, Sf. Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Parinti ai veacurilor IV si V s-au întemeiat neîntrerupt pe această tradiție, în toiul luptelor lor contra arianismului . Se pot cita în această privință mai ales Sf. Atanasie, Sf. Epifanie, Sf. Darie și Fer. Augustin. «În unitatea firii sunt trei persoane» zice Tertulian 92 (Tertulian, Contra lui Praxeas, 2, 9, 25, Migne, P. L., II, col. 156). «O singură Dumnezeire și un singur Dumnezeu în trei ipostasuri», declară Sf. Atanasie 93 (Sf. Atanasie, Despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și contra Arienilor, 10, Migne, P. G., XXVI, col. 1000).
98. Cele trei persoane sau trei ipostasuri pot fi înțelese ca trei dumnezei ?
Cele trei persoane dumnezeiești nu se înțeleg ca persoanele omenești, ci în felul în care ne arată Mântuitorul în Evanghelia dupa loan, când zice : “Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). «Legătura Tatălui cu Fiul și a Fiului cu Mângâietorul (Sf. Duh) unește pe cei trei unul cu altul . Acestia trei sunt una, nu unul, după cuvântul: “Eu și Tatăl Meu una suntem”, una după unitatea ființei, nu după unitatea numarului” 94 (Tertulian, Contra lui Praxeas, 25, Migne, P. L., II, col. 188). Cele trei ipostasuri, zice Sf. Grigorie Teologul, sunt o singură Dumnezeire și «o singură Fire în trei proprietăți, înțelegătoare, desăvârșite, existând prin ele însele, deosebite în număr, dar nu deosebite în Dumnezeire» 95 (Sf. Grigorie Teologul, Contra Arienilor și despre sine, 16, Migne, P. G., XXXVI, col. 236 A). Același Sfânt Părinte explică felul unirii ipostasurilor astfel : «Se deosebesc fără să se împartă, ca să zic așa, și se unesc deosebit . Unul în trei este Dumnezeirea și trei fac una» 96 (Idem, La Sfintele lumini (Boboteaza), 11, Migne, P. G., XXXVI, col. 345 C. D.). Nu sunt, deci, trei dumnezei .
99. Care e legătura ipostasurilor între ele ?
Deşi mare taină, lucrul acesta a fost lămurit pe larg de Sf. Părinţi. Sf. Chiril al Alexandriei ne spune că Firea dumnezeiască, simpla şi necompusă, e lărgită de însuşirile ipostasurilor şi de deosebirile de persoană şi de nume. În fiecare persoană se înţelege întreaga Fire împreună cu însuşirea ei, adică cu ipostasul. Rămâne fiecare ceea ce este, având în sine şi pe celelalte, prin unirea firească cu ele. Tatăl este în Fiul şi în Sf. Duh. De asemenea şi Fiul şi Sf. Duh Se află în Tatăl, iar Tatăl, în ceilalţi doi 97 (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfanta si cea de o fiinta Treime, 7, Migne, P.G., LXXV, col.1092).
100. Cele trei ipostasuri voiesc si lucreaza separat sau la un loc ?
Sf. Ioan Damaschin spune că fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc şi nu lucrează aparte, separat şi deosebit, ci împreună 98 (Sf. Ioan Damaschin, Despre două voinţe în Hristos, 8, Migne, P. G., XCV, col.136. Vezi şi Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Hristologia Sf. Ioan Damaschin după Tratatul despre cele doua voinţe în Hristos, Bucureşti, 1938, p. 106). Sf. Treime e o singură fire, o singură voinţă, o singură lucrare, o singură putere, o singură autoritate, pentru că e o singură Dumnezeire”.
101. Ce au împreună şi ce au deosebit persoanele Sf. Treimi ?
Tatăl, Fiul şi Sf. Duh au împreuna însuşirea de a fi nefăcuţi şi Dumnezeirea. Fiul şi Sf. Duh au împreună însuşirea că sunt din Tatăl. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, Sf. Duh este purces 99 (Sf. Ioan Damaschin, Despre Sf. Treime, 1, Migne, P. G., XCV, col. 9).
102. Prin ce Se deosebeste mai de aproape Tatăl ?
Tatăl este nenăscut. El nu primeşte existenţa de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte două persoane. Dumnezeu e Tată din veci. El nu este însă Tată în felul omenesc. El n-a început să fie Tată în timp, după împlinirea vârstei, odată cu apariţia puterii de a naşte, asemenea oamenilor şi celorlalte vieţuitoare. Dumnezeu e Tată deodată cu veşnicia. El e, deci, totdeauna Tată 100 (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu, 1, Migne, P. G., XLV, col. 369).
103. Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Fiul ?
Fiul este născut, este Unul-Născut, fiind împreună veşnic cu Tatăl şi de o fiinţă cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului şi de totdeauna. El nu Şi-a început cândva existenţa, ci de când e Tatăl e şi Fiul. Şi când gândim la Tatăl, gândim şi la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e născut din Tatăl, dar nu printr-o naştere omenească, nici constrânsă, ci printr-una voită şi firească. E o naştere necuprinsă de mintea omenească. Fiul şi Tatăl sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca veşnicie, ca voinţă, ca lucrare, ca bunătate etc., dar Se deosebesc ca ipostasuri: unul e născut, pe când celălalt e nenăscut; în această privinţă, Tatăl este izvorul şi cauza Fiului. Fiul Se deosebeşte, apoi şi de Tatăl şi de Sf. Duh, prin aceea că El Şi-a luat asupra-Şi lucrarea mântuirii. Numele propriu al Fiului este “Cuvântul”. El Se numeşte şi «înţelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvântul, Strălucirea şi Chipul Tatălui 101 (Sf. Atanasie, Vasilie cel Mare şi alţii).
104. Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Duhul Sfânt ?
Duhul Sfânt purcede din Tatăl, cum spune însuşi Mântuitorul: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă, de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Însuşirea Lui personală este de a fi purces din Tatăl şi de a Se face cunoscut după Fiul şi împreună cu Acesta 102 (Sf. Vasilie cel Mare, Scrisoarea 38 (Către fratele său Grigorie), Migne, P. G., XXXII, col. 329). El e sfinţenia însăşi şi prin aceasta izvorul Sf. Har, Care desăvârşeşte opera Mântuitorului, după înălţarea Sa la cer: “Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi la tot adevărul… Acela pe Mine Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi va vesti vouă” (Ioan 16, 13-14).

Despre Dumnezeu Tatăl

105. De ce în articolul 1 din Simbolul Credinței, numim pe Dumnezeu: Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor ?
Pentru că Dumnezeu a făcut cerul și pământul și tot ce există, cum ne spune Sf. Scriptură: “La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fac. 1,1). Psalmistul îl laudă pentru puterea atotțiitoare: “Că în mâna Lui sunt marginile pământului și înălțimile munților ale Lui sunt. Că a Lui este marea și El a făcut-o și uscatul mâinile Lui l-au zidit” (Ps. 94, 4-5). Dumnezeu a făcut totul din nimic. La creațiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre părtășia Cuvântului la facerea lumii, ne mărturiseăte Sf. Apostol Pavel, zicând: “Că în El (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” (Col. 1, 16). Despre părtășia Duhului mărturisesc cuvintele Sf. Scripturi: “Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 2). Dumnezeu a făcut lumea în timp, după o anumită ordine, cu scopul de a fi fericită și de a slăvi pe Dumnezeu.
106. Ce se înțelege prin cuvintele “nevăzutelor” ?
Prin aceste cuvinte se înțelege lumea nevăzută, adică îngerii, cum ne explică Sf. Apostol Pavel care, după citatul de mai sus, din Epistola către Coloseni, adaugă: “Fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpânirile: toate prin El și pentru El s-au făcut” (Col. 1, 16). Aceste nume arată cetele de îngeri, după cum vom vedea mai departe.
107. Care a fost făcută mai întâi: lumea văzută sau lumea nevăzută ?
Atât Sf. Scriptură cât și Sf. Tradiție ne învață că lumea nevăzută, lumea îngerilor, a fost făcută mai întâi. Domnul însuși spune lui Iov: “Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei” (Iov 38, 7). Îngerii au fost făcuți cei dintâi, zice Pastorul lui Herma 103 (Pastorul lui Herma, 5, 5, 3, Migne, P. G., 11, col. 957, 961). Prin cuvântul “cerul”, din primul verset al cărții Facerii: “La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”, se înțelege lumea nevăzută a cerului, adică îngerii.
108. Cum și de ce a făcut Dumnezeu pe îngeri ?
Dumnezeu a făcut pe îngeri din nimic 104 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). I-a fost de ajuns să voiască, pentru a-i aduce la lumină 105 (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre învierea morților, 7, Migne, P. G., L, col. 429). El i-a făcut din bunătatea Sa.
109. Ce sunt îngerii ?
Îngerii sunt duhuri, adică ființe spirituale fără trup, înzestrate cu minte, voință și putere, cum spune Sf. Scriptura: “Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc” (Ps. 103, 4) și cum adeverește Sf. Tradiție. Făpturile înzestrate cu minte sau rațiune se împart în îngeri și oameni. Făpturile raționale netrupești sunt îngerii. Ei sunt firi înțelegătoare, pentru că sunt fără de trup, au fost rânduiți să locuiască sus, în locuri ușoare, și să aibă o fire ușoara și repede 106 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre Rugăciunea Domnească, Cuv. IV, Migne, P. G., XLIV, col. 1165; Idem, Scrieri, partea I, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae și Pr. Ioan Buga, în “P.S.B.”, București 1982, p. 434).
110. Ce însușiri au îngerii ?
Îngerii sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupești. De aceea, deși îngerii pot vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi, ci-și arată gândurile și hotărârile fără cuvânt material. Când Sf. Apostol Pavel ne vorbește despre limba îngerilor (I Cor. 13, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arată chipul de convorbire între îngeri. Tot așa, când vorbește de “genunchiul celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesupt” (Filip. 2, 10), el nu atribuie îngerilor genunchi și oase, ci arată închinarea datorată lui Dumnezeu, după felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, îngerii sunt ființe spirituale personale, netrupești și nemateriale. Îngerii sunt liberi, dispunând în libertate de voia și hotărârile lor, așa cum ne dovedește căderea lui Lucifer. Îngerii sunt inteligenți, în continuă mișcare și știutori. Deși îngerii au cunoaștere mai înaltă decât a noastră, ei nu știu cele ce sunt în inimă și nici cele viitoare. Aceasta arată ca ei sunt marginiți. “Cine a început să existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existență mărginită” 107 (Fer. Teodoret, Comentar la Facere, 1, Migne, P. G., LXXX, col. 80). Că e așa ne-o spune și cuvântul Mântuitorului că fiecare om e sub paza sau sub grija unui înger (Matei 18, 10). De aceea, îngerii ocupă loc, se fac văzuți și se arată celor vrednici cu înfățișare omenească (Fac. 18, 2). Fiind mărginiți, îngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenți acolo unde sunt trimiși. Când sunt în cer, nu sunt pe pământ; când sunt trimisi de Dumnezeu pe pământ, nu sunt în cer. Deși mărginiți, ei nu sunt împiedicați de ziduri, de uși, de încuietori, de peceți. Acelora cărora Dumnezeu voiește ca ei să li se arate, îngerii nu li se înfățisează cum sunt, ci cu o formă schimbată, ca să poată fi văzuți 108 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 869).
Îngerii nu sunt sfințenia însăși. Ei au sfințenia de la Duhul Sfant 109 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., loc. cit.). Sfințenia fiind din afara ființei lor, le aduce desăvârșirea prin împărtășirea cu Duhul Sfânt. Ei își păstrează vrednicia prin stăruință în bine, având libera voie în alegere și necăzând niciodată din cinstea de a ședea alături de Cel Bun 110 (Sf. Vasilie cel Mare, Despre Sfantul Duh, 16, 38, Migne, P. G., XXXII, col. 137). Puterile cerești nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfânt. Ele au de la Duhul Sfânt o măsură de sfințenie pe potriva lor. Ele capătă nemurirea prin har și participă la luminare și la har potrivit cu vrednicia și cu rangul lor 111 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 868). Îngerii n-au fost creați copii, care apoi, desăvârșindu-se prin exercițiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfânt. Ei au avut de la început, de la facere, în însuși actul facerii lor, sfințenia pusă în ființa lor 112 (Sf. Vasilie cel Mare, Omilii la psalmi, 32, 6; Migne, P. G., XXIX, col. 333; Sf. Vasilie cel Mare, Comentar la psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp Căciula, Bucuresti, in “Izvoarele Ortodoxiei”, 1939, p. 150-151). Ei doresc și caută binele. După măsura dragostei lor față de Dumnezeu, ei primesc măsura sfințeniei. Între ei și Duhul Sfânt e această deosebire că, pe când Duhul Sfânt are sfințenia prin însăși firea Sa, îngerii au sfințenia prin împărtășire 113 (Idem, Contra lui Eunomiu, 3, 2, Migne, P. G., XXIX, col. 660). Mulți îngeri câștigând fericirea veșnică, au fost întăriți în bine 114 (Sf. Grigorie cel Mare, 0milii la Iezechiil, 1, 7, 18, Migne, P. L., LXXVI, col. 849). Ei au fost ridicați la o treaptă mai presus de firea lor, și, dacă nu mai pot greși, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu 115 (Mărturisirea Ortodoxă (a lui Petru Movilă), I, 20).
111. De ce se numesc îngeri și care e numarul lor ?
Cuvantul înger, care vine din limba latină, iar în aceasta din limba greacă, înseamnă vestitor. Îngerii au, printre altele, să vestească oamenilor voia lui Dumnezeu, așa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria că va naște pe Mântuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el și soția sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20). Numărul îngerilor e foarte mare. Sf. Părinți numără nouă cete îngeresti 116 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 23, 6, Migne, P.G., XXXIII, col. 1113; Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P.G., XXXVI, col. 72, B; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 4, 5, Migne, P.G., LIII, col. 44). Dionisie Pseudo-Areopagitul le împarte în trei triade, sau trei serii de cîte trei. Prima triada e veșnic în jurul lui Dumnezeu, în unire nemijlocită cu Acesta, și e formată din Serafimii cei cu câte șase aripi, din Heruvimii cei cu ochi mulți și din Tronurile prea sfânte. A doua triadă e alcătuită din Domnii, Puteri și Stâpiniri. A treia triada e formatș din începătorii, Arhangheli și îngeri 117 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 872).
112. Ce chemare au îngerii ?
Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărârilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neînclinate spre rău, sau greu de mișcat la așa ceva, se mișca continuu în cor, în jurul Cauzei prime. Ei cântă laudele măririi dumnezeiești, privesc veșnic slava cea veșnică, nu numai ca să se slăveasca Dumnezeu, ci pentru ca și ei, îngerii, să primească binefaceri de la Dumnezeu 118 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P. G., XXXVI, col. 72). Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Lucrul îngeresc acesta este: să facă totul pentru mântuirea fraților, zice Sf. Ioan Gură de Aur 119 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola către Evrei, 3, 2, Migne, P. G., LXIII, col. 3). După ce am căzut în păcat, Dumnezeu nu ne lasă fără sprijinul Său. El ne trimite câte un înger ca să ajute vieții noastre. Îngerii sunt puternici și gata să împlinească voința dumnezeiască. Ei se află, prin iuțeala firii lor, îndată acolo unde le poruncește voința lui Dumnezeu. Îngerii sunt păzitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui înger. Mântuitorul însuși ne asigură de aceasta când zice: “Căutați să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mai mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd tata Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10). Fiecare om își are îngerul său păzitor care este al dreptății. Dar duhul cel rău, care este al nedreptății, nu-i dă pace și caută tot timpul să-l ispitească. Deosebim aceasta după gândurile bune sau rele din inima noastră 120 (Origen, Omilii la Luca, 12, Migne, P. G., XIII, col. 1829). Unii îngeri, ca Arhanghelii, apără popoarele, cum au aratat Moise și Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).
113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii ?
Sunt acei îngeri care, în frunte cu căpetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, căzând deci din starea în care au fost creați. Aceștia ispitesc pe oameni și le insuflă gânduri rele. Ei pot rătăci mintea oamenilor, ducându-i la călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, după cuvântul Mântuitorului: “Acela ucigător de oameni a fost din început și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieste minciuna, dintru ale sale grăiește, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru îndeamnă pe credincioși astfel: “Fiți treji, privegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8.). Când Dumnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, satana trimite și el îngerul său rău, ca să distrugă viața noastră. Omul se află între doi, care urmăresc scopuri opuse și se străduiesc să învingă unul împotriva celuilalt 121 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre viata lui Moise, Migne, P. G., XLIV, col. 337-340). Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai îl ispiteste 122 (Mărturisirea Ortodoxă, I, 21). Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoirea de la Dumnezeu. Se cunoaște cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) și al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând: “Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci. Și El le-a zis: Duceți-vă. Iar ei ieșind, s-au dus în turma de porci” (Matei 8, 31, 32).
114. De unde le vine diavolilor această răutate ?
Această răutate le vine din iubirea de sine și din mândrie. Dumnezeu i-a făcut buni, cum a făcut bun tot ce există (Fac. 1, 31), dar ei au călcat porunca ascultării de Dumnezeu și au fost aruncați în întunericul cel mai adânc, cum zice Scriptura: “Și pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci și-au părăsit lăcașul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanțuri veșnice, spre judecata zilei celei mari” (luda 1, 6). Prin căderea lor radicală, ei au rupt total comuniunea harică cu Dumnezeu 123 (Mărturisirea Ortodoxă, I, 21). Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternică influență asupra celor răi. La judecata obștească, satan împreună cu îngerii lui vor fi trimiși în focul veșnic, gătit lor încă de la început (Matei 25, 41).
115. Ce se înțelege prin cuvintele “văzutelor tuturor” ?
Sf. Scriptura ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul (Fac. 1, 1). Am văzut mai înainte că “cerul” din aceste cuvinte înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pământul înseamnă lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate ale lui, era la început nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Fac. 1, 2). Creând lumea, Dumnezeu a urmat o anumită ordine a făpturilor, ca să îngăduie acestora să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua întâi lumina, fără de care nu e cu putinţă nici o lucrare şi nici o creştere. În ziua a doua a făcut tăria, sau cerul văzut; în a treia, adunarea apelor, uscatul şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea, peştii şi păsările; în ziua a şasea, animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de animale şi la urmă pe om (Fac. 1, 3-26). În ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit de lucrările Sale. Ordinea aceasta în care diferite feluri de viaţă şi de făpturi apar într-o înlănţuire firească şi necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca înţelepciune a Ziditorului. Sf. Părinţi spun că omul a fost făcut în urma celorlalte lucruri pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să vină împăratul ei-omul 124 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, 1, Migne, P. G., XXX, col. 40 C). Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele trebuitoare vieţii lui erau create. El nu putea veni ăn lume ănainte de apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înaintea lui.
116. Pornirile cele rele ale făpturilor au fost de la început ?
Nu. Făpturile au fost curate, nevinovate şi nevătămătoare atunci când au fost zidite: “Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31).
117. Ce ne descoperă Sf. Scriptura despre facerea omului şi starea lui dinainte de păcat ?
Sf. Scriptură ne spune că în ziua a şasea, după ce a făcut toate celelalte fiinţe, Dumnezeu, în Sf. Treime, a zis: “Să facem pe om după chipul Nostru şi după asemănare” (Fac. 1, 26). “Şi, luând Domnul Dumnezeu ţărâna din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7). Omul a fost făcut deci printr-un act special, din mâinile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: “Mâinile Tale m-au făcut si m-au zidit” (Iov 10, 8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu omului. După ce existenţa lui a fost hotărâtă înainte de facerea lumii şi la fel şi stăpânirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregăteşte aducerea lui la existenţă şi alcătuirea fiinţei lui 125 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre facerea omului, 3, Migne, P.G., XLIV, col. 136 A). Omul a fost făcut din pământ, în vârstă tânără, bărbătească .
118. Ce spune Sf. Scriptura despre femeie ?
Dumnezeu a văzut că nu este bine să fie omul singur: “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27).
“Şi a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, şi a adus-o lui Adam. Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Fac. 2, 22-23). Cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea neamului omenesc, aşa cum tot cartea Facerii spune: “Şi i-a binecuvântat Dumnezeu pe ei zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul…” (Fac. 1, 28). Eva a fost făcută din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca să nu fie bănuială ca altcineva a fost ziditorul femeii decât Dumnezeu.
119. De ce Eva n-a fost făcută din aceeaşi ţărână ca Adam ?
Eva n-a fost făcută din ţărână, ci din coasta lui Adam, pentru că în bărbat şi în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la început n-au fost făcuţi pereche, bărbat şi femeie, sau doi bărbaţi, ori două femei, ci mai întâi bărbătul şi apoi, din el, femeia 126 (Sf. Ambrozie, Despre Rai, 10, 48, Migne, P. L., XIV, col. 298).
120. Ce înseamnă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om ?
Chipul lui Dumnezeu în om este mănunchiul de puteri sufleteşti: raţiunea, voinţa, simţirea, cu care omul se îndreapta spre Dumnezeu printr-o activitate neobosită pentru desăvârşire, iar asemănarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea acestei desăvârşiri prin împreuna-lucrarea harului dumnezeiesc cu silinţele omului. În amânunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă:
1. Stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului Scripturii: “… umpleţi pământul şi-l supuneţi şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile care se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Fac. 1, 28). “Micşoratu-l-ai pe dansul (pe om) cu puţin faţă de îngeri, cu slava şi cu cinste l-ai încununat pe el şi l-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale” (Ps. 8, 5-6);
2. Raţiunea şi voia libera în năzuinţa lor spre Dumnezeu, adevăr şi bine.
121. După ce Dumnezeu a făcut pe om, unde l-a aşezat ?
După ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi i-a pus hrană la îndemână, făcând “Să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Fac. 2, 9). În Rai se aflau şi pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
122. Care era starea omului în Rai, înainte de păcat ?
În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inima curată şi voinţă liberă. El însă nu era desăvârşit, căci desăvârşirea se câştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin împreuna-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7). Numai această părtăşie îi asigură lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu 127 (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Treimea Sfîntă şi de o fiinţă, 4, Migne, P.G., LXXV, col. 908). Mintea lui Adam era într-o continuă înălţare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el frământarea mişcărilor neorânduite. Sfinţenia primilor oameni nu era desăvârşită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare şi neştiinţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie şi nerăutate 128 (Marturisirea Ortodoxa, I, 23).
Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfant, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi 129 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 22, 4; 3, 23, 5, Migne, P. G., VII, col. 959, 963). Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu 130 (Sf. Ioan Damaschin, Omilia la smochinul uscat, 3, Migne, P. G., XCVI, col. 580). Adam şi Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuinţa îmbrăcăminţii. Scriptura zice: “Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” (Fac. 2, 25). Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încă, ei erau îmbrăcaţi în mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii 131 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 15, 4, Migne, P. G., LIII, col. 123).
Adam apare înzestrat cu o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o înţelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui, el se înfăţişează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede şi curată, data lui de Dumnezeu, şi-şi menţinea vrednicia neatinsă a firii 132 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan, 1, 9, Migne, P. G., LXXIII, col. 128). Harul care punea pe Adam în legătură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: “Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului” (Fac. 2, 20).
În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă Adam odată cu zidirea lui, se arată firea raţională a omului 133 (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu, 12, Migne, P. G., XLV, col. 993).
Primii oameni, înainte de păcat, trăiau o viaţă fericită 134 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Romani, 5,18, Migne, P.G., LXXIV, col. 789). Ei n-au fost zidiţi nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge la nemurire sau să moară, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui Dumnezeu 135 (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 27, Migne, P. G., VI, col. 1093).
Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţa de a nu muri, dar nu era o stare de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.
123. Cu ce scop a făcut Dumnezeu pe om ?
Dumnezeu a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtăşească de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu şi de fericirea de a cunoaşte, de a iubi şi de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este o lume în mic (microcosm), cum zic Sf. Părinţi. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, iar prin sufletul său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei dumnezeieşti 136 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, Cuv. II, 1, Migne, P. G; XXX, col. 41 C). Rostul său în Rai era să împlinească porunca lui Dumnezeu.
124. Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia să asculte ?
Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 17).
125. Adam şi Eva au păzit această poruncă ?
Un timp au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de şarpe şi sub pornirea mândriei lor, Eva întâi şi Adam dupa ea, au mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe şarpe, a prezis necazuri şi suferinţe primilor oameni, i-a scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul (Fac. 3, 15 şi urm.).
126. Cum se numeşte acest păcat al lui Adam ?
Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, fiindcă îşi are originea în căderea protopărinţilor noştri prin neascultare faţă de porunca dată lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6-19). Păcatul acesta a trecut la toţi oamenii, cum spune Sf. Apostol Pavel: “Printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume” (Rom. 5, 12).
127. Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc ?
Aceasta este o taină mare. Ceea ce se poate spune este că păcatul acesta, pe care-l moştenim din tată în fiu, prin naşterea firească 137 (Didim, Contra maniheilor, 8, Migne, P. G., XXXIX, col. 1096), nu ni se socoteşte ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeieşti şi care este egală cu păcatul, în faţa legii lui Dumnezeu 138 (H. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, trad. Pr. D. Staniloae, p. 170). Pentru ca această stare păcătoasă este egală cu păcatul însuşi, Biserica a rânduit botezul copiilor, care nu au păcatele celor vârstnici, dar care, totuşi, moştenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam (Fac. 7, 20; 11 Cron. 6, 36; Iov 4, 17-19; 14,4;15,14-16;25, 4; Ps.13,1-3;50, 6;52, 2-4;57,3-4; Prov. 20,9; Ecl. 7, 20; Sirah 25, 23, 27; Rom. 3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8).
128. Care au fost urmările păcatului strămoşesc ?
Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea 139 (H. Andrutsos, op. cit., pp. 160, 166; Sf. Ciprian, Despre bunul răbdării, 19, Migne, P. L., IV, col. 634).
Acest păcat a mai adus slăbirea chipului lui Dumnezeu în om, prin întunecarea în parte a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai mult spre rău decât spre bine. Mintea se mişca greu, deosebeşte anevoie cele ce are de cunoscut şi mai mult se depărtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie pe Dumnezeu 140 (Sf. Ioan Damaschin, Omilie la smochinul uscat, 3, Migne, P.G., XCVI, col. 580), priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a slăbit, s-a întunecat.
Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut sfinţenia, curăţia şi putinţa de a nu muri 141 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Scrisoarea. către Romani, 5, 18, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzând harul, ei au pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca dumnezeiască, Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri, la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care el nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23).
Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, căci păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecând spre piericiune, trupurile lor s-au deschis plăcerilor şi necurăţiilor. Firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea unuia singur» 142 (Sf. Chiril al Alexandriei. Comentar la Scrisoarea către Romani, 5, 8, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzând harul care-i acoperea, ei au fost dezbrăcaţi de înalţarea spre Dumnezeu şi de privirea directă a lui Dumnezeu.
Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Sf. Apostol Pavel este “plata păcatului” (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupească, sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că vor muri dacă nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultând-o, pedeapsa lor a fost moartea 143 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 25, Migne, P. G., VI, col. 1092; Sf. Metodiu de Olimp, Banchetul celor 10 fecioare, Cuv. 3, 6, Migne, P. G., XVIII, col. 69; Sf. Atanasie, Despre întruparea Cuvântului, 4, 5, Migne, P. G., XXV, col. 104). Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască 144 (Teofil al Antiohiei, op. cit., 2, 25, C, A, 8, col. 124).
129. După facerea lumii, Dumnezeu Se îngrijeşte de ea ?
Dumnezeu Se îngrijeste de lume. Această lucrare prin care Dumnezeu Se îngrijeşte de lume se numeşte pronie sau providenţă. Prin pronie, Dumnezeu păstrează lumea în totalitatea ei şi fiecare lucru şi fiinţă în parte, le ocroteşte şi le îndreaptă, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijină orice lucrare bună. De ea ţine profeţia în Vechiul Testament şi planul mântuirii. Ea se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai mici până la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaşte şi le îngrijeşte 145 (Mărturisirea Ortodoxă, 1, 30), cum ne spune Mântuitorul însuşi: “Priviţi la păsările cerului, că nici nu seamană, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte” (Matei 6, 26). “Au doar nu se vând două vrăbii pentru un ban? Şi nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Matei 10, 29). “Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu numai că a adus la lumină zidirea, dar dupa ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare ele se duc, se scurg şi piei” 146 (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Cel de o fiinţă, contra Anomeilor, 12,Migne,P. G., XLVIII, col. 810). Iar Clement Alexandrinul zice: «înfăţişarea, ordinea şi măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia dumnezeiască» 147 (Clement Alexandrinul, Covoare, 5, 1, 6, 2, Migne, P. G., IX, col. 16).
Prin pronie, Dumnezeu nu numai păstrează, dar şi conduce lumea spre mai multă viaţă (Ioan 10, 10), spre desăvîrşirea şi transfigurarea întregii creaţii (Evr. 2, 5)148 (Sf. Grigorie Teologul, La Sf. Botez, 45, Migne, P. G., XXXVI, col. 424). Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: “Am văzut case şi m-am gândit la gospodar. Am văzut lumea şi am înţeles pronia. Am văzut corabie fără cârmaci scufundându-se. Am văzut faptele oamenilor neisprăvind nimic fără Dumnezeu, Care le conduce. Am văzut cetăţi şi republici deosebite în constituţia lor şi am înţeles că toate există prin rânduiala lui Dumnezeu. Turma e de la păstor, iar creşterea tuturor pe pământ e de la Dumnezeu” 149 (Sf. Efrem Sirul, Mustrarea de sine, Assemanni Graece, I, p.123).
Prin pronie, Dumnezeu opreşte răul şi îl întoarce spre bine, cum ne spune Mărturisirea lui Dositei: «Cele rele le ştie mai dinainte şi le îngăduie Dumnezeu, dar El nu Se îngrijeşte de ele, pentru că nici nu le-a făcut. Dar odată întâmplate, ele sunt îndreptate spre ceva folositor de către nesfârşita bunătate, care, fără să le fi făcut, le îmboldeşte spre mai bine cât este în puterea acestora” 150 (Mărturisirea lui Dosoftei, 5, Mihalcescu Bekenntnisse., p.162).
Dumnezeu păstreaza şi conduce lumea, conlucrând cu puterile făpturilor, nu fără ele.

Despre Dumnezeu Fiul

130. Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul ?
Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul întrupat sunt: art. II-art. VII.
131. Ce ne învaţă aceste articole privite laolaltă ?
Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi . Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi învierea din morţi, după care S-a înălţat la ceruri întru slavă, de-a dreapta Tatălui .
Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne vorbeşte articolul 1 din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe însuşi Fiul Său L-a trimis în lume, ca om şi L-a dat morţii pe cruce “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: “Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul – Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându -Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru… şi dă morţii propriul Său trup» 151 (Sf. Atanasie, Despre întruparea Cuvântului, Cap. 8, Trad. Gh. Popescu – Pietrile, Bucureşti, 1905, p. 29; Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Bucureşti,1987, p. 99).
132. Aveau oamenii trebuinţă de această întrupare ?
Aveau neapărată trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmanie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi “fii ai mâniei” (Efes. 2, 3; Rom. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustra necontenit. Iar aceasta era un semn că însuşi Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizma, ura, cearta şi războaie. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însş păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte (Molitva la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfârşit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdată nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea mântuirea omului din ea.
133. Nu puteau să-şi dea oamenii înşişi mântuirea din această stare ?
Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scăpa de el, firea lor era slăbită de păcat, erau robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: “Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era “rob legii păcatului” (Rom. 7, 23) şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sf. Atanasie: “Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor ? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea există şi totuşi oamenii se tăvăleau în atâtea mari rele” 152 (Sf. Atanasie, Despre întruparea Cuvântului, Cap. 14, după trad. cit., p. 29).
134. Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger ? Trebuia să vină însuşi Fiul lui Dumnezeu ?
Nu-i putea mântui nici un înger. Întâi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte însuşi Dumnezeu. Al doilea, pentru că oamenii trebuiau să fie scăpaţi şi de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţă fără de sfârşit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viaţă oamenilor; numai El o putea da şi a doua oară. Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt chipuri după care omul să fie creat după asemănarea lor. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după chipul Lui» 153 (Op. cit., Cap. 13, după Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Bucureşti, 1987, p. 107).
135. Dar nu putea să facă aceasta Fiul lui Dumnezeu stând în cer şi nefăcându-Se om ?
Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a socotit că nu e potrivit să mântuiască pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.
136. Care este primul din aceste motive?
Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: “Precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci şi a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: “După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin invierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare” 154 (Sf. Grigorie de Nissa, La întâmpinarea Domnului, Migne, P.G., XLVI, col. 729). De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu şi om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covârşească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic; nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fărădelegea păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina noastră; nu am păcatuit aşa de mult cât preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru noi» 155 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, 13, 33, după trad. Pr. D. Fedoru, Bucuresti, 1945, vol. II, p. 349). Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. “Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, “ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Firea noastră, care înainte purta în ea urâţenia neascultării şi era purtată de cei ce erau duşmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu iubire şi la firea noastră pe care o purta El. iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător până la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră, purtată de Fiul Său, avea să se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipeau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu “avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor” şi că “printr-însul a binevoit să împace toate cu Sine, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Sau şi mai limpede: “Şi pe voi care eraţi oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat prin moarte, în carnea trupului Lui, ca să vă pună pe voi sfinţi şi fără de prihană şi nevinovaţi înaintea Sa” (Col. 1,14,20,21-22). Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceeaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiu al Său, socotindu-ne şi pe noi ca pe nişte fii ai Săi: “Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună – moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreuna cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8, 17).
137. Dar al doilea motiv al întrupării care este ?
Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, că El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi, ia firea noastră şi vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne câştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa şi să ne dea pildă văzută de cum trebuie sş se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu. Şi El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămânând în legătură cu noi şi arătând cât de mult preţuieşte şi iubeşte pe oameni. «Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă părtaş firii noastre, ca să ne înveţe prin pildele Sale calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viaţa, făcându-Se începătura învierii noastre» 156 (Dogmatica, Cartea IV-a, Cap. 4, după trad. Pr. D. Fecioru, 1938, p. 239).
138. Şi care este al treilea motiv al întrupării ?
Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu S-a mai întrupat ca, unind firea noastra cu firea Sa dumnezeiască, făcând-o firea Lui însuşi, ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de acum mereu plin şi străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mântuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii şi al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toţi putem fi “zidiţi întru Hristos” (Efes, 2, 10). Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credinţă şi prin dragoste în legătură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate toate la început, când s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând El firea noastră, ne aşează iarăşi în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamnă: “întru El să umblaţi, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-însul” (Col. 2, 6-7). Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: “Cum putea omul de pe pământ, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu – Tatăl e Cuvântul Cel Unul-Născut” 157 (La Luca, 5, 19, Migne, P. G., LXXIII, col. 908).
139. Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să mântuiască omenirea de păcat şi de moarte, de ce nu S-a făcut mai curând om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un timp atât de îndelungat de la căderea lui Adam până la trimiterea Fiului Său ?
Era trebuinţă de o pregătire a oamenilor ca să primească pe Mântuitorul, atunci când va veni. Căci n-ajungea ca Mântuitorul să vină şi să moară pentru oameni. Trebuia ca şi ei să-L primească cu credinţă. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor. Şi anume trebuiau pregătiţi ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi că numai prin El se pot mântui.
140. Cum s-a făcut această pregătire ?
În două feluri: întâi, prin creşterea răului şi deodată cu aceasta a convingerii oamenilor că nu se pot mântui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea veştilor de la Dumnezeu că le va trimite un Mântuitor şi că Mântuitorul Acesta va fi chiar Fiul Său. Şcoala aceasta de pregătire a făcut-o Dumnezeu în alt chip cu poporul evreu. Pe păgâni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei, pe o cale mai presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învăţătura dată lor sa tragă folos şi popoarele păgâne.
141. Cum au fost pregătiţi păgânii şi evreii prin creşterea răului şi a convingerii că nu se pot mântui prin puterile lor ?
Păgânii şi evreii au fost pregătiţi în primul rând prin aceea că i-a lăsat să sporeasca în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu şi-ar fi dat seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lângă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi că n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scârbească de el, pe de altă, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Aşa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la dobitoace şi la pietre şi aducându-le jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate că erau călăuziţi îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulţit răul, Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (les. cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască, Dar, datorită păcatului din ei, în loc sa asculte de Lege, se încăpăţânau şi mai tare să o calce. încât legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. “Pentru călcările de porunci a fost adăugată legea”, zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3,19) şi tot el zice: “păcatul luând îndemn prin poruncă, m-a amăgit şi m-a omorât prin ea” (Rom. 7, 11). Legea era buna şi sfântă şi totuşi ea s-a făcut omului spre moarte. “Păcatul, ca să se arate păcat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca să se facă peste măsură de păcătos păcatul prin poruncă” (Rom. 7,13). Înmulţindu-se păcatul, omul îşi dădea seama că nici prin Lege nu se poate mântui, măcar că e de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arăta numai care este binele, nu-i dă şi ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lasă pe om la puterile lui. Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încredea încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lăsa în mândrie, că se poate mântui singur, că poate împlini singur poruncile Legii. Dar cu cât Legea arată mai limpede înălţimea binelui, cu atât omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcătos. Acest lucru îl vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgânul, cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei. «Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna cele rele» 158 (Ovidiu, Video meliora proloque deteriora sequor). Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi dă tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mântui de păcat şi în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu însuşi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate mântui. Iata de ce Sf. Apostol Pavel zice: “Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evr. 7, 19).
142. Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni, prin veştile ce li le da, că va veni El însuşi să-i mântuiască ?
Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor că le va trimite un Mântuitor a fost îndată dupa cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că cineva se va naşte din femeie, care-i va zdrobi capul: “Duşmănie voi pune între tine şi femeie şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Dar veşti tot mai limpezi despre Mântuitorul, Care avea să vină, le dă Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea proorocii plângând şi suferind, ziceau: “Cine va da din Sion mântuirea ?” (Ps. 13, 7), sau se rugau: “Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară” (Ps. 143, 5). Dumnezeu milostivindu-Se de această rugăciune spune oamenilor: “Va veni îndată în templul Său Domnul, pe Care îl căutaţi” (Mal. 3,1) sau: “Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: “Voi mai strânge şi alte neamuri la cei strânşi acum din el” (Isaia 56, 8). Şi ca lumea să-L cunoască atunci când va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând şi smerit, călare pe mânz de asină: “Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zah. 9, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraţilor pământeşti, ci ca să elibereze prin sângele Său pe cei robiţi păcatului: “Iar pentru tine, pentru sângele legamântului (Testamentului) tău, voi da drumul robilor tăi din fântâna fără apă” (Zah. 9, 11). Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru păcatele altora le prevesteşte proorocul Isaia în toată amănunţimea: “Şi L-am văzut pe El fără chip şi fără frumuseţe… Şi păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere…, iar El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat… Şi chinuit a fost, dar El S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui şi pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte” (Isaia 53, 2, 4, 5, 7, 8). Chiar şi timpul şi locul venirii Mântuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: “De la ieşirea poruncii că iarăşi să se zidească Ierusalimul”, adică de la anul 457 i. Hr. şi până “se va sfârşi păcatul şi se vor şterge fărădelegile” (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul Se va naşte în Betleem (Mih. 5,1). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul şi chipul mai presus de fire al naşterii Mântuitorului din fecioară: “Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui, Emanuil” (adică Dumnezeu cu noi) (Isaia 7,14). De asemenea că El Se va naşte după trup din sămânţa lui David: “O dată M-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui va rămâne în veac şi scaunul lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna întocmită în veac” (Ps. 88, 35-36). Toate aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit în Iisus Hristos. Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credinţa lor rătăcită în mulţi idoli, la credinţă într-un singur Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar Care are un Fiu nedespărţit de El, după fiinţă .
143. Cum au fost ridicati oamenii la aceasta credinţă într-un singur Dumnezeu, Care are însă un Fiu ?
În credinţa într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credinţă şi la celelalte popoare. Încet, ca să nu i se primejduiască credinţa într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmacit apoi poporului evreu, prin prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni să mântuiască lumea şi un Duh Sfânt. La facere, Dumnezeu grăieşte către celelalte persoane dumnezeieşti: “Să facem om după chipul Nostru şi asemănare”, adăugând îndată: “Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Fac. 1, 26-27), ca să arate că cele trei persoane sunt o singură fiinţă dumnezeiască. Tot acelaşi tâlc îl are şi arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2). David cunoaşte apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, când vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicând Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul); “Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1), sau când aude pe Dumnezeu Tatăl zicând către Dumnezeu Fiul: ” Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta. Şi stăpânirea Ta, marginile pământului” (Ps. 2, 7-8). Prin înrâurirea evreilor, care de la robia babilonică erau împrăştiaţi printre toate popoarele şi prin călăuzirea tainică a Cuvântului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi şi din celelalte neamuri mulţi filozofi, la ideea că exista un singur Dumnezeu şi că Cuvântul său Raţiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminaţi. Astfel, aproape de venirea Mântuitorului, lumea se afla în starea ciudată ca, pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic şi plin de iubire faţă de oameni, Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mântuirea lumii, iar pe de alta, cu viaţa, se afla în cea mai mare decădere şi neputinţa morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni să aştepte mântuirea de la Dumnezeu, iar când a venit Mântuitorul le-a ajutat să-L poată primi pe El şi învăţătura Lui despre Dumnezeu.
144. Această pregatire a fost de ajuns ca omenirea să primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu ?
Nu, n-a fost de ajuns. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primească toţi evreii şi cei mai mulţi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat ca temeiuri de credinţă:
1) învăţătura Sa, cum n-a fost alta mai înaltă;
2) viaţa Sa, cum n-a fost alta mai curată si
3) minunile Sale, dintre care mai ales învierea şi înălţarea Sa la cer.
Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat şi lucrează El până astăzi asupra sufletelor care se deschid cuvântului Său, înnoindu-le şi sădind în ele convingerea nestrămutata că El e Dumnezeu. Credinţa în Hristos vine în primul rând din harul lui Dumnezeu, nu din întărirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creştinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastră să primească harul credinţei şi să conlucreze cu el, e însăşi existenţa creştinismului de 2000 de ani încoace, însuşi faptul că de atunci şi până azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.
145. Care este credinţa Bisericii noastre în dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ?
Răspunsul mai amănunţit la această întrebare îl dă articolul II al Simbolului Credinţei, primul dintre cele şase articole (II-VII), care se ocupă cu persoana şi lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Căci acest articol cuprinde în forma cea mai scurtă, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos.
146. Care este acest articol ?
Acest articol este: “Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul – Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”.
147. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui ?
Doua lucruri: întâi, că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mântuit pe noi, este însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu – Tatăl, veşnic ca şi El şi una cu El, după fiinţă şi slavă, deosebindu-Se de Tatăl numai prin aceea că e Fiu şi nu Tată, că Tatăl îl naşte, iar El e născut din fiinţa Tatălui. Mântuitorul Hristos însuşi a spus despre Sine: “Şi acum preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5). Al doilea, că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este şi Făcătorul tuturor, arătându-se şi în aceasta dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl este Făcătorul tuturor, cum ne-a învăţat articolul 1 al Simbolului, aşa este şi Fiul Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul: “Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Chiar şi timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Apostolul: “Prin Care şi veacurile s-au făcut” (Evr. 1, 2), iar în alt loc spune: “întru El s-au făcut toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpânirile. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. Şi El este mai înainte de toate şi toate prin El sunt asezate” (Col. 1, 16-17). Dacă întru El sunt aşezate toate, înseamnă că El le şi susţine şi în El vieţuiesc toate. El ia parte, deci şi la pronierea lor. Ţinând mereu viaţa în ele şi purtând grija de ele, cum însuşi zice: “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).
148. Ce înseamnă primele cuvinte din articolul II al Simbolului Credinţei: “Şi întru Unul Domn Iisus Hristos” ?
Precum ne-a învăţat articolul 1 să credem în Dumnezeu – Tatăl, aşa ne învaţă articolul II să credem “şi” în Iisus Hristos, Fiul Lui. Căci fără credinţă în Fiul, nu putem cunoaşte nici pe Tatăl. Tată fără Fiu nu există. Cine nu crede că Dumnezeu are un Fiu, nu crede că Dumnezeu e Tată şi are în Sine dragoste de Tată. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fără dragoste, nu e Dumnezeu adevărat. “Eu sunt uşa”, (Ioan 10, 9), zice Mântuitorul; “Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Iisus Hristos, în Care credem că şi în Tatăl, este Unul singur, căci numai un Fiu are Tatăl şi numai un Mântuitor avem noi. Numai prin acesta “Unul” ne mântuim şi ajungem la Tatăl, căci numai o “cale” (Ioan 14, 6) şi numai o “uşă” este spre Tatăl, iar “calea” şi “uşa” este El. El e “Domn” peste sufletele noastre, este “Domnul şi Stăpânul vieţii noastre”, ba chiar unicul Domn şi Stăpân “Căruia îi slujim” (Col. 3, 24) şi îi închinăm cu bucurie “toată viaţa noastră”, în aşa fel, încât nu mai suntem ai noştri, ci “ai lui Hristos” (11 Cor. 10, 7) şi putem spune fiecare cu Sf. Apostol Pavel: ” Nu mai viez eu, ci Hristos viază întru mine” (Gal. 2, 20). Căci El ne-a dat această viaţă şi ne-a răscumpărat-o de la moarte. Şi ştim că dacă I-o închinăm Lui, tot noi ne folosim, căci Hristos ne desăvârşeşte din zi în zi, făcându-ne “asemenea chipului Său” (Rom. 8, 29). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspră şi silnică, ci una blândă. El domneşte peste noi prin dragoste şi adevăr. “Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu înseamnă că n-avem datoria să lucrăm pentru semenii noştri. Dimpotrivă, lui Hristos îi slujim când facem bine celor mici şi osteniţi (Matei 25, 40). Domnia această totală peste sufletele noastre şi peste lumea întreagă a câştigat-o Iisus Hristos şi ca om, pentru că S-a smerit pe Sine ca nimeni altul şi Şi-a pus viaţa Sa pentru noi. Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele şi tot genunchiul trebuie să se plece Lui, primindu-L ca Domn. Căci “Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce, Pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt; şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu – Tatăl” (Filip. 2, 6-11).
149. Ce înseamnă îndeosebi numele de “Iisus” dat Mântuitorului ?
Numele de “Iisus” înseamnă Dumnezeu Mântuitorul. Iisus înseamnă în limba ebraica Mântuitor şi numele acesta i se potriveşte în chip desăvârşit, căci El e într-adevar Mântuitorul lumii. Şi i se potriveşte atât de desăvârşit pentru că nu l-au dat oamenii, ci îngerul, la porunca Tatălui Ceresc, Care a ştiut de mai înainte ce lucrare va săvârşi Fiul Său în lume. “Nu te teme”, spune îngerul lui Iosif, “a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Şi ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus”. Şi îngerul arăta îndată şi pricina acestei numiri: “Că Acesta va mântui pe norodul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21). În Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmaşul lui Moise, care a condus poporul lui Israel în Ţara Sfântă, mântuindu-l de rătăcirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, Care a mântuit toate popoarele de rătăcirea în păcat, ducându-le în împărăţia cerurilor. El nu e numai un oarecare mântuitor, ci Mântuitorul, în înţelesul desăvârşit al cuvântului.
150. Ce înseamnă numele Hristos ?
Numele “Hristos” înseamnă “Uns”. La evrei, unşi se numeau preoţii, proorocii şi împăraţii, pentru că la intrarea în slujba erau unşi cu mir, care închipuia darul Sfântului Duh. Dar aceia erau numai chipuri ale adevăratului Uns, primeau numai o parte din puterea Duhului Sfânt, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, însă, primeşte pe Duhul Sfânt însuşi. «Hristos nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrarea (energie), ci prin prezenţa întregii persoane a ungerii în El» 159 (Sf. Grigorie Palama, Antiereticul contra lui Achindin, la D. Staniloae, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, pag. CL). Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Tot harul s-a vărsat peste templul acela. Că Tatăl nu da Lui Duhul cu măsură, ci întreg harul l-a primit templul. Noi însă avem nu mai puţin şi o picătura din harul acela» 160 (Sf. Grigorie Palama, op. cit., pag. cit.). Deci Iisus este Unsul sau Hristosul, în înţelesul desăvârşit, nu numai unul dintre mulţii unşi, sau hristoşi oarecare 161 (Sf. Grigorie Teologul, citat dupa Sf. Grigorie Palama, op. cit., pag. cit.). El este arhiereul, împăratul şi proorocul cel mai înalt, adevăratul arhiereu, împărat şi prooroc şi izvorul a toată arhieria, conducerea duhovnicească şi proorocia. Precum vedem şi numele de Hristos i se potriveşte în chip desăvârşit, căci nici pe acesta nu l-au dat oamenii, ci îngerul, care a spus păstorilor: “Iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că S-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Însuşi Iisus spunea despre Sine că a avut ungerea Duhului Sfânt, cum de altfel grăise despre El şi proorocul Isaia (61, 1): “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevestit săracilor…” (Luca 4, 18).
151. Hristos, prin ungerea ce o are de la Duhul Sfânt, este adevăratul arhiereu, prooroc şi împărat. Se vorbeşte despre aceste slujiri ale lui Hristos în Sfânta Scriptură şi ce înţeles au ele ?
Că Hristos a primit prin ungere de la Duhul Sfânt slujirea de arhiereu, prooroc şi împărat, ne-o spune Sfânta Scriptura în multe locuri. Sf. Apostol Pavel ne spune că El a fost arhiereul cel mai înalt şi a adus jertfa desăvârşită, care este trupul Său. Prin aceasta a curăţit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit această curăţire, că jertfele de animale aduse de preoţii din Vechiul Testament: “Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta odată pentru totdeauna, aducându – Se jertfă pe Sine însuşi” (Evr. 7, 26-27); căci “Nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci prin însuşi Sângele Său a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9,12). El a fost proorocul cel mai înalt, aducând cea mai deplină învăţătură despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afară de Sine, ci din plinătatea Sa nemărginită. De aceea, nimeni nu mai poate adăuga ceva la învăţătura Sa. Ea poate fi, doar, tot mai bine înţeleasă în Biserică. În acest înţeles, El e proorocul cel din urmă cu care s-a încheiat Descoperirea dumnezeiască. “Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, zice Moise, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultaţi” (Deut. 18,15). Ucenicii I se adresează cu titlul “învăţătorule”, iar Hristos însuţi spune despre Sine: “Eu sunt adevărul” (Ioan 14, 6), “Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), sau: “Eu, spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr” (Ioan 18, 37). Iar demnitatea Lui împărătească o anunţa îngerul Gavriil Fecioarei Maria: “Şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său… şi împărăşia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 32, 33). Iisus însuşi recunoaşte că e împărat, dar împărăţia Lui e duhovnicească, având arme şi legi duhovniceşti, nu ca acelea din lumea aceasta. “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), răspunde El lui Pilat. Iisus Hristos e împăratul blând de care am vorbit când am explicat cuvântul «Domn». El e împăratul-miel, care a fost înjunghiat pentru păcatele lumii (Apoc. 5). Ca împărat, Mântuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevăzut prin slujitorii ei, cărora le dă harul Său şi la sfârşit “va judeca viii şi morţii”.
152. Este o înrudire de înţelesuri între numele de “Iisus” şi “Hristos”? Dar între ele şi cel de Domn ?
Dacă privim bine, vedem că prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc şi împărat, cuprinse în numele lui Hristos, Iisus mântuieşte lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mântuirea şi o conduce la mântuire. Astfel, dacă numele Iisus ne arată de-a dreptul lucrarea de mântuire pe care a săvârşit-o, numele de Hristos arată cum şi cu ce putere a săvârşit şi săvârşeşte această lucrare. Amândouă numele spun acelaşi lucru, din două laturi deosebite: Iisus Hristos este Mântuitorul nostru. Şi tocmai de aceea este Domn peste sufletele noastre. Dacă nu-L primim sş fie Domn peste sufletele noastre, nu ne este nici Mântuitor.
153. Când a primit Fiul lui Dumnezeu numele de Iisus Hristos ?
Atât numele de Iisus cât şi cel de Hristos le-a primit Fiul lui Dumnezeu când S-a facut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel întrupat. Mai înainte de întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Se numea Iisus Hristos. Aceasta, pentru că El ni S-a făcut Mântuitor (Iisus) numai prin aceea că a luat trupul nostru şi I-a adus jertfă pentru noi. Numai prin întrupare ni S-a făcut Arhiereu, Care ne-a curăţit de păcate, Prooroc, Care ne-a vestit în grai omenesc voia Tatălui şi Conducător la mântuire (Hristos). Dacă Hristos înseamnă Uns, numele acesta îl arată pe Mântuitorul nostru ca om care primeşte ungerea, nu ca Dumnezeu care dă ungerea. Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvântului născut din Dumnezeu – Tatăl, Care este gândit şi există deosebit. Noi însă n-am fost învăţaţi să spunem aşa, ci spunem că în momentul în care Cuvântul S-a făcut trup, în acelaşi moment a şi fost numit Hristos. Se numeşte Hristos, pentru ca a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9), adică cu duhul de la Dumnezeu şi Tatăl» 162 (Cuvânt către împărătese, Migne, P. G., LXXVI, col. 1220 C).
154. Aşadar, atunci când spunem “Iisus Hristos”, nu pornim de la Fiul lui Dumnezeu înainte de întrupare, ci de la Cel de după întrupare ?
Da, desigur şi tot astfel articolul II al Simbolului Credinţei nu porneşte cu mărturisirea de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, adică de la un Fiu gândit cu mintea, ci de la Iisus Hristos, Care a trăit cu adevărat ca om pe pământ, de la anul cutare până la anul cutare, S-a născut din Fecioara Maria, a petrecut între oameni, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la cer. Tocmai acest Iisus Hristos S-a descoperit inimilor, prin tot ce a spus şi a făcut, ca Fiul lui Dumnezeu. Despre acest Iisus Hristos mărturiseşte Biserica în Simbolul Credinţei, întâi ca e unicul Domn şi apoi tot ce urmează la articolul II şi anume, în primul rând, că este “Fiul lui Dumnezeu, Unul – Născut”.
155. Ce înseamnă cuvintele: “Fiul lui Dumnezeu, Unul – Născut” ?
Iisus Hristos, Care a trăit pe pământ, este Fiul cel unic al lui Dumnezeu. Deşi a vieţuit pe pământ ca om adevărat, El este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. Aşa li S-a descoperit întâi prin Duhul Sfânt Apostolilor, care prin gura lui Petru mărturisesc: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Iar Iisus întăreşte îndată adevărul acestei mărturisiri: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17). Sfânta Scriptură îi numeşte adeseori şi pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar îi numeşte astfel, fie pentru că sunt făcuţi de El, fie pentru că sunt născuţi la o viaţa nouă, prin harul Duhului Sfânt. “Voi sunteţi fiii Domnului Dumnezeului vostru” (Deut. 14, 1), le spune Moise evreilor, gândindu-se mai mult la înţelesul de fii prin creaţie. “Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din pofta bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13). Aici se vorbeşte de fiii lui Dumnezeu prin înfiere. De ei se spune chiar că sunt născuţi din Dumnezeu. Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu în vreunul din înţelesurile de mai sus. El nu e fiu între fii. Nu e fiu cum e o creatura, nici fiu după har sau prin înfiere. Ci e Fiu după fire, e singurul Fiu după fire al lui Dumnezeu, neavând nici un frate. De aceea spune Simbolul, nu numai născut, ci: «Unul – Născut». Însuşi Iisus Hristos Se numeşte pe Sine «Unul – Născut». “Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul – Născut L-a dat” (Ioan 3, 16).
156. Ce înseamnă cuvintele “Carele din Tatăl S-a născut” ?
Dacă s-ar fi spus în Simbol numai «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut», ar fi putut gândi cineva ca Arie, ereticul din veacul al IV-lea, că Fiul, Care S-a născut, nu e Dumnezeu că Cel Care L-a născut. Sau ar fi putut gândi cineva că Fiul S-a născut şi din Sine, căci şi El este Dumnezeu. În legătură cu aceasta ar fi putut zice, că Sabelie, ereticul din veacul al III-lea, că acelaşi Dumnezeu e uneori născător, alteori născut, «uneori Tată, alteori Fiu» 163 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. XI, op. cit., vol. I, p. 163), trecând întreg dintr-o stare într-alta . Pentru a se face cu neputinţă asemenea gânduri, s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: «Carele din Tatăl S-a născut. Prin aceasta s-a arătat că Fiul S-a născut dintr-o persoană dumnezeiască, din Tatăl, ceea ce dă siguranţă că şi Fiul e o altă persoana dumnezeiască, deopotrivă în slavă şi în dumnezeire cu Tatăl. De asemenea, se arată că în Dumnezeu o persoana e mereu Tată, iar alta persoana, mereu Fiu.
157. Ce înseamnă “Mai înainte de toţi vecii” ?
Prin aceste cuvinte se arată că Fiul este mai înainte de orice timp, este veşnic, nu S-a ivit în timp. Sf. Evanghelist Ioan începe Evanghelia cu cuvintele: “La început era Cuvantul” (Ioan 1, 1), arătând că atunci când s-a pus începutul timpului şi al lumii, Cuvântul era; deci, era de mai înainte. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e făptură, căci numai Dumnezeu e veşnic, iar făpturile se ivesc în timp, ele n-au fost totdeauna. Astfel, Fiul Se deosebeşte de cei ce se numesc «fii»,pentru că aceştia sunt făcuţi sau născuţi, după har, din Dumnezeu. Aceştia sunt făcuţi sau născuţi de Dumnezeu în timp. Dar Tatăl «n-a adus pe Fiul din neexistenţă în existenţă, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată» 164 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. X, op. cit., vol. I, p. 259). Deci, totdeauna a fost în Dumnezeu o persoană sau un ipostas cu această însuşire de Fiu. Dacă e aşa, totdeauna a fost în Dumnezeire o persoană cu însuşirea de Tată. «Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu şi mai pe urmă a devenit Tată, ci totdeauna are pe Fiul» 165 (Idem, ibidem, p. 253). N-a fost nici o vreme când n-a fost în Dumnezeire o persoană Tată şi o persoană Fiu şi anume mereu aceeaşi persoană Tată şi aceeaşi persoană Fiu. «Nici Cel Care a născut nu S-a prefăcut în Fiu, nici Cel Născut n-a devenit Tată» 166 (Idem, ibidem, p. 258). Cu alte cuvinte, niciodată nu s-a produs o schimbare în Dumnezeu. Dacă Fiul nu S-ar fi născut «mai înainte de toţi vecii», Tatăl n-ar fi fost totdeauna Tată, ci ar fi câştigat această însuşire mai târziu. Iar un Dumnezeu Care se schimbă aşa de tare înlăuntrul Său nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu dacă S-ar fi născut în timp, ci ar fi o făptură. Sau Dumnezeul Cel veşnic S-ar fi despărţit după o vreme în Tată şi Fiu. Noi spunem că Tatăl e veşnic Tată şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare, iar Fiul, veşnic Fiu şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare. Tocmai pentru că Tatăl e veşnic, are un Fiu veşnic. «Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul Care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată şi astfel S-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie» 167 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. cit., pp. 20-21). Tatăl şi Fiul sunt două persoane egale în Dumnezeire şi în cinste, dar una e Tată şi alta Fiu, având veşnic între ele dragostea care este între Tată şi Fiu şi anume: una veşnic dragoste de Tată şi alta veşnic dragoste de Fiu.
158. Putem noi intelege nasterea aceasta dinainte de veci ?
Naşterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatăl este o taina pe care nu o poate înţelege nici mintea omului, nici a îngerului. «Tatăl L-a născut nu în modul în care omul ar putea gândi, ci aşa cum numai Tatăl ştie. Nu numai cerurile nu cunosc naşterea Fiului, dar chiar nici toată firea îngerească… Nici însuşi Duhul Sfânt n-a vorbit în Scripturi despre naşterea Fiului din Tatăl. Pentru ce iscodeşti, deci, acelea pe care nici Duhul Sfânt nu le-a scris în Scripturi?” 168 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. cit., p. 257). «Când auzi că Dumnezeu a născut, să nu cazi în gânduri trupeşti, nici să presupui o naştere stricăcioasă. “Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24); duhovnicească este naşterea» 169 (Idem, ibidem, p. 252). S-a asemănat naşterea Fiului din Tatăl cu naşterea gândului din minte. S-a spus că precum naşterea gândului din minte e duhovnicească, aşa şi naşterea Fiului din Tatăl e duhovnicească; şi precum îndată ce există mintea, există şi gândul şi minte fără gând nu există, tot aşa de când există Tatăl existş şi Fiul şi Tatăl fără Fiul nu există. Dar şi aceasta e numai o asemănare foarte nedeplină .
159. Ce înseamnă “Lumină din Lumină” ?
Că să nu rămână nici o îndoială că Fiul, Care S-a născut, e întru totul ca Tatăl din Care S-a născut, Simbolul spune că aşa cum nu se deosebeşte lumina care se aprinde de lumină din care se aprinde, aşa nu se deosebeşte fiinţa Fiului de fiinşa Tatălui. Tot ce are prima lumină dă şi celei de a două, afară de însuşirea că ea dă şi cealaltă primeşte. Asemănarea cu lumina e şi foarte potrivită cu Dumnezeu, Care e lumina cea nefăcută. Lumina e tot ce e mai bun, mai înalt, pe când întunericul e lipsa, e ştirbire, e nimicul, e răul. “Dumnezeu este lumina şi nici un întuneric nu este întru El”, zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1,5), iar Iisus zice: “Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).
160. Ce înseamnă “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” ?
Egalitatea între Tatăl şi Fiul e întărită şi prin cuvintele: “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, ca sş nu gândească cineva că Fiul nu Se numeşte Dumnezeu în înţelesul adevărat şi că El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la păgâni, care socoteau pe zeii lor de diferite grade. “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” mai vrea să spuna şi aceea că dacă Fiul n-a primit Dumnezeire mai puţină, nici Tatăl nu S-a împuţinat născând pe Fiul. “Tatăl născând pe Fiul nu S-a schimbat. A născut înţelepciunea (I Cor. 1, 24), totuşi n-a ajuns neînţelept. A născut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slăbit. A născut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Şi nici El n-a pierdut ceva împuţinându-Se, sau schimbându-Se, nici Cel născut nu are vreo lipsă. Desăvârşit este Cel care a născut, desăvârşit Cel născut” 170 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. XI, vol. I, p. 263).
161. Ce înseamnă cuvintele “născut iar nu făcut” ?
Desi Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu “Unul – Născut” şi ca atare Se deosebeşte de toţi care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Părinţii care au alcătuit Simbolul au ţinut să spună, anume, că Iisus Hristos nu e fiu făcut ca toţi ceilalţi, ci e născut, singurul născut din Tatăl. El nu e o făptură, fie ea chiar cea dintâi şi cea mai înaltă făptură, cum spunea Arie, ci nu face parte dintre făpturi, deci e Dumnezeu.
162. Ce înseamnă “Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl” ?
Ca să se arate şi mai hotărât că Fiul nu e făptură, că e născut în înţelesul adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din fiinţa lui, dar fiul care se naşte din el e din fiinţa lui. Tot aşa e şi la Dumnezeu: Toată lumea creată este fapta voinţei şi a lucrării (energiei) Lui. Dar Fiul este din fiinţa Lui. Sf. Ioan Damaschin spune: “Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creeaza nu vine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este ceva cu totul deosebit de el” 171 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. D. Fecioru, p. 21). Şi tot Sf. Ioan Damaschin spune că dacă Fiul e din fiinţa Tatălui, e «opera firii Lui». El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ţine de fiinţa Dumnezeirii e veşnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască 172 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, p. 20: “Pentru ca cel care naşte să nu sufere schimbare şi să nu fie Dumnezeu întâi şi Dumnezeu pe urma şi să primească adăugire, naşterea la El este fără de început şi veşnică, deoarece este opera firii Sale şi provine din fiinţa Lui. Crearea lumii este opera voinţei lui Dumnezeu şi nu este împreună veşnică cu Dumnezeu. Ea a fost adusă prin voinţa şi puterea Lui de la neexistenţă la existenţă, dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu”).
Fiind din fiinţa Tatălui, Fiul are aceeaşi fiinţă cu El, e «de o fiinţă cu Tatăl». Dar “de o fiinţă” nu înseamnă numai că Fiul S-a născut din fiinţă Tatălui şi nu înseamnă nici numai că are o fiinţă la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că Fiul nu-Şi are fiinţa Sa în chip despărţit de a Tatălui. Fiinţa Tatălui nu se repetă născând pe Fiul, că să existe aceeaşi fiinţă de două ori, cum e la oameni, ci Tatăl dă Fiului, prin naştere, însăşi fiinţa Sa, fără ca prin această să Se repete. Tatăl şi Fiul sunt două persoane cu o singură fiinţă, cu aceeaşi fiinţă în comun. Între Tatăl şi Fiul este o unitate desăvârşită după fiinţă, dar totusi Ei sunt deosebiţi ca persoane. “Eu şi Tatăl una suntem”, zice Mântuitorul (Ioan 10, 30). Una arată fiinţa. Eu şi Tatăl arată persoanele, care sunt două. Tot aşa se arată că fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele lor două, prin următoarele cuvinte ale Mântuitorului: “Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine este” (Ioan 14,11); sau “Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). O bună lămurire a acestor cuvinte ne-o dă Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt unite, nu în înţelesul că ele se amestecă, din înţelesul că ele se conţin unul pe altul. Fiecare locuieşte în celălalt, fără nici o amestecare şi contopire. Ele nu sunt nici separate, nici împărţite, cum le separă şi le împarţea Arie. Pentru a spune tot, într-un cuvânt, Dumnezeirea este neîmpărţită în cele împărţite, aşa cum în trei sori, ce s-ar conţine unul pe altul, ar fi o singură lumină într-o întrepătrundere lăuntrică» 173 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. Pr. D. Fedoru, p. 32).
163. Dacă fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărţim ceea ce e între ei una şi să nu amestecăm ceea ce e între ei deosebit ?
Chiar cuvintele de mai înainte din Simbol, despre naşterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl şi Fiul, ci şi ceea ce-I deosebeşte, aşa după cum cuvintele “Cel de o fiinţă cu Tatăl” ne arată ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt aşa numitele însuşiri personale, pe care Tatăl şi Fiul nu Şi le schimbă între Ei. Însuşirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naşte pe Fiul, sau de a da Fiului existenţă prin naştere, El însuşi neavând existenţa de la nimeni. Însuşirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a Se naşte din Tatăl, sau de a primi existenţa de la Tatăl prin naştere. Însuşirile personale Şi le păstrează, deosebit, atât Tatăl cât şi Fiul. Tatăl nu-Şi trece însuşirea Sa personală Fiului. Dacă Şi-ar trece şi însuşirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostasuri diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut. «Iar una şi aceeaşi persoană nu poate să fie născută şi totodată nenăscută», spune Mărturisirea Ortodoxă 174 (Mărturisirea ortodoxă, I, 12). Având fiinţa comună, însă, Tatăl şi Fiul au comune toate însuşirile fiinţei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci şi Fiul. În comun au Tatăl şi Fiul: veşnicia, atotputernicia, voinţa, bunătatea, sfinţenia, slava. «Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostasuri desăvârşite» 175 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, cap. 8, trad. cit., p. 19).
164. Se poate înţelege cu mintea unitatea fiinţei dumnezeieşti şi deosebirea persoanelor ?
Unitatea după fiinţă şi deosebirea în trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neînţeleasă taină a creştinătăţii. S-a asemănat Sf. Treime cu mintea, gândul şi voinţa omului, care, deşi sunt deosebite, fiecare cuprinde fiinţa întreagă a omului. Dar asemănarea nu este mulţumitoare; mintea, gândul şi voinţa nu sunt trei ipostasuri, ci numai părţi ale unuia singur. Mai potrivită ar fi asemanarea cu trei persoane omeneşti care prin iubire îşi unesc aşa de mult gândurile, voile şi simţirile, încât au ajuns să le fie comune şi par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane deosebite. Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată şi mai fericită, că nu e închisă în singurătatea sa, ci e iubită de altele şi iubeşte pe altele, că se află cu acelea într-o unitate strânsă şi oarecum se cuprind una pe alta. Dar niciodată persoanele omeneşti nu ajung la atâta dragoste, câtă e între persoanele dumnezeieşti şi nici la atâta unitate. În Dumnezeu însă e din veşnicie desăvârşită dragostea şi desâvârşită unitatea. Aceasta asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putinţa să înţelegem că Taina Sf. Treimi e taina dragostei desăvârşite.
165. Ce înseamnă “prin Carele toate s-au făcut” ?
Aceste cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face şi Fiul, că deci şi lumea «a creat-o prin Fiul, a aşezat-o în Fiul şi că îi poartă de grijă prin Fiul». Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată că Fiul este «de o fiinţă cu Tatăl» şi «mai înainte de toţi vecii». Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru că nu e despărţit de Fiul, ci sunt, unul în altul, una, după fiinţă şi lucrare. Din Tatăl porneşte orice lucrare şi Fiul o îndeplineşte. Deci şi lucrarea de creare a lumii. Şi iarăşi, dacă toate s-au făcut prin Fiul, înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însusi timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veşnicie, nu e făcut. Pe de altă parte cuvintele: «Prin Carele toate s-au făcut» alcătuiesc şi trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbeşte despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.
166. Cum realizează cuvintele “prin Carele toate s-au făcut” trecerea la articolul al III-lea, în care se vorbeşte despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii ?
Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci şi mântuirea lumii trebuia s-o săvârşească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost aşezate toate, tot Fiul trebuia să vină şi să le strângş iarăşi mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte, slăbiseră legăturile lor cu El şi se dezbinaseră între ele, prin păcat. “Căci întru El au fost făcute toate… şi toate întru El sunt aşezate… Că întru El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea… Şi printr-însul toate cu Sine să le împace” (Col. 1,16-19 şi 20). Creat după chipul Său, omul însuşi a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al Tatălui. Şi când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refacă, luând fire omenească şi făcându-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.
167. Care este articolul al III-lea din Simbolul Credinţei ?
Articolul al treilea din Simbolul Credinţei este: «Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om ».
168. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui ?
Articolul al II-lea ne-a înălţat privirea de la pământ la cer, spunându-ne că Iisus Hristos, Care a petrecut cu oamenii pe pământ, e Fiul lui Dumnezeu, Unul – Născut, născut înainte de toţi vecii. Articolul al III-lea ne coboară privirile iarăşi pe pământ, spre a însoţi pe acest Fiu unic şi veşnic în fapta Lui de întrupare, ca om, pentru a noastra mântuire.
169. Am aflat din răspunsul la întrebările de mai înainte de ce trebuia să Se facă Fiul lui Dumnezeu om, ca sî ne mântuiască. Acum, să vedem, mai îndeaproape, ce trebuie să înţelegem prin cuvintele că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ? Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta Fiul lui Dumnezeu?
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Rămânând Dumnezeu neschimbat, El însuşi S-a făcut şi om adevărat. Dupa întrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu şi altul Fiul omului, ci unul şi acelaşi. Astfel, Iisus Hristos este şi Dumnezeu adevărat şi om adevărat. “Fiul lui Dumnezeu primeşte a Se face şi a Se numi Fiu al omului, nu ceea ce a fost schimbând, că este fără de schimbare, ci ceea ce nu a fost luând, că este iubitor de oameni” 176 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la Sf. Lumini, 13, Migne, P. G., XXXVI, col.349 A). Sfânta noastră Biserică a tălmăcit aceasta învăţătura spunând că Iisus Hristos este o persoană sau un ipostas în doua firi: «firea dumnezeiască şi firea omenească». Fiul lui Dumnezeu, ipostasul al doilea din Sf. Treime, a luat pe lângă firea Sa dumnezeiască, pe care o are din veci, fire omenească, din Fecioara Maria, făcându-Se şi ipostas al firii omeneşti, sau om. Cele doua firi s-au unit în persoană sau în ipostasul lui Iisus Hristos, în chip nedespărţit, dar totuşi fără să se schimbe sau să se amestece într-una singură .
170. Avem vreo asemănare pentru aceasta Taină ?
O asemănare ne oferă omul. Nu o asemănare tocmai deplină, pentru că omul e o persoană cu o singura fire. Dar firea lui se compune din suflet şi trup, aşa cum Iisus Hristos are fire dumnezeiască şi fire omenească. Sufletul şi trupul nu sunt despărţite şi persoană cea unică a omului nu e împărţită în două din pricina lor. Persoana omului trăieşte în fiecare clipă prin amândouă şi lucrează prin amândouă. Când priveşte la ceva lucrează şi prin puterea sufletului şi prin materia ochiului. Cu toate acestea sufletul şi trupul nu s-au contopit într-una, încât să nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu s-au schimbat. Tot aşa e în Hristos. Cele doua firi sunt unite în persoana Lui unică, în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare. Tot aşa sunt unite în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare, lucrările şi voinţele celor două firi. Astfel, Iisus Hristos trăia şi lucra prin amândouă firile, în chip nedespărţit şi neamestecat. Când tămăduia ochiul orbului, prin firea omenească atingea ochiul lui, prin cea dumnezeiască vindeca. Era o singură faptă dumnezeiască-omenească, săvârşită prin două firi, sau prin lucrarea dumnezeiască şi lucrarea omenească, în mod nedespărţit dar şi neamestecat. Căci deşi vieţuiau şi lucrau împreună, firea şi lucrarea dumnezeiască nu se schimbă în fire şi lucrare omenească. Nu firea omenească vindecă şi nu firea dumnezeiască îşi mişcă mâna spre ochiul orbului 177 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. 15; trad. cit., p. 193). Iisus Hristos fiind o persoană în doua firi, voinţe şi lucrări, unul este Cel Care voieşte şi lucrează, dar prin două voinţe şi două lucrări. Unul şi acelaşi este Cel Care flămânzeşte (după firea omenească) şi înmulţeşte pâinile (după firea dumnezeiască), unul şi acelaşi este Cel Care osteneşte (după firea omenească) şi vindecă pe slăbănogul din Capernaum şi învie pe Lazăr (dupa firea dumnezeiască), unul şi acelaşi nu are unde să-Şi plece capul (după firea omenească) şi e pretutindenea şi chiar în Sânul Tatălui (dupa firea dumnezeiască).
171. De ce a trebuit să fie Iisus Hristos o persoană în două firi ?
Numai fiindcă a fost o persoană în două firi Iisus Hristos ne-a putut mântui. Dacă ar fi fost două persoane, adică pentru fiecare fire o persoană deosebită, cu alte cuvinte, dacă firile ar fi fost despărţite, moartea pe cruce ar fi fost numai moartea unui om şi n-ar fi avut puterea să ne răscumpere. De asemenea firea omenească nu s-ar fi unit cu Fiul lui Dumnezeu, ca şi cu persoana ei proprie, dacă n-ar fi avut cine să omoare moartea din această fire şi cine s-o îndumnezeiască. Iar noi, stând în legătura cu Iisus Hristos, am sta în legătura cu o persoană omenească, nu cu una dumnezeiască. Daca firea dumnezeiască şi cea omenească s-ar fi amestecat într-una singură, ca să fie o singura fire a unei singure persoane, s-ar fi arătat ca firea noastră nu poate fi mântuită, ci numai prefăcuta în altceva, poate în fire dumnezeiască. Iar Iisus Hristos n-ar fi fost nici Dumnezeu, nici om, sau poate ar fi fost numai Dumnezeu. Nemaifiind om, n-ar fi pătimit cu adevărat pentru noi şi noi n-am mai putea intra în legatura cu El, ca şi cu un om. Şi nemaiputând intra în legătura cu El ca om, n-am mai intra în legătura nici cu Dumnezeu. Numai dacă unul şi acelaşi a fost şi Dumnezeu şi om, adică a fost o singură persoana cu fire dumnezeiască şi omenească, a mântuit firea noastră, deci şi pe noi pe toţi câţi vrem să ne mântuim. Numai dacă a fost cu adevărat om, a putut pătimi pentru noi şi numai dacă a fost tot acelaşi şi Dumnezeu adevărat, patima Lui a fost mântuitoare şi El a înălţat firea noastră. Sf. Grigorie Teologul spune: «însuşi Cuvântul lui Dumnezeu… vine la chipul Său şi cu trup Se îmbracă pentru trup şi cu suflet înţelegător pentru sufletul meu şi împreună, pe cel asemenea cu cel asemenea curăţînd. Şi întru toate Se face om, afară de păcat… Şi Se arată Dumnezeu cu firea luată, una (adică o persoană) din amândouă (firile) cele potrivnice, din trup adică şi din Duh, din care una e îndumnezeită, iar alta s-a îndumnezeit» 178 (Cuvânt la Sf. Pasti).
172. Ce înseamnă “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” ?
Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru plăcerea de a fi om sau pentru alte făpturi, ci pentru noi oamenii. Şi când se spune «pentru noi oamenii» se înţelege «pentru noi oamenii păcătoşi», aşa cum zice Mântuitorul la Cina cea de Taină: “Acesta, este trupul Meu care se dă pentru voi” (Luca 22,19), înţelegând: “pentru voi cei păcătoşi”. Deci, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat «pentru noi, oamenii păcătoşi şi pentru a noastră mântuire». Şi nu se spune pentru unii oameni sau pentru un popor, ci «pentru noi oamenii» îndeobşte, adică pentru toţi oamenii. Dumnezeu a binevoit să dea omului o preţuire atât de mare, încât S-a facut şi El om şi rămâne aşa în vecii vecilor, pentru a fi în strânsă legătura cu noi oamenii .
173. Ce înseamnă cuvintele: “S-a pogorât din cer” ?
“S-a pogorat din cer” înseamnă că Fiul lui Dumnezeu a binevoit să Se facă şi Fiu al Omului, să ia, pe lângă firea Sa atotputernică şi firea noastră neputincioasă, să Se smerească, purtând toate ale ei, să ia chip de rob, “să Se deşerte” (Filip. 2, 7) de slava Sa dumnezeiască, în arătarea şi lucrarea Sa omenească, fără să înceteze de a fi Dumnezeu, să umble ca om pe pământ şi să fie dispreţuit de mulţi. «S-a pogorât din cer» înseamnă că: ” bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim” (II Cor. 8, 9). Cu alte cuvinte: “El S-a făcut om, ca noi să ne facem dumnezei” 179 (Sf. Atanasie, Epistola catre Adelfie, VI, Migne, P. G., XXVI, col. 1078). S-a unit pe Sine cu firea noastră neputincioasă, ca firea noastră să se facă tare şi nemuritoare prin unirea cu firea Sa dumnezeiască .
174. A părăsit Fiul lui Dumnezeu cerul prin aceasta “pogorâre” ?
Fiul lui Dumnezeu n-a părăsit cerul prin aceasta “pogorâre”. Căci El n-a încetat să fie şi Dumnezeu şi n-a părăsit firea dumnezeiască. Iar că Dumnezeu e pretutindeni şi cu deosebire în cer. El umblă pe pământ cu firea noastră omenească, dar cu firea dumnezeiască era pretutindeni. Prin firea noastră Se afla «pogorât din cer», dar prin firea dumnezeiască era unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Se afla «în sânul Tatălui», în cer. Însuşi El spune despre Sine: “Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13).
175. Ce înseamnă: “S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om” şi anume de ce spune în chip deosebit “S-a întrupat” şi în chip deosebit “S-a facut om”?
“S-a întrupat” înseamnă cu deosebire “S-a zămislit”, ca început al întrupării. Iar “S-a făcut om” înseamnă cu deosebire arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni prin naşterea din Sf. Fecioara Maria. Dar prin cuvântul “S-a întrupat”, Sf. Parinţi, care au alcătuit Simbolul, au ţinut mai ales să spună cu hotărâre că Fiul lui Dumnezeu Şi-a alcătuit trup adevărat, nu numai unul părut, cum spuneau unii eretici şi de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din Sf. Fecioara Maria. Iar prin cuvântul “S-a făcut om” au ţinut să sublinieze că Fiul n-a luat numai un trup fără suflet sau fără minte, cum spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om deplin, cu trup şi suflet cuvântător.
176. Şi ce înseamnă: “de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”? Care este partea Duhului Sfânt şi care a Fecioarei Maria în întruparea Cuvântului ?
Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit ca om din Fecioara. Deci S-a zămislit fără de sămânţă bărbătească . Dar această zămislire minunată nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut ca Fecioara să zămislească fără sămânţă bărbătească pe Fiul lui Dumnezeu ca om. “Iată îngerul Domnului în vis s-a arătat lui zicând: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). De aceea spune Simbolul: «şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara». Desigur, alta este partea Duhului Sfânt şi alta a Fecioarei Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sf. Duh nu-i dă acestuia firea omenească de la sine, ba nici măcar o parte din ea. Într-un asemenea caz Fecioara Maria ar fi fost numai un vas ales prin care ar fi venit Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus întreg sau în parte, din cer, care deci n-ar mai fi fost un trup adevărat omenesc, luat din trup omenesc. Dar Duhul Sfânt dă Fecioarei puterea să-L zămislească fără de sămânţă bărbătească şi deci fără de păcat. “Şi a zis Maria către înger: “Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ? Şi răspunzând îngerul a zis: “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri…” (Luca 1, 34-35).
177. Duhul Sfânt a fost singur în Fecioara, când aceasta a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om ?
N-a fost singur. În acest caz ea ar fi zămislit un om despărţit de Dumnezeu. Ci însuşi Fiul lui Dumnezeu era din acest moment în ea, Duhul Sfânt fiind nedespărţit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost nedespărţit de firea Sa omenească din prima clipă a existenţei ei, din clipa zămislirii. De aceea spune Simbolul despre El însuţi că “S-a întrupat”, adică Şi-a alcătuit din Fecioara Maria firea omenească. Dar Duhul Sfânt i-a dat putere Mariei să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu în ea, ca pe cel ce începe să-şi alcătuiască trupul din ea. Căci Dumnezeu lucrează asupra oamenilor totdeauna prin Duhul Sfânt. Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea… dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea ipostatică şi Puterea Prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatal, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Lui-şi din sângiurile ei trup însufleţit» 180 (Dogmatica, cartea III, cap. 2, trad. cit., p. 147).
178. Cine a fost Fecioara Maria ?
A fost o fecioară din seminţia lui David, din care trebuia, după făgăduinţă dumnezeiască, să Se nască Mântuitorul. Ea trăise în curăţie desăvârşită şi era logodită cu Iosif, un bărbat bătrân din aceeaşi seminţie, dar ea avea de gând să trăiască în feciorie, căci se făgăduise lui Dumnezeu să ducă o viaţă de fecioară. De aceea, când îngerul îi aduce vestea că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, ea întreabă: “Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat ?” (Luca 1, 34). Deşi îngerul nu spusese cum va naşte, ca să poată înţelege că aceasta se va întâmpla în viitor, ea totuşi se miră, pentru că era hotărâtă ca şi în viitor să nu ştie de bărbat. Ea zămisleşte pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioară . Sfânta Scriptură ne spune că după ce “S-a aflat având în pântece”, Iosif se gândea s-o părăsească, dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis spunându-i să nu-i fie teamă să ia pe logodnica lui, “căci ceea ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este” (Matei 1, 20).
179. Aşadar, Sf. Maria a rămas totdeauna fecioară ?
Da. Ea a rămas fecioară totdeauna, deci atât la naştere, cât şi după aceea. De aceea Biserica noastră îi zice «pururea Fecioară».
180. Avem temeiuri pentru adevărul acesta în Sfânta Scriptură şi în Sf. Tradiţie ?
Da. Că fecioria ei a rămas nestricată şi la naştere, învăţăm de la proorocul Iezechiel care spune: “Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a templului, spre răsărit şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: “Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israil a intrat pe ea. De aceea va fi închisă” (lez. 44, 1-2). Dacă n-ar fi rămas fecioară şi la naştere, ea n-ar mai fi fost «pururea Fecioara». Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Cu adevărat zămislirea şi naşterea au fost cu totul curate şi neatinse de sămânţă şi de stricăciune şi de aceea Maica Celui născut din ea e fecioară şi după naştere, rămânând prin naştere şi mai nepătimitoare, ceea ce e cu totul străin firii şi mai presus de raţiune… Lucru şi auzire cu adevărat minunate e că s-a făcut naştere şi ieşire de prunc, închizătorile mădularelor de naştere ale celei ce a născut nedeschizându-se” 181 (Ambiguorum liber. Migne, R G., XCI, col. 1276). Iar că Sf. Maria a rămas fecioară şi după naştere se vede de acolo că Iisus, pe când Se afla pe cruce, a încredinţat-o în grija Apostolului Ioan, spunând Maicii Sale: “Femeie, iată fiul tău”, iar Apostolului Ioan: “Iată mama ta” (Ioan 19, 26-27). Dacă Sf. Maria ar fi avut şi alti fii, ar fi lăsat-o în grija lor. Dar e şi la mintea omului că, după ce s-au petrecut cu ea lucruri atât de minunate, ea nu se mai putea gândi să se coboare la o viaţă de rând. Dacă Apostolii şi-au închinat viaţa lor întreagă lui Iisus, îndată ce L-au cunoscut, primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare că Sf. Maria, Maica Lui, aleasă, pentru curăţia ei, dintre toate femeile pământului, ca să Se nască din ea Domnul, ar fi fost mai prejos de ei ?
181. De ce cinstim pe Sf. Fecioara Maria şi-i închinăm zile de sărbătoare ?
Pentru că însuşi Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia şi a vestit lucrul acesta prin profeţi (Fac. 3, 15; Isaia 7, 14; ler. 23, 5-6; lez. 44, 1-3). A cinstit-o îngerul bunei-vestiri, închinându-i-se şi numind-o: “plină de har” şi “binecuvântată între femei” (Luca 1, 28). A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, numind-o: “bine-cuvântată între femei” şi “Maica Domnului” (Luca 1, 40-43). A cinstit-o Fiul ei, Care în copilărie îi era supus (Luca 2, 51), iar mai apoi, pe Cruce fiind, S-a îngrijit de ea, dând-o în seama Apostolului Ioan (Ioan 19, 26-27). Au cinstit-o oamenii din mulţime, fericind-o pentru a fi născut pe Fiul lui Dumnezeu. Iar Fiul ei a întărit această cinstire, zicând: “aşa este” (Luca 11, 27-28). Ea însăşi a grăit sub însuflarea Duhului Sfânt, că “I-a făcut mărire. Cel Puternic” şi că de acum “o vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48-49). Iată de ce se cuvine ca şi noi, cu atât mai mult, să cinstim pe Sf. Fecioara Maria.
182. Este mai mare cinstirea Sf. Fecioare Maria decât cinstirea adusă altor sfinţi ?
Da, este mai mare, pentru că ea este cea dintâi între sfinţi. Iată de ce cinstirea adusă ei o numim preacinstire, iar pe ea, Preacinstita.
183. De ce Sf. Fecioara Maria este cea dintâi între sfinţi ?
Este cea dintâi între ei, pentru că a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia. Zămislind în pântecele ei pe Mesia, de la Duhul Sfânt, ea a fost curăţiţă de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost acesta. Ea a fost apoi vestită de Dumnezeu şi de profeti că va avea o deosebită cinste, cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfânt. Despre Ioan Botezătorul ştim că a fost cel mai mare între profeţi (Luca 7, 28), deoarece însăşi venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Matei 3, 1; Isaia 44, 3). Sf. Fecioara Maria este însă cea dintâi între sfinţi, de aceea şi cinstirea ei este preacinstire .
184. Dar în Sf. Scriptura se vorbeşte de nişte “fraţi” ai Domnului. Care sunt aceştia ?
Este adevarat că în Sf. Scriptura se vorbeşte de astfel de “fraţi”. Sfânta Evanghelie ne spune că, odată când predica Iisus: “încă grâind El mulţimilor, iată mama Lui şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El” (Matei 12, 46; Luca 8, 19). Altă dată, când predica în sinagoga din Nazaret, iudeii se mirau întrebând: “Au nu este Acesta feciorul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fratii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi?” (Matei 13, 55-56; vezi şi Mareu 6, 3; alte locuri despre “fraţii” Domnului: Ioan 2, 12 şi 7, 3; Fapte 1,14; I Cor. 9, 5; Gal. 1.19). Aici sunt daţi chiar cu numele de “fraţii” Domnului. Dar lucrul sigur e că aceştia n-au fost fiii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte Marii, numită în Sfânta Scriptura uneori “cealaltă Marie” sau “Maria lui Cleopa”. Despre aceasta se spune că era mama lui Iacov şi Iosi, doi din pomeniţii fraţi ai Domnului. “Şi erau acolo multe femei, privind de departe,… între care era Maria-Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi” (Matei 27, 55-56; 28, 1; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 19, 25). Aceşti aşa zişi “fraţi” ai Domnului erau nişte veri sau alte rude ale Lui, căci în Sfânta Scriptură se numesc “fraţi” şi alte rude mai apropiate. Aşa, Avraam numeşte pe Lot “frate”, deşi îi era nepot de frate (Fac. 11, 27; 12, 5; 14, 12, 14, 16).
185. Dacă Mântuitorul n-a avut după El fraţi, în ce înţeles Se numeşte El “întâiul născut” (Matei 1, 24) ?
În Vechiul Testament “întâiul născut”, atât dintre oameni cât şi dintre animale, era închinat lui Dumnezeu (les. 13, 2). De aceea chiar dacă nu mai erau după el alţi născuţi, se numea tot “întâiul născut” şi nu “singurul născut”, pentru că “întâiul născut” înseamnă sfinţit, închinat lui Dumnezeu. Prin el se câştigă mila de la Dumnezeu pentru oameni. La oameni primul născut era ca un fel de preot pentru fraţii săi în faţa lui Dumnezeu, iar la animale era adus ca jertfă lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos a primit numele de «întâiul născut», deşi a fost “singurul născut”, ca să se arate că El, ca om, e întâiul născut la viaţa cea nouă dintre toţi fraţii “ca să fie El întâiul născut între mulţi fraţi” (Rom. 8, 29). Pe de altă parte El a fost atât preotul adevărat, cât şi jertfa adevărata pentru toţi oamenii, câştigând de fapt iertarea pentru toţi .
186. De ce numim pe Sf. Maria nu numai “Pururea Fecioara”, ci şi “Prea Curata” ?
Pentru că ea n-a săvârşit nici un păcat, nici cu gândul, nici cu cuvântul, nici cu lucrul. Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbeşte îngerul când îi vesteşte că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. “Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine” (Luca 1, 22). Mărturisirea lui Mitrofan Critopol spune: «Fiindcă a fost rânduită de Dumnezeu spre un scop mare şi cu totul deosebit… i s-a dat de Dumnezeu un mare şi deosebit dar, acela de a nu păcătui» 182 (Cap. XVII). Desigur darul acesta s-a întâlnit cu străduinţa ei cu totul deosebită de a trăi în curăţie deplină. Ea e Prea Curata însă şi pentru că în acelaşi timp, în care i s-a dat puterea de a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naşte, a fost “curăţită” de păcatul strămoşesc. Sf. Ioan Damaschin zice: «Deci, după consimţământul Fecioarei, Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dându-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte» 183 (Dogmatica, cartea III, cap. II, trad. cit., p. 147). Fecioara nu s-a zămislit fără păcatul strămoşesc, cum susţin unii, căci îngerul îi spune: “Nu te teme Marie, că ai aflat har la Dumnezeu” (Luca 1, 30), deci harul acesta l-a primit în timpul vieţii ei, iar nu de la zămislirea ei. Altfel unde ar mai fi fost strădania ei după curăţie, pe care luând-o în seama Domnul, a hotărât să Se întrupeze din ea ?
187. De ce numim pe Fecioara şi “Născătoare de Dumnezeu”, sau “Maica lui Dumnezeu” ?
Pentru ca Cel ce S-a născut din ea, după firea omenească, e însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Iisus Hristos e o singura persoană în două firi: e persoana lui Dumnezeu Cuvântul, Care ca Dumnezeu, sau ca persoană a firii dumnezeieşti, e născut dinainte de veci din Tată, iar ca om, sau ca persoana a firii omeneşti, e născut în timp din Fecioara Maria. Una şi aceeaşi persoană S-a născut şi din Tatăl şi din Maria: din Tatăl după firea dumnezeiască, din Maria după firea omenească. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi Fiul Mariei. Nu se poate spune că din Fecioara s-a născut numai firea omenească a lui Hristos, căci nu se naşte o fire, ci se naşte o persoană prin acea fire. Iar persoana firii omeneşti a lui Iisus Hristos era însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dacă n-am recunoaşte că Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu, n-am socoti persoana născută din ea şi Dumnezeu, ci numai om. Iar dacă Iisus ar fi fost numai om, nu ne-ar fi putut mântui. Întreaga noastră mântuire îşi are deci temelia în faptul că Sf. Fecioara Maria a fost Născătoare de Dumnezeu. Cine nu crede în aceasta, nu crede că a fost mântuit, căci nu crede că Iisus Hristos, născut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu. De aici se vede cât de mult greşesc cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria, ca Maica Domnului. Ei nu cred îngerului Gavriil, care spune Fecioarei: “Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune că la plinirea vremii “a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din femeie” (Gal. 4, 4). Sfânta noastră Biserică cinsteşte pe Fecioara că Născătoare de Dumnezeu în cântări neasemănat de frumoase: «Primit-ai în pântece pe Cuvântul şi ai purtat pe Cel ce poartă toate şi ai hrănit cu lapte, ceea ce eşti curată, pe Cela ce hrăneşte toată lumea». Sau iarăşi: «cea din veci se descoperă astăzi! Dumnezeu Cuvântul, Fiu Fecioarei Se face» 184 (Acatistul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu).
188. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om deplin, om întru toate asemenea nouă, de ce S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara şi nu S-a născut ca orice om pe cale firească ?
Din două motive S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioara: întâi ca să se arate că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca om şi mântuirea noastră nu puteau atârna de puterea omenească, ci de hotărârea lui Dumnezeu. Al doilea, pentru că, deşi S-a făcut om întru toate asemenea nouă, El S-a zămislit fără păcatul strămoşesc cu care se zămislesc toţi oamenii. Dar zămislirea fără de păcatul strămoşesc nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt, Care a păstrat-o pe Sf. Fecioara curată de orice întinare. Astfel, Iisus Hristos S-a născut fără de păcat strămoşesc. Dar El n-a săvârşit păcat nici după aceea. Şi nu numai că n-a săvârşit păcat, dar nici nu putea săvârşi.
189. De ce nu putea săvârşi păcat ?
Pentru că Cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu însuşi, anume Fiul lui Dumnezeu Care Se face om pentru noi. Cel ce lucrează cele ale firii este persoana însăşi. Or, în Iisus Hristos, Cel ce lucrează prin firea omenească este Dumnezeu însuşi, Care lucra în acelaşi timp şi prin firea Sa dumnezeiască. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, nici nu putea păcătui. Dacă ar fi putut păcătui Iisus Hristos, însuşi Dumnezeu ar fi putut păcătui. Dar Dumnezeu nu poate păcătui, căci păcatul e faptă împotriva lui Dumnezeu şi cum ar fi putut Dumnezeu lucra împotriva Sa ?
190. Dar dacă n-a putut păcătui, a mai fost El om adevărat ?
Da, a fost, căci păcatul nu ţine de firea omenească. Adam, la început, n-a avut păcatul în fire. Păcatul, dimpotrivă, ştirbeşte firea, o slăbeşte. Viaţa, după fire, o redobândeşte omul de-abia când scapă de păcat, spun Sfinţii Părinţi.
191. Dar dacă Iisus Hristos n-a putut păcătui, cum se înţeleg ispitele cu care s-a apropiat Satana de El şi cum mai este El pildă pentru noi ca să luptăm cu păcatul ?
Mântuitorul n-a putut păcătui şi nici o înclinare spre păcat nu se afla în El. Dar El a moştenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimaşe: foamea, setea, trebuinţa de odihnă, de somn, frica de moarte, putinţa de a suferi durere. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L ispiti să şi le astâmpere într-un fel cum nu trebuia, adică mai mult decât trebuia, sau când nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o înlăuntrul Său şi a răbdat cu bărbăţie ostenelile, foamea, durerea şi a biruit frica de moarte. În aceasta El ne este pildă şi nouă. Căci dacă răbdăm şi noi, ca El, ostenelile şi durerile, putem respinge şi noi ispita. Iar de răbdat putem răbda şi noi, căci şi noi îl avem pe El în noi.
192. Vorbeşte Sfânta Scriptură despre lipsa de păcat a Mântuitorului ?
Da. Chiar Mântuitorul spune către iudei: “Cine dintre voi Mă vădeşte pe Mine de păcat?” (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arată că Iisus Hristos a fost fără de păcat, dar că în acelaşi timp a purtat neputinţele noastre de pe urma păcatului şi a fost ispitit. “Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evr. 4, 15).
193. A fost de trebuinţă pentru mântuirea noastră ca Iisus Hristos să fie fără de păcat ?
Da. Numai fiindcă “n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru păcatele Sale, ci “pentru fărădelegile noastre”, răscumpărându-ne de ele (Isaia 53, 5, 9). Numai fiindcă a fost fără păcat, a putut da Tatălui o viaţă curată de ascultare, răscumpărând neascultarea noastră. Numai fiindcă a fost fără de păcat, moartea nu L-a putut ţine, căci n-avea drept asupra Lui, ci a înviat, ca după El să înviem şi noi toţi, cei ce credem în El. Şi numai fiindcă a fost fără păcat, ne este şi nouă pildă de viaţă neprihănită.
194. Care este articolul al IV-lea din Simbolul Credinţei ?
Articolul al patrulea din Simbolul Credinţei este: “Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat”.
195. Ce cuprinde acest articol în întregul lui ?
Dupa ce articolul III ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască, articolul IV ne spune cum ne-a mântuit El, odată ce S-a făcut om. Căci a trebuit mai întâi ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om şi apoi să ne mântuiască .
196. Când a început Iisus lucrarea de mântuire a omului ? Trebuie să despărţim cu totul întruparea Domnului de lucrarea Lui mântuitoare ?
Nu trebuie să le despărţim. Desigur, altceva este aprinderea focului şi altceva fierberea apei. Dar apa începe să se încălzească, deci să înainteze spre fierbere, chiar în clipa aprinderii focului. Tot aşa, altceva e întruparea şi altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mântuit. Totuşi mântuirea noastră a început chiar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Căci chiar prin întrupare a făcut început înnoirii firii noastre luată de El, fără de păcat. Dar ca să fie izbăvită de păcat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi dea firea Sa omenească la moarte pentru noi toţi. Pe de altă parte numai prin moarte a scăpat El firea Sa omenească şi de slăbiciunile ei: de foame, de osteneală, de boală, de durere, de moarte. Răbdându-le pe toate acestea cu tărie până la capăt, a făcut firea Sa omenească mai tare ca ele, a scăpat-o de ele şi totodată ne-a răscumpărat pe noi toţi de păcat şi de moarte. Aşadar, mântuirea începe cu întruparea. Dar deplin ea se înfăptuieşte prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce şi prin învierea Lui. Biruinţa se câştigă prin luptă. Dar primul pas spre ea s-a făcut prin aşezarea ostaşilor în linie de bătaie. Sf. Atanasie spune: «După cum dacă un împărat coboară într-un oraş şi îşi ia locuinţă într-una din casele din el, nu numai că acest oraş primeşte o cinste mare, dar nici un duşman sau tâlhar nu îndrăzneşte să-l atace, căci chiar şi numai prezenţa împăratului este pentru el o pavăză, tot astfel şi împăratul cerurilor: din moment ce a coborât în ţinutul omenirii noastre şi a locuit într-un trup ca al nostru toate atacurile duşmanilor contra omului au fost înfrânte, iar stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat» 185 (Despre întruparea Cuvântului, cap. IX, P. G., XV, col. 1120; vezi şi Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, în “P.S.B.”, traducere, introducere şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1987, p. 101).
197. De ce “S-a răstignit (Domnul) pentru noi” ?
În urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supusi pedepsei morţii (Rom. 5, 12), ca unii care dispreţuiau mărirea lui Dumnezeu. În acelaşi timp moartea era urmarea slăbiciunii şi a tulburării, intrate în firea noastră prin păcat, datorită faptului că firea noastră trăia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost aşezată în toate şi pe care trebuie să o păzească toate. Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la moarte veşnică. Însă nici nu putea lăsa dispreţuită mărirea Sa şi nerestabilită în firea omenească Legea Sa. Unde nu e respectată o rânduială, e o tulburare necontenită, care alungă liniştea şi face cu neputinţă propăşirea în bine. Deci, numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, găsindu-se cineva, chiar din partea lor, care să restabilească în firea sa omenească respectul Legii dumnezeieşti şi să rabde pedeapsa morţii cerută de mărirea dumnezeiască, dar nu pentru păcatul său, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, aşadar, un om fără de păcat şi în acelaşi timp un om care să valoreze cât toţi oamenii şi chiar mai mult decât toţi oamenii laolaltă. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care să îndeplinească aceste condiţii. De aceea, în înţelepciunea Sa, a făcut Dumnezeu pe însuşi Fiul Său om fără de păcat. Acesta a restabilit prin viaţa Sa curată respectul Legii lui Dumnezeu în firea Sa omenească şi prin moartea Sa a răscumpărat pe fraţii Săi de la pedeapsa morţii. De aceea S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi.
Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii căutau să dea lui Dumnezeu ceva în schimb pentru viaţa lor. Dar vieţile de animale erau de mai puţin preţ decât viaţa lor. De aceea oamenii nu puteau scăpa prin ele. Trebuia o jertfă de acelaşi preţ cu viaţa lor şi chiar de un preţ mai mare ca viaţa lor întinată. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, vărsând un sânge mai de preţ decât al tuturor animalelor şi al tuturor oamenilor şi răscumpărând prin el pe oameni de toate păcatele. Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfa adevărată şi preotul care a adus-o, câştigând de fapt mântuirea noastră. “Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Ca de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14). Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din doua: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut ca adevărată şi hotărârea şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătosilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi” 186 (Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349).
198. De ce a trebuit sa moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe cruce ?
Pentru mai multe pricini. Însemnăm câteva:
a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume;
b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla;
c) dar mai ales pentru ca moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut, 21, 23; Gal. 3, 13) şi la ea erau osândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticăloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoasa faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă fapta a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră;
d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.
Aşadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă. Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: “Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii pusi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui” 187 (Cuvânt ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9).
199. Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruşinoasă şi dureroasă pentru Domnul, e bine să o cinstim ?
Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul a îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul, pe de altă, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o slăvim. Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma neascultării tale ? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta ? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă de tine şi sporeşti căinta ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe Cruce ? Nu, ci pururea şi-o aminteşte şi ne-o aminteşte, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înţelege de moartea Sa pe cruce. “Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Cor. 11, 26). La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce. Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gândi la ea decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit “semnul Fiului Omului”, Ea se va arăta pe cer împreuna cu Ei (Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (les. 29, 37).
200. Mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti Crucea ?
Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteste puterea lui Dumnezeu: “Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. 1,18). Şi iarăşi:,, Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El. Sfânta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. “Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,… ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-î împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup. prin cruce, omorând prin ea vrăjmaşia” (Efes. 2, 14-16). ” Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, pe cele de pe pământ, cu cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Col. 1, 19-21). ,, Ştergând zapisul ce era asupra noastră, căci ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe orice. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Col. 2,14 şi 15). Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1). Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea. Crucea e semnul care apară pe cei ce-l au în frunte (lez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4). Mântuitorul însuşi spune: “Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, ca luptă împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, că şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţă faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?
201. De ce s-au pus în Simbol cuvintele: “în zilele lui Ponţiu Pilat” ?
Ponţiu Pilat nu era o persoană particulară, ci un deţinător al puterii de Stat. Amintindu-l în Simbol, Sfinţii Părinţi au voit să arate că răstignirea lui Hristos e un fapt sigur din istorie, întâmplat la o dată fixă. Deci nu e o născocire a fanteziei, căci aceasta nu fixează născocirile ei la date fixe. Apoi, Părinţii au vrut să arate că răspunderea pentru răstignirea lui Hristos o poartă întreaga omenire, pentru că autoritatea de Stat lucrează în numele tuturor. Iisus n-a fost răstignit de nişte răufăcători de rând, ci de autoritatea publică în numele legii. Prin aceasta se arată cât de jos ajunseseră legile şi orânduirile publice omeneşti din acea vreme, adică tot ce aveau oamenii mai bun. Dacă legea omenească, menită să apere binele, L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu la moarte, atunci la ce nu s-ar fi putut astepta El de la nişte răufăcători de rând ?
202. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele: “şi a pătimit”, odată ce s-a spus ca “S-a răstignit” ?
Cuvintele “şi a pătimit” arată încă o dată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat şi a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, până la moarte. Dar a pătimit numai cu trupul, nu şi cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sf. Ioan Damaschin zice: «Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup» 188 (Dogmatica, cartea m, cap. XXVI, trad. dt., p. 227).
203. Alt înţeles nu mai au cuvintele “şi a pătimit” ?
Da. Iată şi acest înţeles: Fiul lui Dumnezeu, deşi n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastra şi păcatele ei, a luat totuşi slăbiciunile noastre: trebuinţa de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putinţa de a muri şi putinţa de a suferi durere trupească şi sufletească. Dar din potolirea trebuinţei de mâncare, de sete de odihnă, Iisus nu Şi-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cât cerea trebuinţa, respingând toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scapă de moarte şi de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omeneşti, ca să sufere pentru noi durerea până la capătul ei, adică până la moarte. El ştia că păcatul a intrat în firea omenească şi se menţine în ea prin dorinţa de plăcere şi prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărât să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdând durerea până la capăt, a întărit firea în aşa fel, ca a scos din ea şi acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte şi însăşi moartea, în firea Sa omenească şi, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morţi la viaţa cea fără de moarte. «Cu moartea pe moarte a călcat». Dar Hristos a învins moartea şi din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. «Deci toata firea noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul într-o neascultare, se menţinea de-a lungul întregului lanţ de naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osândă, peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca obârşie a naşterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, – pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morţii -, ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morţii în însuşirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morţii, nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină a vieţii veşnice. Astfel, precum viaţa lui Adam din plăcere s-a făcut maică a morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El era liber de plăcerea lui Adam) se face născătoare a vieţii veşnice” 189 (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, răsp. 61, în “Filocalia”, vol. III, Sibiu, 1948, pp. 337-338, 339). Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos, El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiinţat păcatul, care îşi are pricina în căutarea plăcerii şi tot prin durere a desfiinţat moartea.
204. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele “şi S-a îngropat”. Nu se înţelegea aceasta odată ce S-a răstignit ?
Prin aceste cuvinte se arată mai întâi că Iisus a murit cu adevărat. “încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet şi a fost aşezat ca orice trup mort în mormânt. În al doilea rând, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morţi. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici şi ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormântul gol ca o dovadă pentru învierea lui Iisus Hristos. Dar mormântul Lui a fost public. Ba chiar a fost păzit de slujitorii iudeilor care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii şi apoi să spună că a înviat (Matei 27, 64). Deci golirea minunată a mormântului e o dovadă a învierii.
205. Unde a fost sufletul Domnului în timpul cât trupul Lui a stat în mormânt ?
Sufletul Lui s-a coborât la iad (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toţi oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoşesc, sau cu păcate personale, şi cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieşi de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca să întoarcă prin propovăduirea Sa pe păcătoşii din iad, căci acolo nu se mai pot schimba sufletele. Asadar, sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc. El s-a dus acolo ca împărat, eliberând de acolo pe drepţii din Vechiul Testament, care muriseră cu credinţa în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului şi a morţii veşnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborând la iad a făcut cunoscut tuturor celor de acolo biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci şi celor care nu se folosesc de ea din pricina că nu au crezut în venirea Lui. În acest înţeles trebuie explicat locul din 1 Petru 3, 18-20: “Căci şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă, pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în inchisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă”. Dintre Sf. Parinţi vorbeşte clar despre coborârea Domnului la iad, cu acest scop, Sf. Irineu, care zice: «Hristos S-a coborât în cele ce sunt sub pământ şi le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au crezut în El. Şi au crezut în El toţi care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui şi au îndeplinit poruncile Lui: drepţii, patriarhii şi proorocii, cărora li s-au iertat păcatele ca şi nouă” 190 (Aduersiis Haereses, IV, 15). Iar Sf. Ioan Damaschin spune: «Sufletul îndumnezeit se coboara la iad, ca, precum a răsărit celor de pe pământ soarele dreptăţii, tot astfel să lumineze şi celor ce stau sub pământ, în întunericul şi umbra morţii; ca precum a predicat celor de pe pământ pace… devenind celor credincioşi cauză a mântuirii veşnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredinţă, tot astfel şi celor din iad» 191 (Dogmatica, cartea III, cap. XXIX; trad. Pr. D. Fecioru, p. 231).
206. Dar cu Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, ce s-a întâmplat în timpul morţii ?
Ea a rămas unită cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad. Căci dacă s-ar fi despărţit de trupul şi de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus la iad n-ar mai fi fost şi Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormânt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: «Chiar dacă a murit ca om şi chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărţit de trupul Lui prea curat, totuşi Dumnezeirea nu s-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de trup şi astfel nici unicul ipostas nu s-a despărţit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvântului a fost şi ipostasul Cuvântului şi al sufletului şi al trupului. Niciodată, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decât ipostasul Cuvântului» 192 (Dogmatica, cartea III, cap. XXVII, pp. 228-229). Numai pentru că trupul a rămas unit cu Dumnezeirea în mormânt, n-a început să se strice şi numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului şi a eliberat pe drepţii de acolo. De aceea numeşte Sf. Ioan Damaschin sufletul Domnului care merge la iad “sufletul îndumnezeit”.
207. Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios şi sufletul Lui îndumnezeit numai după înviere ?
Este adevărat. Dar nestricăciunea şi îndumnezeirea au două înţelesuri. Trupul Domnului, înainte de înviere, a fost nestricăcios în înţelesul că nu se putea desface în pământ, dar a fost stricăcios în înţelesul că suferea de foame, de sete, de oboseală, putea fi străpuns cu cuie şi putea muri, adică putea fi părăsit de suflet. De-abia după înviere devine nestricăcios în înţelesul că nu mai suferea nici o trebuinţă materială, nu mai suferea durere, nu mai poate muri 193 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. XXVIII, trad. dt.). Aceasta este şi deplina îndumnezeire a trupului. Tot două înţelesuri are îndumnezeirea sufletului. Înainte de înviere sufletul era îndumnezeit în înţelesul că voinţa şi lucrarea sa erau îmbogăţite, călăuzite şi străbătute de Dumnezeirea Cuvântului. Dar după înviere e îndumnezeit în înţelesul că lucrarea lui e străbătuta cu totul de lucrarea Dumnezeirii.
208. Care este articolul al V-lea din Simbolul Credinţei ?
Este următorul: “Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”.
209. Ce însemnătate are pentru noi faptul că Hristos “a înviat” ?
Cea mai mare însemnătate. Învierea lui Hristos ne arată că am fost cu desăvârşire mântuiţi. Căci, în primul rând, ea ne dă asigurarea că tot ce a spus Iisus Hristos e adevărat, deci şi aceea că El este Fiul lui Dumnezeu şi că moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastră din robia păcatului şi împăcarea noastră cu Dumnezeu. În al doilea rând, învierea lui Hristos ne asigură că moartea ce domnea peste firea noastră a fost învinsă, că trupurile noastre nu vor rămâne veşnic prefăcute în ţărână, ci vor invia. Căci trupul lui Hristos e pârga firii noastre şi precum El a înviat, aşa vor învia şi trupurile noastre. Astfel, învierea lui Hristos e temelia credinţei noastre. Dacă n-ar fi inviat El, tot ce a spus El n-ar fi căpătat adeverire şi nici noi n-am avea siguranţă că înviem. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: “Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci şi cei ce au adormit întru Hristos au pierit… Iar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătura (a învierii) celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Ca precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 17-18, 20-22).
210. Învierea lui Hristos înseamnă numai revenirea trupului mort la viaţă dinainte de moarte sau înseamnă şi o prefacere a acelui trup ?
Învierea nu e numai o revenire a trupului la viaţa dinainte de moarte, ci înseamnă şi o prefacere totală a trupului. Ea e o treaptă nouă şi cea din urmă pe drumul mântuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mântuire a lui Hristos nu s-a încheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desăvârşită prin înviere. Dacă lucrarea Lui de mântuire ar fi constat numai în răscumpărarea vieţii noastre cu viaţa Lui, ea s-ar fi isprăvit cu moartea Lui. Şi atunci viaţa Lui şi a noastră, după înviere, nu s-ar fi deosebit prea mult de cea dinainte de moartea lui Hristos pe Cruce. Dar lucrarea de mântuire a constat şi într-o desăvârşire a firii noastre, slăbită de păcat, iar desăvârşirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos întâi în firea Sa, până la capăt, ca apoi, prin împărtăşire din ea, să se desăvârşească şi firea noastră. Şi capătul acesta al desăvârşirii firii noastre în Sine, l-a ajuns Iisus prin învierea Lui. Astfel, trupul nostru care va învia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desăvârşit, după asemănarea lui Hristos cel înviat.
211. În ce fel s-a prefăcut trupul Domnului prin înviere ? Ce a însemnat învierea lui Hristos pentru firea omenească a Lui, mai întâi, ca să ştim ce va însemna ea şi pentru noi toţi, atunci când ne vom împărtăşi de ea ?
Am spus mai înainte că prin înviere trupul Domnului a ajuns nemuritor şi liber de trebuinţele materiale şi de durere. Aşa vor ajunge şi trupurile noastre înviate. Prin înviere, Hristos a scos din firea noastră stricăciunea şi moartea. Chiar dacă El a mâncat după înviere, n-a făcut-o din trebuinţă, ci ca sş «învedereze adevărul învierii” 194 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea IV, cap. I, trad. Pr. D. Fecioru, p. 235). Apoi, trupul Domnului a devenit luminos şi plin de slavă, aşa cum s-a arătat o clipă pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui s-a arătat în El în toată strălucirea, ca pe Tabor, deşi oamenii n-o puteau vedea pentru că nu Se coborâse încă Duhul Sfânt peste ei. Aşa vor fi şi trupurile noastre după înviere. Căci zice Apostolul Pavel: “Aşa este învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamnă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44).
212. De ce s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: “a treia zi, după Scripturi” ?
Aceste cuvinte sunt luate din 1 Corinteni 15, 3, 4, unde Apostolul Pavel scrie: “Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, cum că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi cum că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi”.
213. Ce înseamnă “după Scripturi” ?
Că Hristos a murit şi a înviat întocmai cum s-a prevestit despre El în Vechiul Testament, adică toate acestea s-au întâmplat “potrivit Scripturilor”. Această adeverire a Scripturilor arată iarăşi Dumnezeirea lui Iisus Hristos şi planul dumnezeiesc al mântuirii, pregătit de mai înainte . În capitolul 53 de la Isaia e scris: “Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui. Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (v. 8 ). Iar în Psalmul 15 se spune: “Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (v. 10). Învierea de a treia zi a fost închipuită de petrecerea timp de trei zile şi trei nopţi a lui Iona în pântecele chitului, precum însuţi Domnul a spus: “Neam viclean şi desfrânat cere semn şi semn nu i se va da lui, decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 39, 40).
214. Ce spun Sfintele Scripturi despre înviere ?
Sfintele Scripturi vorbesc în multe rânduri despre Învierea Domnului. Sf. Apostol Pavel dă un şir întreg de fapte care dovedesc că Mântuitorul a înviat cu adevărat (I Cor. 15,1-20), iar Sfinţii Evanghelişti istorisesc cu de-amănuntul cum s-a întâmplat marea minune a învierii (Matei 28, 1-10; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-12, 15-31, 36-50; Ioan 20 si 21).
215. Care este articolul al VI-lea din Simbolul Credinţei ?
Acest articol este: “Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”.
216. Ce ne învaţă articolul VI al Simbolului ?
Acest articol ne învaţă că, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit «coborându-Se din cer», adică făcându-Se om, dupa înviere S-a umplut de slavă dumnezeiască şi după firea Sa omenească, înălţându-Se cu trupul la cer şi şezând de-a dreapta Tatălui, adică la locul cel mai de cinste. De aici se desprind două lucruri:
a) că Dumnezeu, Iisus Hristos a fost totdeauna în sânul Tatălui şi în tot locul;
b) după înălţare, Iisus este cu trupul numai în cer, nu şi pe pământ, dar în chip tainic Se afla şi în dumnezeiasca Euharistie, din clipa în care pâinea se preface în Trupul Său, iar vinul în Sângele Său.
Acest articol ne arată şi mai mult marea cinste cu care a îmbrăcat Dumnezeu pe oameni. Fiul lui Dumnezeu n-a lepădat după înviere firea noastră, ci S-a suit cu ea la cer, stând ca un om pe tronul dumnezeiesc, cârmuind lumea şi ajutându-ne să ne facem şi noi dupâ chipul Său. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut ca unul dintre noi, dar acest Unul dintre noi S-a înălţat la cinste dumnezeiască şi cârmuieşte lumea.
217. Care este articolul al VII-lea din Simbolul Credinţei ?
Este acesta: «Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit».
218. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui ?
El ne spune că slava dumnezeiască, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om, se va arăta tuturor, atunci când va veni să judece lumea. Precum după înălţare, Tatăl I-a dat locul cel mai de cinste, aşezându-L la dreapta Sa, aşa Se va arăta atunci tuturor în acest rol de cinste, Tatăl dându-I să facă judecată tuturor. “Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl Care L-a trimis” (Ioan 5, 22-23). Iisus Hristos îi va judeca pe toţi câţi au fost de la facerea lumii şi câţi vor fi până la sfârşitul ei. Nimeni nu va scăpa de această judecată a Lui. Vor fi chemaţi şi morţii la judecată.
219. Din ce cauză îi va da Tatăl Fiului Său întrupat, Iisus Hristos, să facă judecată ?
Dumnezeu voieşte ca oamenii să fie judecaţi printr-un om, care le cunoaşte şi slăbiciunile cu care au avut de luptat, căci le-a purtat El însuşi, dar şi măsura în care pot să se ridice deasupra lor, căci El însuşi S-a ridicat. El are apoi şi dreptul să-i judece, pentru că le-a dat, prin jertfa Sa pentru ei, puterea să scape de păcat şi de osândă. Cum va face această judecată, vom vedea când se va vorbi despre viaţa viitoare. Aici spunem numai că la judecata de apoi El îi va reţine pe unii lângă Sine, pentru veşnica fericire, iar pe alţii îi va trimite departe de Sine, spre veşnica chinuire, după cum L-au iubit pe El, ca chip al omului desăvârşit, şi s-au silit să se facă asemenea Lui, iubind pe semeni cum i-a iubit El, sau n-au făcut aceasta. El va fi Judecatorul desavârşit şi măsura sau legea desăvârşită, dar totuşi potrivită puterilor omeneşti, după care vor fi judecaţi oamenii, aşa cum El a fost Arhiereu desăvârşit şi jertfa desăvârşită adusă pentru ei.
220. Ce trebuie să înţelegem îndeosebi prin cuvintele: “Şi iarăşi va să vină cu slavă”?
Aceste cuvinte înseamnă că, dacă prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ “coborându-Se”, a venit în chip de rob, S-a smerit, ca să nu silească pe nimeni să-L primească şi să creadă în El, ci ca fiecare să se poată decide în toată libertatea, a doua oară va veni cu “slavă”. Dumnezeirea Sa va scălda atunci în lumina trupul Său şi va umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o adeverire a credinţei lor de mai înainte şi de spaimă pe cei ce nu au crezut mai înainte în El. Atunci nu va mai veni singur şi necunoscut, ci înconjurat de sfinţii îngeri şi cu mare strălucire dumnezeiască. Şi toţi se vor aduna tremurând în faţa Lui aşteptând Judecata. “Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30). “Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). Până şi stihiile lumii se vor înfricoşa de slava Lui, “Şi am văzut un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20, 11).
221. Ce înseamnă cuvintele: “A Cărui împărăţie nu va avea sfârşit” ?
Aceste cuvinte ne spun că stăpânirea lui Iisus Hristos ca om şi slava Lui nu vor înceta vreodată, ci vor dura veşnic. Căci, pe de o parte, Iisus Hristos nu e numai un om a cărui slavă să fie luată vreodată de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu nu va lepăda niciodată firea Sa omenească, nu va înceta în veci să fie şi om, deci om plin de slava dumnezeiască. Deci, nici cinstea dumnezeiască a omenităţii noastre nu va înceta vreodată, ca să apară alt neam de fiinţe mai înalt. Împărăţia fără sfârşit a lui Iisus Hristos a fost anunţată de îngerul Gavriil (Luca 1, 33). Este drept că Apostolul Pavel spune că la sfârşit Iisus va supune toate Tatălui şi apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar aceasta înseamnă aducerea lumii întregi la supunere faţă de Tatăl şi încetarea lucrării Sale mântuitoare ca o lucrare deosebită a Sa, primită la întrupare.

Despre Duhul Sfânt

222. În care articol din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre Duhul Sfânt ?
În articolul al VIII-lea.
223. Care este acest articol ?
Este următorul: «Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci».
224. Ce înseamnă: “Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit” ?
Aceste cuvinte arată că Sfântul Duh este întru totul egal cu Tatăl şi cu Fiul, fiind ca şi Ei veşnic, atotputernic, atotştiutor, pretutindeni de faţă, cuvenindu-I-se aşadar aceeaşi închinare şi slavă ca şi Tatălui şi Fiului. Dar nu numai atât. Cuvintele acestea nu arată numai că Duhului i se cuvine aceeaşi închinare şi cinste ca Tatălui şi Fiului, ci şi că atunci când ne închinăm şi dăm slavă Tatălui şi Fiului trebuie să ne închinăm şi să dăm slavă şi Sfântului Duh, căci e nedespărţit de Aceia, fiind a treia persoană dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că Sfântul Duh este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cum am văzut că este şi Fiul de o fiinţă cu Tatăl. Sfântul Duh este în Tatăl şi în Fiul, precum şi Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh şi Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Toţi trei au o singură fiinţă, voinţă, putere şi slavă, o singură Dumnezeire, arătată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, aşa cum soarele are disc, raza şi lumină, dar e un singur soare 195 (Sf. Atanasie cel Mare, întrebări oarecare, întrebarea 4, la Atanasie de la Paros, Epitoma dumnezeieştilor dogme, Mănăstirea Neamţ, 1816, p. 230).
225. Avem temeiuri pentru această învăţătură în Sfânta Scriptură şi în Sfinţii Părinţi ?
Da, avem. Sfântul Duh e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, când îi spune lui Anania: “Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt… N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfânt e în Dumnezeu, adică în Tatăl şi în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotştiutor: “Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el ? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10-11). Dar ca Duhul Sfânt e totuşi o persoană deosebită de Tatăl şi de Fiul, însă de aceeaşi cinste cu Ei, vedem din porunca Mântuitorului, Care trimite pe Apostoli să boteze pe oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19).
Cele trei persoane ale Sfintei Treimi nu sunt nici despărţite, căci au împreună o singură fiinţă, nici amestecate, căci sunt trei ipostasuri şi nu unul. Sf. Ioan Damaschin spune: «între ipostasurile Dumnezeirii nu există deosebire de voinţă, sau de gândire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea care dau naştere în noi la vreo deosebire cu totul adevărată . Pentru aceea nu spunem că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei Dumnezei, ci din contra, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu… Căci, după cum am spus, ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, în înţelesul că ele sunt unele în altele… Ele nu sunt despărţite unele de altele şi nici împărţite în ce priveşte fiinţa» 196 (Dogmatica, cartea I, cap. VII, trad. dfc, p. 32).
226. Ce înseamnă cuvintele “Care de la Tatăl purcede” ?
Cuvintele acestea arată că Duhul Sfânt e din Tatăl, dar nu prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea şi prin ce se deosebeşte ea de naştere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinţi au luat aceste cuvinte întocmai aşa cum se afla în Evanghelia lui Ioan 15, 26 şi le-au pus în Simbolul Credinţei: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc din Sfânta Scriptură care vorbeşte despre purcederea Duhului Sfânt. Despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl atâta ştim, că ea e dinainte de veci, ca şi naşterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl şi Fiul fără Duhul. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veci. Aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui, tot astfel, din veşnicie, de când există Tatăl, există şi Fiul prin naştere şi Duhul Sfânt prin purcedere din Tatăl. O slabă imagine pentru a înţelege acest lucru ne dă Sf. Atanasie cu Adam, cu Eva şi cu Set . Adam e nenăscut, fiul lui e născut din el, iar Eva e luată din el în alt chip 197 (Întrebări oarecare, întrebarea 15, la Atanasie de la Partos, Epitoma dumnezeieştilor dogme, Mănăstirea Neamţ, 1816, p. 239). Se înţelege că nici o asemănare nu se potriveşte întocmai la Dumnezeu .
227. Am auzit că romano-catolicii şi protestanţii spun că Sfântul Duh purcede “şi de la Fiul” şi chiar au adaugat la Simbolul Credinţei aceste cuvinte . Cum susţin ei aceasta ?
Ei susţin că atunci când Mântuitorul zice: “pe Care Eu îl voi trimite de la Tatăl”, arată că şi El îl purcede pe Sfântul Duh. Dar noi spunem că trimiterea este altceva decât purcederea, că trimiterea Duhului Sfânt în lume încă nu se făcuse când vorbea Mântuitorul, pe când purcederea e din veci . De aceea vorbeşte Mântuitorul despre trimiterea Duhului Sfânt la viitor. Purcederea adică e veşnică, e mai presus de timp, pe când trimiterea în lume se face în timp . Purcederea veşnică a Duhului este de la Tatăl, trimiterea Lui în lume este de la Fiul.
228. Ce mai susţin romano-catolicii cu privire la purcederea Duhului Sfânt ?
Ei mai susţin că dacă Fiul îl trimite pe Duhul în lume, aceasta e un semn că îl şi purcede din veşnicie, că numai atunci e trimisă o persoană dumnezeiască de alta în lume, când primeşte şi existenţa veşnică de la ea. De pildă Fiul e trimis de Tatăl în lume, pentru că Se şi naşte veşnic din El. Dar noi le răspundem că şi Duhul Sfânt trimite pe Fiul în lume. Înseamnă, oare, aceasta, că Fiul Se naşte sau e purces şi din Duhul ? Nicidecum. Astfel Iisus Hristos spune despre Sine: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevestit săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiti cu inima…” (Luca 4, 18).
229. Ce spun Sfinţii Părinţi în privinţa purcederii Sf. Duh ?
Ei spun că Sf. Duh purcede numai de la Tatăl, că în Sfânta Treime e numai un izvor şi pentru Fiul şi pentru Sfântul Duh: Tatăl . Sf. Atanasie spune: «Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces” 198 (La Atanasie de la Paros, op. cit, întrebarea 4). «Dumnezeu şi Tătal, zice el, este singur pricinuitor celor doi şi nenăscut; iar Fiul, din singur Tatăl pricinuit şi născut; iar Duhul, din singur Tatăl pricinuit şi purces, iar prin Fiul în lume trimiţându-Se” 199 (Ibidem). La rândul său, Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl şi îl numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului». Sau: «Fiul şi Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza şi lumina sunt din soare” 200 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. dt., p. 24).
230. Când au adăugat cei din Apus, în Simbolul Credintei, cuvintele “şi de la Fiul” (Filioque) ?
Prima dată le-a adăugat un Sinod din Spania la 589. Dar la Roma s-au întrodus cu mult mai târziu. La 809 Papa Leon al III-lea, când i s-a cerut să se spună şi la Roma Simbolul cu acest adaos, s-a opus şi a poruncit să se scrie Simbolul pe două table de argint fără acest adaos. Mai târziu s-au adăugat aceste cuvinte şi la Roma, călcându-se porunca Sinoadelor ecumenice .
231. De ce e pomenit Sfântul Duh de obicei în rândul al treilea, după Tatăl şi după Fiul ?
Nu pentru că Sf. Duh ar fi mai mic decât Tatăl şi decât Fiul, căci toate câte le au Tatăl şi Fiul, le are şi Sfântul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru că orice lucrare săvârşită de Dumnezeu în lume e săvârşită de cele trei persoane dumnezeieşti în această ordine: porneşte din Tatăl, e înfăptuită de Fiul şi e desăvârşită de Sfântul Duh. “Că de la El şi prin El şi întru El sunt toate” (Rom. 11, 36). Ordinea în care pomenim cele trei persoane dumnezeieşti nu arată o deosebire de aşezare şi de rang înlăuntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o are fiecare în orice lucrare îndreptată asupra lumii.
232. De aceea vorbeşte şi Simbolul Credinţei despre Sfântul Duh după Tatăl şi Fiul ?
Da, pentru aceasta. Dar Simbolul se ocupă în chip deosebit cu mântuirea oamenilor. Deci, el vrea să arate că şi fapta mântuirii noastre a pornit, ca şi aceea a creării noastre, din Tatăl, a fost împlinită de Fiul şi acum e desăvârşită de Sfântul Duh. De altfel mântuirea e mai întâi o aşezare din nou a oamenilor în starea în care au fost făcuţi de Dumnezeu la început, că să poată fi apoi şi o ridicare a lor peste acea stare. Deci, precum Cel ce desăvârşea la început facerea era Duhul Sfânt, tot astfel Cel ce săvârşeşte acum readucerea oamenilor la starea de la început şi ridicarea peste ea e tot Duhul Sfânt .
233. De aceea e numit Duhul Sfânt, în Simbol, “Domnul de viaţă făcătorul” ?
Da, tocmai de aceea. El e Cel ce a umplut de viaţă cele făcute la început şi avea să le umple de o viaţă tot mai bogată . Şi El e Cel ce umple de o viaţă tot mai bogată. Şi el e cel ce umple de viaţă şi de tot mai multă viaţă pe cei mântuiţi din stricăciune şi din moarte de Iisus Hristos. “Duhul lui Dumnezeu se purtă pe deasupra apelor” (Facere I, 2) după ce au fost făcute, ca să pună viaţa în materie. Şi Duhul Sfânt s-a coborât în ziua Cincizecimii peste lume, prin Apostoli, dând naştere Bisericii. Numai unde suflă Duhul, se va naşte şi viaţa cea nouă (Ioan III, 8 ). “Duhul este care face viu” (Ioan VI, 63).
234. Dacă Duhul Sfânt e cel ce desăvârşeşte lucrarea pornită din Tatăl şi îndeplinită de Fiul, de ce se spune că Duhul Sfânt “a grăit prin Prooroci”, cum zice Simbolul de Credinţă, adică a pregătit mântuirea pe care avea s-o împlinească pe urmă Fiul ?
Într-adevăr, Duhul, grăind prin Prooroci, a pregătit omenirea pentru primirea Mântuitorului, vestind de mai înainte venirea Lui. Dar pe de altă parte şi aici Duhul este cel ce a adus lucrarea dumnezeiască a luminării în mintea Proorocilor. El este cel ce a dus până la capătul ei o lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume. În acest înţeles el este Duhul Adevărului şi călăuzeşte la tot adevărul (Ioan XVI, 13). Deci lui I se cuvenea să grăiasca prin prooroci. Desigur Duhul era nedespărţit de Cuvântul lui Dumnezeu, când grăia. Dar Duhul cobora Cuvântul în inima lor, îi făcea să-L audă, să-L înţeleagă. În Duhul Proorocii primeau Cuvântul. De aceea zic Proorocii necontenit: “Şi a fost Cuvântul Domnului către mine” (Ieremia I, 11). Dar gura care rostea Cuvântul în inima lor, în aşa fel, încât îl făcea să pătrundă în ea, era Duhul. Astfel, când spun Proorocii: “Şi a zis Domnul către mine” (Is. VIII, 1), trebuie să înţelegem că vorbesc de Duhul, căci şi Simbolul de Credinţă îi zice Duhului “Domnul”.
Sfântul Simeon noul Teolog zice: “Deci prin Cuvânt înţelegem Cuvânt înţelegem pe Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui, care grăieşte cuvinte negrăite, e Sfântul Duh. Precum zice Proorocul: “Gura Domnului a grăit acestea”, adică Duhul Domnului. Şi de ce Sfântul Duh se numeşte gura lui Dumnezeu şi Fiul se numeşte Cuvântul ? Fiindcă, precum cuvântul nostru, care este în sufletul nostru, se rosteşte şi se arată altora prin gura noastră nu cu alt chip e cu neputinţă să-l rostim sau să-l arătăm, decât prin vorbirea gurii, la fel şi Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, dacă nu se descopera prin Prea Sfântul Duh”.
235. Cum desăvârşeşte Sfântul Duh mântuirea noastră ? Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu ?
Am spus că Sfântul Duh desăvârşeşte orice lucrare dumnezeiască, îndreptată spre lume, deci şi lucrarea mântuirii. El e cel ce o aduce până în inima noastră, o sădeşte în străfundul cel mai adânc al inimii. El coboară de la Hristos în noi, dar ne şi leagă de Hristos; sau prin El, ne leagă Hristos de Sine şi prin Sine şi de Tatăl. Un om stă în faţa noastră, dar el se leaga de inima noastră prin glasul cu care îşi trimite cuvântul în noi. Aşa este Duhul, ca un glas cu care pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu, sau Iisus Hristos în noi. Duhul ne deschide ochii sufletului ca să vedem că Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca să primim pe Hristos, El ne descoperă pe Hristos. «Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul nu poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfânt», spune Sf. Simion Noul Teolog 202 (Cuvântul 59, op. cit., p. 306).
Prin Hristos avem întrare la Tatăl, dar prin Duhul avem întrare la Hristos. Hristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide această uşă. Duhul ne descuie “uşa” – Hristos (Ioan 10, 9) şi calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Şi ce altceva este cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei ? Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască. Uşa este Fiul, precum însuşi zice: “Eu sunt uşa” (Ioan 10, 9). Cheia uşii e Duhul Sfânt… şi casa e Tatăl. Luaţi seama deci: dacă cheia nu deschide, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos însuşi: “Nimeni nu vine la Tătal Meu, decât prin Mine» 203 (Cuvântul 59, op. cit., p. 306). Iar Sf. Irineu zice că Duhul pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnică 204 (Sf. Irineu, Contra ereziilor. 4, 20, 5, Migne, P. G., Vn, col. 1035).
Astfel, când se spune că Sfântul Duh desăvârşeşte mântuirea, prin aceasta nu se înţelege că nu mai avem legatură cu Hristos, ci că Sfântul Duh aduce în noi pe Hristos, cu firea Sa omenească desăvârşită prin jertfa de pe Golgota, şi făcută prin inviere nemuritoare, ca să treacă şi firii noastre curăţia, desăvârşirea şi nemurirea ei. Hristos vine în noi prin Duhul Sfânt. Noi vieţuim în Hristos prin Duhul Sfânt. Hristos este “Adevărul” (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povăţuieşte mintea noastră la tot Adevărul, umplându-ne de Adevăr, este Sfântul Duh (Ioan 16, 13); Hristos este “Viaţa” (Ioan 14, 6), dar Cel ce sădeşte în noi Viaţa, născându-ne din nou, făcându-ne vii, este Duhul de viaţă făcător; Hristos este “Lumina” (Ioan 8, 12), dar Cel ce ne luminează pe noi, adică face în ochii noştri sufleteşti lumina, ca să vedem pe Hristos, soarele dreptăţii, este Sfântul Duh. Căci după cum ochii trupului, dacă sunt orbi, nu pot vedea lumina din afară şi nu se pot uni cu ea, tot aşa nici sufletul, dacă n-are în sine pe Duhul ca lumină, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu şi nu se poate uni cu El.
236. Chiar persoana Duhului Sfânt e aceea prin care vedem pe Hristos şi ne unim cu El ?
Nu. Dacă ar fi chiar persoana Sfântului Duh, atunci ea s-ar face o proprietate a noastră, sau noi ne-am face una cu Duhul Sfânt. Unde se vorbeşte de Duhul, e vorba de lucrarea Duhului. Dar întrucât unde e lucrarea e şi cel ce lucrează, se poate spune că Duhul însuşi e în noi şi lucrează în noi, fără ca lucrarea însăşi să fie persoana Lui. Dar de aici se vede totodată că lucrarea aceasta nu e nici ceva creat, nu e o făptură, cum zic romano-catolicii, ci porneşte din fiinţa Lui şi prin urmare ne uneşte nemijlocit cu Dumnezeu. Şi întrucât prin lucrarea aceasta necreată lucrăm şi noi, iată că, având noi această lucrare în noi, lucrăm nu numai cu lucrarea noastră naturala creată, ci şi cu cea necreată, dumnezeiască, cu care lucrează Dumnezeu însuşi în noi, adică ne unim cu Dumnezeu în aceeaşi lucrare a Lui, ne îndumnezeim prin lucrarea Lui, la început mai puţin, iar cu vremea tot mai mult.
237. Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfânt ne uneşte cu Hristos şi lucreaza în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră, nu are un nume deosebit ?
Are. Lucrarea aceasta se numeşte harul dumnezeiesc. De aceea se spune că ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har.
238. Harul este numai al Duhului Sfânt, sau şi al celorlalalte persoane dumnezeieşti ?
Lucrarea aceasta numită har e comună tuturor celor trei persoane dumnezeieşti, pornind ca orice lucrare din fiinţa dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit şi har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, căci Hristos îl trimite pe Duhul în noi. “Harul Domnului nostru Iisus Hristos… să fie cu voi cu toţi” (II Cor. 13,14). Sau: “Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal. 1,3). De aceea prin harul care vine în noi, toate cele trei persoane dumnezeieşti se sălăşluiesc în noi. Dar întrucât Duhul e Acela care leagă harul de noi, harul se numeşte, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru că uşor poate fi numit cel care lucrează în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos în sine (Rom. 8, 9) înseamnă a avea harul Duhului Sfânt .
239. Este un singur har, sau sunt mai multe ?
Harul Mântuitor este unul singur şi el se dă tuturor. Dar, după trebuinţă sau însuşirea naturală a omului şi după puterea lui de a primi, harul împlineşte, pe lângă lucrarea de mântuire, – sau tocmai întrucât o împlineşte pe aceea, – şi acea trebuinţă a fiecăruia şi sporeşte însuşirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogăţie nesfârşită de lumină şi de putere dumnezeiască, din care primeşte fiecare cât poate. Această bogăţie de raze ale aceluiaşi izvor se numeşte dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului.
240. Care sunt harismele, darurile şi roadele Duhului ?
Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite şi neobişnuite, dându-se în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvânt aparte: harisme, deşi cu acest cuvânt se numesc în limba greacă a Sfintelor Scripturi şi darurile mai obişnuite. Astfel de harisme, ca aceea a proorociei, a vindecărilor şi altele, erau dese mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajută la răspândirea creştinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbeşte Sf. Apostol Pavel în 1 Corinteni, cap. 12.
Dintre darurile mai obişnuite, sunt pomenite mai ales şapte, după Isaia 11, 2: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe.
Iar ca “roade ale Duhului” pomeneşte Sf. Apostol Pavel următoarele: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal, 5, 22).
241. Afară de acestea, mai sunt şi alte daruri şi roade ale Duhului Sfânt ?
Da. Darurile şi roadele Sfântului Duh sunt aşa de multe, că nu se pot număra, pentru că bogăţia Duhului e nesfârşită, iar trebuinţele oamenilor, însuşirile lor naturale şi măsura în care pot primi pe Duhul Sfânt se deosebesc de la ins la ins. De aceea, unul şi acelasi Duh Sfânt sau har are nesfârşite lucrări. «Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sf. Grigorie Teologul, când mă gândesc la bogaţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos. Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi în înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o biserică. El mă îndumnezeieşte, El mă desăvârşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori, păstori, dascali» 205 (Cuvântul 31, (Teolog. 5), 29, Migne, P.G” XXXVI, col. 159; vezi şi Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. din greceşte de Pr. Gh. Tilea şi Nicolae I. Barbu, Bucureşti, 1947, p. 85 si 86).
Iar Sf. Vasile zice: «El e total prezent în fiecare şi peste tot . Împărtăşin-du-Se, El nu suferă împărţire. Când ne împărtăşim din El, El nu încetează a rămâne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie tuturor în aşa fel încât fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce această raza luminează pământul şi marea şi străbate cerul, tot aşa Duhul Se află în fiecare din aceia care-L primesc, ca şi când nu S-ar împărtăşi decât aceluia singur şi cu toate acestea El revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucură toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu e măsură» 206 (Cartea despre Duhul Sfant, IX, 22, Migne, P. G., XXXII, col. 108).
Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din acelaşi har, o spune însă mai ales Sf. Apostol Pavel. El zice că: “Darurile sunt de multe feluri”, dar toate “după harul care ne este dat nouă” şi înşiră o seamă dintre ele, punând întâi darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obişnuite, numite de el tot harisme: “Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; daca unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună” (Rom. 12, 6-9).
Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: “Roada Duhului este întru orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efes. 5, 9).
242. Dacă harul e o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru şi dacă prin el însuşi Duhul Sfânt lucrează în noi mântuirea, oare s-ar putea mântui omul şi fără de har ?
Nu, omul nu se poate mântui fără de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este de trebuinţă omului chiar de la început (Ioan 3,5). Harul pune începutul mântuirii în om şi nu omul prin stăruinţele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mântuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mântuiască. Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face aşa de statornic şi dintr-un cuget aşa de curat, încât să se sfinţească prin ele şi să se mântuiască . Omul are libertatea de a face binele şi câtă vreme e în robia păcatului strămoşeşc, dar aceasta e o libertate slăbită. Ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului.
Dar harul nu e de trebuinţă numai la începutul mântuirii omului, ci şi după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în aşa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuinţă de har. Binele statornic şi curăţia deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci şi al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Dacă mântuirea şi sfinţirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mântuirii. Sf. Apostol Pavel zice: “Deci, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. îmbracaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).
243. Dar dacă harul ne e totdeauna de neaparată trebuinţă pentru mântuire şi dacă mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem si noi vreo parte la lucrarea mântuirii noastre ?
Da, avem şi noi o parte. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră, totuşi el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau niste pietre cu care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileşte. Aceasta e însă o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie (mai înainte rânduire). După această învăţătură, Dumnezeu a hotarât din veci să mântuiască pe unii oameni şi să-i piardă pe alţii, după cum îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i sileşte să lucreze după voia Lui, celorlalţi nu li-l dă .
244. Dar învăţătura Bisericii noastre care este ?
Învăţătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: “Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei din urmă nu. “Iată, stau la uşa şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, citim în Apocalipsă (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuşi atârnă şi de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, şi să se mântuiască sau nu. De aceea “mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mântuieşte sau osândeşte pe oameni după faptele lor.
245. Dar Dumnezeu nu ştie din veci pe cei ce se vor mântui şi pe cei ce se vor pierde? Dacă-i aşa, cei pe care-i ştie că se vor pierde cum s-ar mai putea mântui şi cei pe care-i ştie că se vor mântui cum s-ar mai putea pierde ?
Dumnezeu îi ştie, desigur, din veci pe unii că se vor mântui şi pe alţii că se vor pierde. Şi fiindcă ştiinţa Lui e neînşelătoare, cei pe care-i ştie că se vor mântui, se vor mântui negreşit; iar cei pe care-i ştie că se vor pierde, se vor pierde cu siguranţă. De aceea, se poate spune că unii au fost din veci rânduiţi de Dumnezeu la mântuire, iar alţii la pierzare. Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că aşa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte că cei dintâi vor primi harul şi vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni atârnă ca Dumnezeu i-a rânduit pe unii din veci spre mântuire, iar pe alţii spre pierzare, nu de bună plăcere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâureşte libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, aşa cum un medic vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înainte-rânduirea lui Dumnezeu atârnă de mai înainte-ştiinţa Lui despre hotărârea liberă a oamenilor:,, Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8,29).
246. Dacă harul face începutul mântuirii şi nu libertatea omului şi dacă de-abia după ce bate harul la uşa sufletului se poate hotărî omul pentru har, nu cumva harul înrâureşte libertatea să-l primească ? Şi aceasta nu e un fel de silă din partea harului asupra libertăţii ?
Nu e nici o silă . Căci dacă ar fi sila, orice om s-ar hotărî pentru primirea harului, pentru ca harul bate deopotrivă la uşa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertăţii să se hotărască pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertăţii, care era slăbită de păcat. Dar totuşi, această întărire nu înseamnă o silire a libertăţii. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăşi adevărata libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul şi libertatea, după învăţătura ortodoxă, nu sunt două lucruri aşa de contrarii, ca după învăţătura Bisericii Romano – Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau că după învăţătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut cu totul libertatea şi nu şi-o mai poate câştiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. După învăţătura ortodoxă, între har şi libertate este o înrudire, ca între medicament şi sănătate, sau ca între aer şi plămân. Aşa se face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporeşte în har, omul se întăreşte în libertate şi deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul singur, ci şi omul cu libertatea lui. Astfel, viaţa omului renăscut în Hristos se datorează şi harului, dar şi libertăţii omului. De aceea, uneori, Sfânta Scriptură vorbeşte ca şi cum harul ar face totul în om: “Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca şi cum totul ar atârna de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: “Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întăreşte, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi:
“Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: “Duhul să nu-L stingeţi” (I Tes. 5, 19).
In Epistola către Romani (12, 9-21), acelaşi Apostol le dă credincioşilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puţin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar când le spune galatenilor să umble întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumină (Efes. 5, 8-9), se înţelege că e vorba şi de har şi de strădania lor liberă. Tot aşa trebuie să se înţeleagă şi cuvintele acestea către Timotei: “Deci tu, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Părinţii şi Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoreţ, care arată că fără voinţă nu ne putem mântui, dar şi că voinţa, fără har, nu poate face nici un bine. Tâlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoreţ zice: «A numit credinţa şi lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătând astfel că nu are în vedere voinţa singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci ambele trebuie: şi voinţa noastră şi ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoinţă, nici voinţa, lipsită de această putere, nu poate aduna bogăţia” 207 (Fer. Teodoret, Comentar la Filipeni, Migne, P. G., LXXXII, col. 568)

↓