• Împământenit în aceste locuri, Aurel Munteanu, a căutat să cunoască necazurile moţilor din partea nordică a munţilor Apuseni. A ajuns să le ştie prezentul îndeaproape, le-a studiat istoria şi eroii şi s-a înregimentat în lupta lor pentru un viitor mai bun.
• Dacă în perioada 1907-1918, sub stăpânirea austro-ungară a căutat să contribuie la ridicarea nivelului lor de cultură, prin “prelegerile poporale”, precum și prin diferite activități ale Despărțământului ASTREI, după Marea Unire și-a diversificat legăturile cu masele de țărani, prin poziția sa ca protopop, deputat, senator și chiar delegat al țăranilor la regii Ferdinand și Carol al II-lea.
• De-a lungul veacurilor trecute, moţilor le-au fost răpite pământurile şi pădurile, le-au fost introduse restricţii la păşunat. Pentru bruma de pământ şi vite ce le-a mai rămas trebuiau să dea produse şi bani, încât o creaţie folclorică spune tânguitor :
  “N-am nici pită, n-am nici sare,
  Toate le-a dus darea mare,
  Darea mare ce m-apasă
  De stă sufletul să-mi iasă.
  Vin biraiele cu carul
  Ducu-mi tot și-mi las- amarul
  Mi-aș da pruncuții la școală
  Da’ nu pot cu straița goală” (1).
• Moții au așteptat cu nespuse speranțe rezolvarea problemelor lor de către oficialitățile României Mari. Prin reforma agrară din 1921, precum și prin alte măsuri s-au rezolvat doar o parte din necazurile lor. Rămânerea unor probleme nerezolvate i-a determinat în decembrie 1925 să alcătuiască memoriul “Plângerile moților la treptele tronului” (2). Aurel Munteanu însoțit de căpitanul invalid Emil Siancu, fost comandant al gărzii naționale (în 1918-1919), Amos Frâncu- procurator și Teodor Sușman- primarul din Răchitele, se deplasează la București și înaintează un memoriu regelui Ferdinand .
• Memoriul cuprinde cererile moților în legătură cu pădurile, pășunile și unde se poate, arător, demascând modul defectuos în care s-a aplicat reforma agrară, lăsând mari suprafețe foștilor exploatatori; Tischler, Groedel, Banffy, nemulțumind țăranii din localitățile Răchițele, Săcueu, Bologa, Valea Drăganului, Ciucea. Drept dovezi anexează mai multe acte doveditoare; “Hotărârea judecătorească în cauza Răchițele”, “Contestația în cauza Tischler Mor către Comitetul Agrar”, “Cererea de revizuire în cauza Urmanczy și Societatea Călățele contra scutirii”, “Memoriul către președintele guvernului din 22 iulie 1924 “și altele. Atât în scris cât și verbal informează pe monarh cu rolul jucat de moți de-a lungul istoriei în lupta “pentru restituirea dominației românești” și viața grea pe care au dus-o “subjugați sub coroana sfântului Ștefan”.
• Cer să li se facă dreptate deoarece “și-au grijit ca de ochii din cap, pădurile, minele… și cu armele au garantat libertatea hotărârilor de la Alba Iulia și au determinat retragerea armatelor lui Mackensen”. Ei roagă pe Maiestatea sa să respecte făgăduielile de a li se da “maximum de păduri, pășuni, din pădurile statului, din al magnaților și societăților exploatatoare – toți uzurpatori – conform convențiunii încheiate și aprobate la fața locului, la Huedin, Turda, Baia de Arieș, Abrud…” se plâng de faptul că soluțiile au fost aplicate doar în mică parte și încearcă să convingă de necesitatea îndeplinirii complete și corecte a reformei agrare, numai așa ar “deschide moțului orizontul unui trai mai omenesc”. Ei au fost nevoiți să vină în fața regelui deoarece “nedreptățile”, în loc să fie înlăturate, “au fost înăsprite și sub raport agrar și minier, călcându-se, prin organe executive și mai ales prin Comitetul agrar cuvântul Maiestății Voastre” și după ce chestiunea moților a avut un larg și penibil răsunet în presă și în parlament.
• Moții se plâng că pădurile n-au fost predate comunelor, societățile exploatatoare n-au fost expropriate, “iar scutirile s-au pronunțat și pentru proprietari și pentru societățile exploatatoare, contrar legii”, ceea ce “a stârnit între moți valuri de profundă și legitimă nemulțumire”. In astfel de împrejurări, jigniți de felul în care Comitetul agrar a pus în aplicare legea de reformă agrară, “moții mai au un singur liman-tronul”, de la care așteaptă dreptate, “după veacuri de năpăstuiri…, după care au însetoșat în zadar Horea și Iancu”.
  Autorii memoriului susțin că revendicările lui Horea și Iancu, “concentrate în memoriile anexate sunt tot revendicările noastre de azi”. Din aceste considerente cer:
• O nouă lege care să prevadă exproprierea integrală a pământului, pădurilor, pășunilor… ”, prin care s-ar da un picur de balsam peste rănile Munților Apuseni”,
• Una din cele mai arzătoare clipe să fie exproprierea pământului fostului conte Banffy, precum şi ale lui Urmanczy, Tischler, Buerger, din plasa Huedin.
• Cer să se revină asupra deciziei privind proprietățile Urmanczy, “care a ars pe rug pe moți”, deoarece s-a făcut recurs la Comitetul agrar și a obținut scutirea pentru 7000 iugăre pădure seculară, “după ce a devastat 11000 iugăre în chipul cel mai barbar”. Ei cer să se anuleze recursul.
• Întrucât se rejudecă pădurile și pășunile masivului Banffy, sub denumirea de “afacerea Răchițele”, iar atitudinea țăranilor este declarată “rebeliune”, cer să se dea câștig de cauză țăranilor.
• Deoarece s-au creat societățile pseudonaționale “Regatul Mare” (dar în realitate Biharszilagyi) și “Râul Alb” (de fapt Tischler Mor și asociații), care au fost scutite de expropriere, cer să fie urgent expropriate, pentru că altfel se “condamnă comunele de moți la veșnică pieire”. Se mai plâng că în loc de pădure li s-a dat ceva pășune, “în loc de pădurea rezervată exploatatorilor și proprietarilor”.
• Memoriul atrage atenția regelui că “toate comunele îndreptățite, înșirate în memoriul anexat… cer să li se facă dreptate”, deoarece “moții rămân neînfricați in credința că dreptatea lor sfântă va birui”.
• Memoriul este semnat de Amos Frâncu – procuratorul comunelor de moţi, Aurel Munteanu-protopop şi Emil Siancu – fost comandant al Batalionului II din Legiunea I din Ardeal.
• La întoarcere, delegația s-a gândit să convoace delegații satelor și să-i informeze cu rezultatele intervenției la rege. în acest scop, Aurel Munteanu cere aprobarea Corpului II armată pentru organizarea unei întruniri. Generalul Diamandi aprobă “întrunirea națională (Meeting)” cerută de delegații moților prin reprezentantul lor, protopopul Aurel Munteanu, „să aibă loc și să se țină în ziua de 29 decembrie 1925 orele 11 în local închis- Gimnaziul de stat din Huedin” (2).
• Ziarul “Huedinul” relatează felul în care delegația moțească a adunat reprezentanți din 27 de sate, plus cei din Huedin . În fața celor prezenți Aurel Munteanu a prezentat demersurile delegației și promisiunile regelui Ferdinand, care a spus că “nu va lăsa moții să piară și că pretențiile lor juste vor fi satisfăcute”. întrucât la întrunire participă și oficialități, ca: subprefectul Simu, inspectorii Flora și Guguianu.
• Aurel Munteanu reia problemele înscrise în memoriu și insistă asupra următoarelor chestiuni: împroprietărirea comunelor moțești, “delăturarea” societăților străine, deoarece “lasă în urma lor sărăcie și stânci goale”, înființarea de lăptării, “spre a putea face clin Munții Apuseni o a doua Elveție”. Oratorul mai adaugă: “îmbunătățirea și întărirea învățământului primar pentru delăturarea analfabetismului”, precum și “instituții sanitare pentru stârpirea morburilor”. El își încheie expunerea cu cuvintele: “Numai în felul acesta înțeleasă și dezlegată problema moților, putem spune că ne-am făcut datoria deplină față de vrednicii înaintași Horea și lancu”(3).
• Dar același orator se destăinuia spunând: “Durere, precum stăpânirea străină n-a satisfăcut doleanțele moțești, tot așa, nici dominațiunea românească n-a înțeles să facă mai iute drepturile pentru moți…, de aceea, a trebuit ca delegația moților să alerge la treptele tronului, așa cum pe vremuri au alergat Horea și Iancu, cu deosebire numai că acei martiri au alergat la streini” (4).
• Reprezentanţii comunelor Bologa (Ioan Potra), Călata (Ioan Nicoară), Morlaca (Victor Pop), Mănăstireni (Gheorghe Ghiţie) prin cuvântul lor susţin propunerile. Cei prezenţi hotărăsc să trimită mai multe telegrame, regelui, primului ministru I.I.C. Brătianu, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Cultelor, pentru ca mai multe organe să ia act de întrunirea moţilor şi de cererile lor.
• Întrunirea moților s-a încheiat cu speranțe. Dar răspunsurile cu rezolvarea favorabilă a doleanțelor n-au mai sosit. De aceea, gazeta “Huedinul”, revista “Glasul Moților”, “Societatea de mâine”, în articolul special “Complexul problemelor regiunii Huedin”, demonstrează că “Reforma agrară este un haos și se cere să fie revizuită, nu pe hartă ci la faţa locului, să se repare nedreptăţile făcute până acum poporului peacest teren ” (5) .
• Acelaşi gen de nemulţumiri s-a ridicat în perioada comemorării eroilor Horea, Cloşca şi Crişan, la împlinirea a 150 de ani de la sfârşitul lor tragic.
• Aurel Munteanu, Dumitru Furcoviciu și Ioan Matiș, semnează la 6 august 1935 și trimit “Memoriul adresat regelui Car ol al II-lea în numele moților din partea nordică a Munților Apuseni (grupul Huedin)”. în el reamintesc monarhului că sunt urmașii direcți ai dacilor, că sunt “cei mai neaoși români, născuți și crescuți în creerii munților” știind să-și păstreze “nota esențială de origine în decursul veacurilor”. Dar, cu toate eforturile lor și sacrificiul pentru păstrarea ființei naționale și pentru glia străbună, s-a ajuns în situația ca Munții Apuseni să fie exploatați de către streini, bogățiile fiind cumpărate pe preț de nimica. Astfel 16000 iugăre au ajuns în proprietatea lui Tischler Mauriciu, iar 127743 iugăre stăpânite cândva de Urmanczy au încăput pe mâna societății “Groedel”. Lucrurile au evoluat în așa fel încât “din popor exclusiv al munților, pădurilor și minelor de aur au ajuns streini în țara lor, iobagi, din popor exclusiv al munților la conții unguri, iobagi la fisc sau la biserica romano- catolică”. Memoriul arată că s-a ajuns până acolo încât s-au luat și”terenurile de sub căsuța lor rămânând tepșieri (embaticari)”. Din proprietari, moții “au devenit cerșetori, din oameni liberi au devenit robi”, constrânși a-și revărsa sufletul în doine tragice: “Munții noștri aur poartă /Noi cerșim din poartă-n poartă / Munții noștri de-aur plini/Noi cerșim pe la streini”.
• Pentru că moții sunt cei mai buni”păstrători de neam și de lege”, cer să fie tratați cu toată atenția și cu rezolvarea “postulatelor lor” și-i reamintesc lui Carol al II-lea, la împlinirea celor 150 de ani de la moartea tragică a lui Horea, cererile lor și faptul că sunt un popor care, “în decursul istoriei a știut să-și facă datoria”. Atrag atenția că moții n-au cerut și nu cer mila, ci un regim de dreptate, să fie repuși în drepturile avute. Mai subliniază că și în urmă cu zece ani au mai intervenit la treptele tronului și la primul ministru Brătianu și că atunci li s-a promis satisfacerea cererilor lor.
• Neobținând decât mici îmbunătățiri, prin memoriu prezintă “doleanțele” moțești, pe care le amintim într-o formă rezumativă:
• -Să se înființeze cooperative în Tara Moților, dar nu de exploatare, ci de “valorificare a produselor lor, înlăturând samsarii exploatatori ai populației nevoiașe”;
  -Moţii care au fost colonizaţi la câmpie să obţină împrumuturi amortizabile pe mai mulţi ani, ca să-şi poată înjgheba gospodării;
  -Pădurile să rămână în posesia statului, care să dea parchete anuale, și după exploatare să fie împădurite,”pentru a avea și fiii noștri păduri”;
  -Firma “Groedel” din Călățele și “erezii lui Urmanczy” să fie obligați să replanteze toate terenurile exploatate. Din suma de 1.732.710 lei obținuți de Ioan Urmanczy prin despăgubire să fie folosită pentru replantare și “să se dea despăgubiri văduvelor şi orfanilor celor 45 eroi arşi la Beliş de bandele lui Urmanczy”;
  – Mauriciu Tischler să fie constrâns să replanteze toate terenurile pe care le-a golit de pădure;
  -Să continue amenajarea șoselei Călățele – Arada, pentru ca populația “să- și poată transporta produsele”’,
  -Firma “întreprinderile Forestiere Române” din Poieni să-şi menţină promisiunea de a transporta cu trenul lor industrial produsele moţeşti de pe Valea Drăganului;
  -Produsele din lemn şi piatră, realizate de moţi să fie preluate direct de la ei, să li se aducă cereale şi să beneficieze de o reducere de 50% la transport;
  -Statul să ia măsuri de îmbunătăţire a păşunilor şi pentru ameliorarea raselor de animale;
  -Statul să înfiinţeze spitale, sanatorii şi dispensare pentru extirparea morburilor populaţiei moţeşti;
  -Să se reducă numărul brevetelor alcoolice;
  -Statul să realizeze “edificii școlare corespunzătoare însoțite de cantine să trimită învățători în număr suficient pentru ”alungarea neștiinței de carte și extirparea analfabetismului”;
  -Guvernul “să caute prin experți, posibilități de industrializare, prin înființarea de fabrici de aluminiu, celuloză, postăvărie, la cari ar putea fi angajați o mulțime de oameni”;
  -Statul să intervină la societatea franceză S.A.R.M., care construiește șoseaua Cluj-Oradea “să procure de la producătorii români materialul pietros și nu prin samsari”.
• Memoriul reamintește măcelul de la Beliș, din noiembrie 1918 și propune ca oficialitățile să ia măsuri ca “urmașii moților ucigași, mutilați în mod barbar de bandele ungurești… să fie investiți cu drepturile invalizilor de război
• Actul se încheie cu speranța că regele “va da tot sprijinul în asanarea lor” (6).
• Se înşelau amarnic şi de data aceasta Moţii au rămas cu nevoile lor şi cu un gust amar legat de monarhie.
• În anul 1938, când s-a pus problema desființării gimnaziului din Huedin, Aurel Munteanu, în calitate de președinte al Comitetului școlar a alcătuit și trimis Ministerului Educației Naționale, o cerere, “în numele românilor moți, din partea nordică a Munților Apuseni (Huedin și jur) ”, prin care caută să convingă pe cei de la minister să nu desființeze această instituție de cultură. Printre argumente enunță și faptul că școala este frecventată “de către fiii moților”, care pot mai ușor “cerceta școala” deoarece părinții lor “fiind săraci nu au putința de a-i purta la școală, pe la orașe îndepărtate” (7).
• Neobositul Aurel Munteanu a urmărit ridicarea moților și pe alte căi. S-a gândit și la sistemul de într-ajutorare, a inițiat și organizat “Cooperativa de aprovizionare și desfacere “Horea”, cu 94 membri, el fiind ales președinte (în 1925), a înființat Banca populară Fântânele, cu 352 membri, președinte fiind tot el.
• În scopul popularizării ocupațiilor și a portului locuitorilor din această zonă, cu ocazia sfințirii catedralei ortodoxe din Cluj a inițiat colectarea de produse moțești și deplasarea unui număr cât mai mare de moți la acel eveniment. Printr-o adresă trimisă în satele parohiilor spune că din dorința de a “aranja o secțiune a moților”, în cadrul expoziției de la Cluj, să se aducă la sediul oficiului protopopesc din Huedin, “tot felul de produse economice”, dar și “țesături, instrumente de pescuit (vârșe, năvoade, garduri, furculițe), “instrumente de lucru”, “tulnice”, “tunuri de cireș”, precum și tot ceea ce “ar putea să atragă luarea aminte a ochiului despre frumusețea și produsele ce le produc moții” (8).
• În aceeași adresă roagă preoții și învățătorii să mobilizeze un număr cât mai mare de moți, care să fie îmbrăcați “în porturi cât mai specifice și cât mai naționale locale, astfel ca să participe câte o pereche de tineri, fată și băiat, ” și “bătrâni care să aducă cu vechii daci “(9).
• Aurel Munteanu s-a dovedit a fi o personalitate cu preocupări multiple, în primul rând cea de păstor sufletesc şi în al doilea rând cea de bun patriot, care ştie preţui istoria, folclorul, obiceiurile, portul popular românesc, tot ceea ce este legat de existenţa şi evoluţia pe acest picior de plai românesc.
  Note:
• 1. Şi-a notat această creaţie deorece se spunea în popor că o cânta Avram Iancu în perioada studenţiei
• 2. Publicat în „Huedinul” nr. 10 din 1925
• 3. HuedinuL nr. 2 din 1926
• 4. Ibidem
• 5. Mai pe larg, în N.Şteiu, ,JDe sufletulIanculuF, 1992, p. 122
• 6. Titlul complet,Memoriul adresar regenui Carol al II-lea în numele moţilor dir partea nordică a Munţilor Apuseni (grupul Huedin), fiind semnat de Aurel Munteanu, Dumitru Furcoviciu şi Ioan Matiş
• 7. Vezi N. Şteiu, op., cit. P. 122
• 8. Actul nr. 32, Dosar II, Desp. Huedin
• 9. Idem

• La 14 octombrie 1934, “poetul cântării pătimirii noastre” – Octavian Goga, prieten al lui Aurel Munteanu, prezent la sfințirea bisericii ortodoxe din tedin, afirma: “am venit să vedem până unde se înalță dragostea față de serică și țară a românilor din aceste părți”(l). ªi-ntradevăr a avut ce vedea: rviciul religios, serbarea populară, cuvântările, “conductul etnografic”, miile de moți în splendidele lor costume naționale, carele alegorice din Călata, Buteni, Călățele, Domoșu, Valea Drăganului, Păniceni, etc. Era o încununare a eforturilor protopopului Aurel Munteanu, cel care asemeni omului din Evanghelie “a săpat adânc și a pus temelie casei de piatră”.
• Încă la scurtă vreme de la numirea lui ca administrator protopopesc al actului Huedin, survenită în 21 iunie 1921, constatând că slujba religioasă se esfăşura într-o încăpere improvizată în incinta şcolii primare, şi-a pus în gând să- i aducă întreaga contribuţie la ridicarea unui local potrivit pentru credincioşii rtodocşi din orăşelul acesta.
• În ședința Consiliului parohial din 23 iunie 1923 a pus în dezbatere hestiunea construirii bisericii ortodoxe, iar de atunci, timp de 11 ani, ziua și Loaptea, s-a rugat, a muncit și s-a zbătut până când și-a văzut opera încununată de ucces. La acel consiliu a propus diferite surse pentru obținerea fondurilor îecesare ridicării edificiului: colecte, donații, contribuția parohiilor din tract, apel a Ministerul Cultelor. Acțiunea a demarat cu primele sume oferite de cei prezenți, urel Munteanu a dat 5000 lei, dr.Vasile Pașca – 5000 lei, prof. Manase Ciungar – 1000 lei, dirigintele poștei Gruia Crișan – 1000 lei, directorul băncii Vaier Bologa – 500 lei, perceptorul Gavril Pipoș – 500 lei. Nu la mult timp acestor sume li s-a adăugat 50.000 lei din partea Ministerului Cultelor, prin amabilitatea ministrului Alexandru Lapedatu, care în 1925 a mai contribuit cu 50.000 lei, iar Casa pădurilor a promis să contribuie cu întreaga cantitate de material lemnos, necesară construcției.
• Edificarea bisericii a fost urmărită zi de zi. La ședințele din 5 februarie 1926, apoi 9 octombrie 1927, altele din 1928 și 1929 s-au căutat și găsit noi surse, au fost prezentate listele cu credincioșii care au oferit sume. într-o dezbatere din 1929 Aurel Munteanu atrăgea atenția că trebuie să se gândească la un plan “și un deviz potrivit puterilor noastre”. S-a adresat arhitectului Victor Smighelschi din Sibiu, care a alcătuit un plan, ce se ridica la suma de 1.608.165 lei. Dar adunarea parohială din 13 iunie 1930, după ce a aflat suma la care se ridică valoarea construcției, a redus planul cu 1/7 în ceea ce privește suprafața și cu 1/10 înălțimea.
• Construcţia a fost dată în antrepriză la trei fii de moţi: Nicolae Simina din Abrud, Mihai Orlea şi losif Cotişel din Sohodol, pentru suma de 1 milion lei, plus cărămida, piatra şi lemnul, lucrarea urmând a se executa sub supravegherea inginerului Gavril Lung din Valea Drăganului. Contractul s-a încheiat în 31 iulie 1931, iar în 20 septembrie au început lucrările, aşezându-se piatra de temelie în piaţa Unirii.
• Până la sfârşitul anului 1932 s-a terminat zidăria şi s-au aşezat cele trei clopote, unul de 64 kg, cumpărat de Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, altul de 222 kg, donat de familia comerciantului Teodor Roşea, iar cel de al treilea de 306 kg procurat de parohie. Iconostasul şi policandrul au fost lucrate de Şcoala de arte şi meserii din Huedin, amvonul şi prestolul le-a lucrat şi donat moţul Nicolae Simina, stranele şi scaunele au fost executate de tâmplarul Matei Cosma, scaunul arhieresc a fost donat de directorul şcolii primare , Aurel Mitrea.
• Între timp s-au executat lucrările de zugrăvire de către Petru Crăciun din Huedin, care a şi pictat Pantocratorul, vestibulul cu Sfântul Nicolae, stranele, amvonul, cuvioasa Paraschiva şi alte lucrări mai mici. Cele patru icoane principale le-a pictat Grigore Negoşan din Cluj, iar celelalte patru de pe uşi le-a executat Eugen Profeta.
• Întreaga lucrare s-a ridicat la suma de 1.544.526 lei, sumă achitată din principalele surse: 701.774 lei din colecte, 253.000 lei de la Ministerul Cultelor, 35.000 lei de la Banca “Vlădeasa”, apoi, din serbările organizate de şcolile din localitate şi de Societatea Ortodoxă a Femeilor Române .
• În adunarea sumelor de bani necesară realizării edificiului s-au întâmpinat nu numai greutăți ci și ostilități. Spre exemplu, credinciosul Ilie Resteman din Huedin, la data de 2 ianuarie 1930, i-a relatat protopopului Aurel Munteanu, în prezența a doi credincioși, Petru Dreve și Iosif Dreve, că în Ploiești, protoereul de acolo l-a apostrofat că e ungurean, maghiar, hoț, împreună cu protopopul Munteanu cu tot, că ar trebui să fie acățați de limbă și a fost închis până a doua zi. De aceea, protopopul îi scrie o scrisoare înalt Prea Sfinției Sale, patriarhului Miron Cristea, în care, “cu multă mâhnire sufletească”, îi aduce la cunoștință necazurile și umilințele întâmpinate de credincioșii colectanți din Ardeal, deoarece, cei din “vechiul regat”, pot umbla prin toată țara, dar cei de aici nu pot”. Protopopul scrie printre altele: “după nedreptățile ce ni s- au făcut în trecut, cel puțin în prezent să fim puși pe picior de egalitate de drepturi”(2). în scrisoare, protopopul îi atrage atenția Preasfințitului, că în Transilvania s-a ajuns în situația, în care, multe parohii ale altor culte au averi mari, pe când cei din Huedin nu pot nici să construiască o singură biserică.
• După 11 ani de trudă, Aurel Munteanu – omul potrivit la locul potrivit – și colaboratorii apropiați, care printr-un apel din 24 iunie 1923 cereau ca “toți românii de bine să contribuie la ridicarea unui Sion român în acest centru însemnat de la poalele Vlădesei”, acum și-a văzut visul realizat.
• “Renașterea”, organul național bisericesc din 14 octombrie 1934, în articolul “La Huedin”, anunța că peste o săptămână va avea loc sfințirea unuia “din cele mai frumoase monumente de credință”, ridicat” într-un centru spre care gravitează o mare parte a satelor de moți”, oferind prilej de “înălțătoare manifestare a ortodoxiei, ca forță culturală și națională inegalabilă”.
• Sfințirea a avut loc în 14 octombrie 1934, cu o participare impresionantă ie români din Huedin, Domoșu, Zam, Mănăstireni, Bedeciu, Păniceni, Valea )răganului, Călata și din alte sate, pe care Aurel Munteanu îi caracteriza că au enit “în mod solemn, înainte de sărbătoare și cu dragă inimă au alergat… la fințirea catedralei ortodoxe… ridicând astfel nimbul și frumusețea sărbătorii”(4).
• Dintre participanții de seamă ai nației amintim pe Preasfinția Sa Episcopul ricolae Ivan al Clujului, pe Preasfinția Sa Episcopul Armatei Ioan Stoia, irectorul ziarului “Universul”, ziaristul Stelian Popescu, pe șeful Statului Major 1 Armatei generalul Ion Antonescu, istoricul Ioan Lupaș, președintele Societății )rtodoxe Române Alexandru Cantacuzino, prefectul județului Cluj Emil Dunca, onsilierul eparhial Laurențiu Curea, profesorul universitar Onisifor Ghibu, ectorul Academiei Comerciale din Cluj Marin Dumitrescu, dar și bunul prieten al rotopopului, marele și mult îndrăgitul poet, Octavian Goga. Printre oaspeții sosiți i mărețul eveniment amintim și pe: Grigore Manoilescu, Emil Isac, Zina foroianu, ªtefânescu-Goangă dr. Stanca, deputatul V.Moga, inginerul Leo lohățel și mulți alții.
• Prefectul Emil Dunca, salutând pe cei prezenți, a adresat calde mulțumiri ituror și în mod special Prea Sfințiilor lor, pentru efortul pe care l-au făcut și ârzenia cu care “și-au împlinit misiunea de a sfinți catedrala moților'(5).
• În curtea bisericii, preotul protopop Aurel Munteanu adresând un cuvânt e bun venit a rostit mulțumiri aparte Prea Sfinției Sale Nicolae, care, “n-a regetat la înaintata vârstă de 80 de ani să vină și să sfințească această biserică”. î continuare a căutat să scoată în evidență rolul pe care îl va avea acest locaș de adăpost și mângâiere sufletelor zbuciumate…, vatră de reculegere și elevare ufletească spre eternitate, pavăză a legii strămoșești și punct de reazăm pentru eamul românesc, o realizare grandioasă pentru acest colț al țării Moțiior (6).
• Prea Sfinția Sa Episcopul Nicolae, în fața bisericii a rostit o rugăciune ;ând în genunchi. Apoi s-au deschis ușile bisericii, unde Prea Sfințitul a mulțumit Lăpânirii cerești, apoi lui Octavian Goga pentru contribuția adusă la ridicarea cestui edificiu, lui Stelian Popescu directorul ziarului “Universul” și președinte al Ligii Antirevizioniste Române”, căruia i-a înmânat o medalie comemorativă confecționată cu ocazia ridicării catedralei, iar preotului Aurel Munteanu i-a oferit rucea pe care a purtat-o în calitate de arhimandrit.
• Profesorul universitar Ioan Lupaș, în intervenția sa, l-a caracterizat pe mrel Munteanu – sufletul acțiunii de înălțare a catedralei, numindu-1 “român limos și preot distins” și a relevat apoi datoria românilor de a se afirma cu aergia și demnitatea caracteristice. Despre Huedin a afirmat că “aici încă a fost o zche așezare românească”, iar “biserica cea nouă se ridică pe urmele acestor schi așezări românești și pe osămintele eroilor noștri naționali, cari își dorm ici somnul de veci”(7).
• În cuvântarea sa, Octavian Goga arăta că a venit bucuros la sfințire eoarece “la noi, biserica a fost și este un real temei al vieții noastre naționale”. ând a văzut miile de credincioși în costumele lor naționale cu elemente specific moțești a pronunțat cu glas tare următoarea reflexie: “M-am gândit astfel: stăpânitorii unei țări sunt aceia care stăpânesc culmile, cari sunt la înălțime și au orizonturi largi. țăranii aceștia, cu munca lor seculară, din an în an și din generație în generație sunt singurii care au dreptul la acest pământ” (8).
• Au mai ţinut cuvântări: P.Iliescu – primarul oraşului, Elena Georgescu – reprezentanta Reuniunii de Femei, dr. Stanca, Laurenţiu Curea.
• Tuturor vorbitorilor, invitaților, credincioșilor prezenți și celor ce au contribuit la edificarea catedralei, le-a mulțumit Aurel Munteanu, care a încheiat cu cuvintele: “ªi acum, Tu Doamne, revarsă darurile Tale cele bogate și binecuvântate, asupra casei Tale și asupra robilor Tăi, ca să te laude și să Te preamărească în veci” (9).
• În partea a doua a festivităților, prin fața primăriei, unde s-a amenajat o tribună împodobită cu flori, țesături și cusături, cu steagurile naționale, s-a desfășurat “un conduct etnografic compus din sătenii tuturor comunelor din împrejurimi, în număr de câteva mii”(10).
• Prin faţa tribunei au defilat în costume naţionale, elevii şcolii primare, cei ai şcolii de meserii, şoimii din Mănăstireni, sătenii din Valea Drăganului şi Păniceni, carele alegorice; cel din Călata reprezentând o şezătoare, altul din Călăţele cu diferite obiecte confecţionate din lemn, unul din Domoşu cu mai multe tipuri de coşniţe de albine, cel din Buteni cu şindrilă şi alte produse specifice, altul din Valea Drăganului cu blocuri de granit în diverse faze de prelucrare. în general s-au prezentat aspecte privind ocupaţiile, costume naţiortale, elemente etnologice, specifice aşezărilor de sub Vlădeasa.
• Întreaga zi, a fost o zi aleasă, de rugă şi credinţă, de manifestare a dragostei pentru neamul nostru, dar şi de angajare a tuturor credincioşilor şi mai ales a păstorului lor sufletesc, Aurel Munteanu, spre înzecirea eforturilor pentru propăşirea credincioşilor.
• Au urmat alte zile, alţi ani, de strădanii pentru ca locaşul sfânt să fie dotat cu mobilier, icoane, cărţi pentru bibliotecă. La sfârşitul anului 1934, printre donatori figurează: Vasile Paşca şi Vasile Goia care au oferit stranele, Aurel Mitrea care a donat tronul arhieresc, Elena Georgescu cu tetrapodul, Mihai Săulescu şi Primăria oraşului, care au dăruit icoane, iar cu sume de bani au contribuit Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Prefectura judeţului Cluj, Direcţia ziarului “Universul”(11).

• Prin ridicarea şi sfinţirea bisericii Aurel Munteanu şi-a văzut realizat doar unul din visele sale. Dar el a continuat să desfăşoare o prodigioasă activitate atât ca protopop, cât şi în calitate de preşedinte al Despărţământului Huedin al ASTREI, fiind şi conferenţiar, animator cultural, preşedinte al Ligii Antirevizioniste.
• La adunarea generală a Despărţământului Huedin al ASTREI, ţinută la Ciucea în 11 august 1935, a pus în dezbatere necesitatea cinstirii eroilor neamului aşa cum se cuvine, în mod special, pe Horea, Cloşca şi Crişan, de la a căror supliciu au trecut 150 ani, iar în 19 iulie 1936 a organizat parastas la Beliş, pentru odihna sufletelor celor 45 moţi ucişi mişeleşte în noiembrie 1918.
• De-a lungul anului a ținut conferințe pe teme istorice, la Nadășu, Straja, Ticu, Dâncu, Dângău Mare, Huedin, de exemplu: “Despre originea neamului și dezvoltarea lui istorică pe teritoriul României”, ținută în trei din localitățile amintite.
• În anul următor a organizat o “întrunire a intelectualilor, industriașilor, meseriașilor și agricultorilor”, pentru a hotărî construirea unei Case naționale în Huedin, celor prezenți subliniindu-le nevoia unei astfel de instituții culturale.
• Pentru sărbătorirea zilei de 1 decembrie, cei doi protopopi (ortodox și greco-catolic), Aurel Munteanu și Gheorghe Rusu, au pregătit cu tinerii din oraș; coruri, recitări, piesa de teatru “Poemul unirii” de Zaharia Bârsan și au ținut câte o “expunere înălțătoare” despre marea unire din 1918.
• În același an intervine la Ministerul Educației Naționale pentru a anula măsura dc desființare a gimnaziului din Huedin, prezentând în memoriu următoarele argumente: clădirea corespunzătoare, frecventarea școlii de către un însemnat număr de fii de moți, unii care locuiesc în Huedin, alții care “vin regulat cu trenul moților Călățele-Huedin”, ori că prin desființarea gimnaziului, mulțimea de copii “va fi constrânsă să rămână în întuneric”. Ca să se mențină gimnaziul, comitetul școlar se angajează să-l susțină materialicește încât “Ministerul Educației Naționale să nu trebuiască să plătească decât salariile personalului didactic”(1).
• Conducerea Despărţământului Huedin al ASTREI cunoscând amploarea pregătirilor pentru Adunarea generală a ASTREI de la Blaj a alcătuit o delegaţie cât mai reprezentativă, formată din Aurel Munteanu – preşedinte, protopopul greco- catolic Gheorghe Rusu, dr. Vasile Paşca, avocatul S.Vama, directorul Băncii “Vlădeasa”, V.Bologa şi pantofarul P.Moldovan. Aceştia, la întoarcere au prezentat expuneri privind grandioasa adunare, problemele dezbătute, personalităţile care au participat şi rolul ASTREI în condiţiile de atunci.
• Ca preşedinte al Despărţământului, Aurel Munteanu a căutat să mobilizeze forţele intelectuale din zonă, să facă expuneri despre trecutul istoric al poporului român, dar şi despre personalităţile de seamă ale culturii şi ştiinţei. Despărţământul a înfiinţat 16 cercuri culturale la: Bociu, Mărgău, Ciucea, Mănăstireni, Morlaca, Nadăşu, Bologa, Valea Drăganului, Poieni, Hodiş, Ciucea, Fildu de Mijloc, Râşca de Sus, Bedeciu, Săcueu şi Călăţele, iar biblioteca Despărţământului dispunea de 510 cărţi româneşti şi 40 ungureşti.
• Varietatea activităților despărțământului rezultă și din rapoartele anuale ale conducerii. în materialul prezentat la adunarea de la Bălcești, din 19 iulie 1936 președintele a informat pe cei prezenți despre pregătirea și desfășurarea serbării din ziua de 1 decembrie din Huedin, la care și-au adus aportul și alte localități, spre exemplu “caravana culturală din Ticu-Colonie”. Printre altele este amintită și participarea lui Aurel Munteanu la “inaugurarea școlii din Dângău Mare”, sau la inaugurarea “Casei naționale din Bucea”, la “serbările șoimilor din Nadășu”. Raportul înscrie printre faptele deosebite și cooptarea a “doi membri pe viață, Al.Lapedatu și Octavian Goga”.
• Întrucât în Europa s-au înmulțit manifestările revizioniste, mai ales din partea Ungariei, care trimitea în localitățile zonei pliante, hărți și alte materiale de propagandă, conducerea Despărțământului, prin Aurel Munteanu, a trimis o adresă prim-pretorului plasei Huedin-Călata, prin care îl ruga și- i cerea ajutorul în organizarea unei serbări dedicate zilei dt 1 decembrie – ziua unirii și a unei “demonstrațium antirevizioniste”, rugându-1 “să avizeze toate primăriile” și să “îndemne cetățenii care se interesează de soarta poporului nostru, să participe cu stindardele naționale la acea serbare și demonstrațiune românească din Huedin”(2).
• Tot Aurel Munteanu convoacă 14 persoane pentru a stabili “programul sărbătoririi zilei de 1 decembrie în cadrele ASTREI și ale Ligii Antirevizioniste” (protopopul Gheorglie Rusu, dir. băncii V.BoIoga, prim-pretorul I.Galea, primarul E.Moga, șeful poliției Al.Vartan, directorul Gimnaziului tehnic C.ªtefânescu, directorul Gimnaziului Mixt, St.Crucian, directorul ªcolii primare, A.Mitrea, agronomul regional D.David, șeful gării S.Crișan, funcționarii Gh.Popa, A.Gheorghiu).
• A avut loc una din cele mai bogate manifestări dedicate unirii, cea din 1 decembrie 1938, pentru care Aurel Munteanu a trimis și invitații, ca să participe la “o grandioasă serbare în piața Huedinului”. Pentru asigurarea reușitei acesteia, în localul Casinei române (Restaurantul Europa), cei invitați au dezbătut programul și au stabilit următoarele: “Se va face Te-Deum, se vor ține vorbiri, cântece și declamări, vom aduce fanfara Regimentului 83 pentru defilare”, …la urmă vom citi o moțiune cu caracter antirevizionist’A). Pentru o cât mai bună reușită a acestei “întruniri naționale în timpurile grele de azi”, îi roagă pe preoții și învățătorii din sate să vină “cu popor mult, în costume de sărbătoare, în frunte cu steagul național” (5).
• La manifestare au ţinut cuvântări: Al.Andrei – primarul oraşului, Septimiu Rusu – medic, Vasile Vuşcan – pretorul din Călăţele, Ioan Potra – ţăran din Bologa, Aurel Munteanu – protopop.
  înaintea încheierii întrunirii s-a citit o “Moţiune”, prin care s-a luat poziție față de manifestările revizioniste, în care semnatarii vedeau “tendințele unei aristocrații dornică de a-și redobândi privilegiile pierdute”. Dar, iată-i întreg textul:
  “MOŢIUNE
• În ziua când pe tot cuprinsul ţării noastre se sărbătoreşte cu însufleţire cea de-a 20-a aniversare a unirii părţilor ardelene, maramureşene, crişene şi bănăţene, la patria mamă, toate sufletele româneşti din oraşul Huedin, conştiente de dreptul recunoscut de istorie şi consacrat prin tratatele de pace, privesc o clipă înapoi la drumul străbătut sub trecutul regim străin, la samavolnicia acestui regim şi la toate greutăţile biruinţei noastre.
• Amintind asupritorilor de odinioară năvălirea lor barbară în provinciile locuite de români, în Europa evoluată şi cu idealuri superioare, vrem să li se întipărească cât mai bine în minte şi contrastul izbitor dintre regimul de intoleranţă, persecuţie şi maltratări barbare suferite şi regimul de echitate, libertate şi dreptate, întronat sub noi, pentru minoritarii rămaşi în ţara noastră.
  In marea trâmbiţare a revizionismului, noi nu vedem decât tendinţele unei aristocraţii, dornică de a-şi dobândi privilegiile pierdute, dornică de a stăpâni încă un popor, pe care să-l exploateze şi căruia să-i poruncească. Acelor ce din anumite interese îi încurajează spre acest revizionism, ţinem să le amintim că au uitat prea uşor suferinţele conaţionalilor, cari trăim în provinciile luate pe nedrept şi în special din aşa zisa “Terra ir edenta”, de unde au ieşit luptătorii, cari s-au sacrificat sau au fost spânzuraţi pentru dreptatea cauzei. Au uitat prea lesne contribuţia adusă în lupta comună pentru libertatea celor robiţi şi asupriţi si mai ales au uitat beneficiul mare, obţinut de pe urma unui tratat pe care-1 socoteşte arbitrar, sau ca o injustiţie istorică, pornită din calcule politice.
• Ținem să facem cunoscut tuturor, că poporul român, conștient de drepturile și menirea lui, nu renunță și nu va renunța niciodată, nu numai la drepturile câștigate prin lupte și sacrificii, dar nici la granițele sale naturale, că acest popor dorește să-și îndeplinească misiunea de ordine și pace și că înainte de a suspenda omenia, generozitatea și echitatea, cu care tratează în țară pe asupritorii din trecut, vrea să-i avertizeze pe cei de peste hotare, să înceteze de a mai semăna vânt, că pot culege furtună, în ziua când prin desele provocări ar mai vrea să facă cunoștință cu noi și cu felul cum știm să luptăm pentru revendicările noastre integrale “(5).
• Moţiunea este semnată de “biroul adunării”, Aurel Munteanu-preşedinte, D. David, D. Comşa, I. Tomoş, I. Potra, P. Mureşan, I. Tulbure, Gh. Spânu, Al. Tulbure, Al. Tămaşiu- membri.
• Întregul program dedicat unirii, cuvântările, moţiunea, masa de participanţi, au scos în evidenţă necesitatea unirii tuturor forţelor patriotice în faţa pericolului ce ameninţa şi acest colţ de ţară.
• O altă serbare a avut loc la 10 mai 1939, închinată lui Carol I, în cadrul căreia Aurel Munteanu a făcut o expunere despre viaţa şi personalitatea primului rege al românilor.
• La 4 iunie 1939, în cadrul adunării generale a Despărțământului ASTREI, ținută la Poieni, președintele a atras atenția asupra nevoii de solidarizare “între toți românii, din toate ținuturile românești”, pentru a putea face față unor acțiuni revizioniste ce ar putea veni din apus. După adunare, la serbare, elevii Scolii primare din Buteni, au prezentat dansurile: “Ardeleana”, “Ciobănașul”, “Someșeana” și “Hora unirii”, foarte apreciate de spectatori, iar ªcoala primară din Poieni, un program de poezii, cântece și dansuri, printre care, unul local, pregătit de Gavril Mărghitaș, numit “Ficioreasca”. La această serbare s-a prezentat pentru prima dată cu program fanfara șoimilor din Huedin, condusă de doctorul Septimiu Rusu.
• La Poieni, Aurel Munteanu a conferențiat despre “Poetul național Mihai Eminescu”, de la a cărui moarte s-au împlinit 50 de ani, iar pentru a scoate în evidență forța evocatoare a luceafărului a citit “Doina”, atrăgând atenția asupra adevărului cuprins în această creație.
• În același an, pentru expoziția ce s-a organizat la Biblioteca universitară din Cluj, Aurel Munteanu, ajutat de ceilalți membri din conducerea Despărțământului, a adunat și trimis următoarele materiale: numere din gazeta “Sfătuitoriul” (1911), “Huedinul” (1925), procesul verbal de înființare a agenturii Almașu (1910), procesul verbal de reorganizare a Despărțământului Huedin (1920), fotografii realizate la Drăgoiasa-Scorușet, la Beliș lângă troiță și de la parada etnografică din Huedin, din 1934.
• Socotind că o reorganizare a satelor din zonă în ceea ce priveşte ASTRA ar duce la intensificarea activităţii, la 9 iulie 1939 a recurs la divizarea Despărţământului în două, unul al Huedinului și altul al Călatei. Procesul verbal alcătuit la Călata înscrie următoarea motivație: “pentru desfășurarea unei activități mai intense”, dar și datorită noii arondări, după unitățile administrative existente (în cazul acesta, plasa Călata). Președinte la Despărțământul Călata a fost ales doctorul L.Bogdan din Călățele, iar vicepreședinți, domnii I.Roșea din Călata și Nicolae Cozma din Bedeciu (6).
• Despărţământul Huedin a rămas cu 195 membri, grupaţi astfel: 3 membri fondatori, 42 membri pe viaţă, 45 membri activi şi 105 membri ajutători.
• După divizare, Despărțământul își propunea în program următoarele obiective: înființarea în fiecare comună a unui cerc cultural al ASTREI (acolo unde încă nu exista) și un cămin cultural. în acest scop s-a stăruit pe lângă primpretorul plasei Huedin și primăriile comunale să se adune fonduri, propunându-se “prefacerea crișmelor comunale în locașuri ale căminelor culturale. Aceste cămine să fie prevăzute cu biblioteci”(7). Printr-o adresă înaintată Biroului Central al ASTREI sunt amintite cele 15 cămine culturale existente, din care, unele cu nume (“Avram Iancu” la Huedin, “Voievodul Mihai” la Fildu de Mijloc, “Horea” la Fildu de Jos, “Ioan Pop” la Morlaca, “Andrei Mureșeanu” la Brăișoru, “Mihai Viteazul” la Săcueu, “Sfântu Gheorghe” la Bucea).
• Prin căminele culturale Despărţământul şi-a intensificat activitatea, punând pe primul plan explicarea momentelor de seamă din istoria românilor, vechimea, unitatea şi continuitatea pe aceste meleaguri. în acelaşi timp se urmărea demascarea manifestărilor revizioniste.
• Pregătind manifestările dedicate zilei unirii, în 29 decembrie 1939, printr-o adresă trimisă primarului Huedinului, președintele asociației spune că ar dori ca “această serbare să se desfășoare într-o atmosferă de înfrățire, de patriotism și de alipire față de tron…” și-i propune să insiste pe lângă subprimarul Nicolae Nagy “să țină o scurtă vorbire în numele
  minorităților etnice”. Dar, subprimarul a declarat că “mai bine abzice de primărie (unde avea 8000 lunar) decât să strice solidaritatea maghiară”(fi). Aurel Munteanu 1 -a mai informat pe primar că în numele țărănimii va vorbi Ioan Potra din Bologa, pe care, ”îl va ruga să fie scurt și să nu atace minoritățile”(9).
• Serbarea s-a desfășurat potrivit programării, a început cu “ridicarea pavilionului național”, a urmat Te-Deumul oficiat de preoții Aurel Munteanu și Dimitrie Comșa, ajutați de Vasile Matei din Buteni. Fanfara “ªoimii Carpaților” a intonat Imnul regal, apoi au ținut cuvântări, Aurel Munteanu, în numele ASTREI, Al.Andrei ca primar, Vasile Pașca, în numele intelectualilor, Ioan Potra, în numele țăranilor și căpitanul Ciuca de la Regimentul 33. Corul ªcolii primare a cântat “Purtăm în suflet bărbăția”, “Cine vrea să aibă țară”, corul Gimnaziului tehnic a intonat “Imnul străjer Hor”, s-au prezentat recitări, iar fanfara a intonat alte cântece naționale.
• La terminarea spectacolului au defilat școlarii, ucenicii, țăranii, premilitarii, armata, iar seara”s-a făcut retragerea cu torțe” (10).
  Anul 1939 s-a încheiat cu speranţe legate de posibilitatea menţinerii
  unității teritoriale prin anihilarea provocărilor revizioniste.
  Note:
• 1. Actul nr. 9 ,1936, Dosar III, Desp. Huedin
• 2. Actul nr. 15,1936, Dosar III, Desp. Huedin
• 3. Actul nr. 14, 1936,Dosar III, Desp. Huedin
• 4. Actul nr. 16, 1936,Dosar III, Desp. Huedin
• 5. Actul nr. 19, 1938, Dosar III, Desp. Huedin
• 6. Actul nr. 94, 1938,Dosar III, Desp. Huedin
• 7. Idem
• 8. Idem
• 9. Ibidem
• 10. Ibidem

• Multe din activitățile cultural – formative din Huedin și satele zonei s-a realizat printr-o foarte bună colaborare dintre Aurel Munteanu, protopopi ortodox și Gheorghe Rusu, protopopul greco-catolic. împreună îi găsim 1 activitățile ASTREI, ale Casinei române, Societății sportive “Horea”, Bănc populare “Fântânele”, dar și la programele culturale. Conlucrarea dintre cele doi biserici surori a fost veche și rodnică.
• Pilduitoare este predica funebră ținută de Aurel Munteanu la data de 2 iulie 1924, în Morlaca, atunci când a fost condus pe ultimul drum protopop greco-catolic Ioan Pop, despre care a spus: “Când era vorba de națiune, nu fact deosebire între românul ortodox și românul greco-catolic, încât, la el, pe dre cuvânt se putea aplica enunțiațiunea poetului: “Tu-mi ești frate, eu ți-s frate / noi doi, un suflet bate’ (1). După constatarea lui Munteanu, Ioan Pop a fost “i luceafăr în părțile acestea”, a fost un soare fiindcă “nu numai a luminat, ci și încălzit cu dragostea emanată din prisosința sufletului”. El a alergat”din colibă colibă, din cătun în cătun, din sat în sat, pentru a lumina si încălzi inimile cel ce doreau lumină si căldură sufletească’’ (2).
• Caracterizându-l, sublinia în fața îndureratei adunări că două trăsăt fundamentale avea caracterul său, “iubirea de neam, limbă și lege și iubit nemărginită față de Dumnezeu”. Munteanu afirma că iubirea față de națiuni manifestat-o prin vorbe și fapte, “atât în era de tristă memorie, în era maghia când cu ocaziunea legilor lui Apponyi, apărând cu înverșunare drepturile lim române, cât și în era românească, cu ocazia alegerilor în cameră”(2>). Amint de prima perioadă se referea mai ales la legea XXXVIII din 1907 ungară ce obl și școlile confesionale românești să predea mai multe discipline de învățămân limba maghiară. De aceea, “Despărțământul Morlaca al Reuniunii învățător din Arhiedeceza greco- catolică Alba Iulia și Făgăraș” a redactat un “ProU față de această măsură, deoarece se făcea “o nedreptate strigătoare la cer, de c instrui pruncii noștri, pe banii noștri, în detrimentul religiunei, limbii și nc noastre ” (3).
• Iubirea lui Ioan Pop față de neam era comparată de Aurel Munteanu ( cu cea a lui ªuluțiu, care afirma că “numai moartea mă poate despărți de nații mea”.
• Referindu-se la iubirea lui Ioan Pop față de Dumnezeu, același vorbitor spune defunctul, în timpul vieții “în toate acțiunile sale a fost călăuzit de principii Dumnezeu e mai înainte de toate” și atrăgea atenția că până și-n “vorb publice, politice și de economie națională porneau de la fondul religios- moral (4).
• O astfel de predică înălţătoare demonstrează ceea ce a fost şi trebu rămână comun celor ce slujesc cele două religii surori.
• Lui Aurel Munteanu, prieteni buni i-au fost preoţii greco-catolici Teodor Lung din Bociu, Ioan Irimieş din Mărgău, Virgil Pop din Morlaca, Sabin Truţia din Ciucea, Ioan Ilieşiu din Fildu de Jos, Valeriu Gr. Sima din Mesteacăn, cu care a colaborat îndeaproape. Spre exemplu, la adunarea generală a Despărţământului Huedin al ASTREI, din 5 iunie 1933, ţinută în Poieni, în comitetul de conducere pe următorii 5 ani, preşedinte este reales Aurel Munteanu, vicepreşedinte- Gheorghe Rusu, iar printre membrii comitetului figurează preoţii greco-catolici Virgil Pop şi Sabin Truţia, alături de cei doi ortodocşi, Teodor Toader şi Ioan Roşea.
• Un alt exemplu ni-l oferă întrunirea din 11 noiembrie 1937, a intelectualilor, industriaşilor, meseriaşilor şi agricultorilor, la care s-a dezbătut necesitatea construirii unei case naţionale la Huedin. Propunerea lui Munteanu este susţinută de Rusu şi împreună caută soluţii pentru adunarea sumei necesare, împreună sunt aleşi în comitetul de iniţiativă. Fiecare în parte şi împreună se străduiesc să ridice nivelul de cultură a credincioşilor şi-şi dau seama ce rol important trebuie să aibă preoţii.
• Într-un raport înaintat Consiliului eparhial ortodox din Cluj, la data de 30 iunie 1932, Aurel Munteanu analizează principalele probleme cu care se confruntă protopopiatul și preoții. Prezintă cazuri de preoți cu o foarte bună pregătire și cu certe aptitudini în a păstori credincioșii. Dar, analizând situația maselor, greutățile materiale, însoțite de “criza sufletească și mizeria, precum și umilirile la care sunt supuși preoții noștri, sunt tot atâtea mostre grave și piedici ce opun în calea progresului vieții noastre bisericești…Unii preoți duc o adevărată viață de martiri. Durerile și zbuciumul lor sufletesc e de nedescris… Preotul de azi…, om cu pregătire superioară e plin de idealism când pășește în viață. De regulă ajunge la loc străin, fără gospodărie, fără rădăcini mai adânci în popor, fără putința de a se adapta întru toate mediului, a coborî la coarnele plugului și de a lua coasa pe spate…, dar rămâne fără mijloace de subzistență. Ii lipsesc cărți și reviste”. Aurel Munteanu îi găsește pe mulți într-un “conflict dintre intelectualism, idealism și realitatea vieții dure”, expuși sărăciei, ceea ce cauzează “mari dureri sufletești”, “dacă sunt slabi de înger”, decad, se rustifică, pierd știința și idealismul”(4). De aceea insistă să se intervină pe toate căile, la forurile superioare ca preoțimea “să fie pusă la adăpostul existenței de toate zilele pentru ca să-și poată îndeplini misiunea” și “să nu fie supuși batjocurii și umilirilor (5).
• Într-un alt raport, Munteanu critică cu severitate legea conversiunii datoriilor agricole, care a dus la înveninarea sufletelor. După război, din cauza stării mizere, s-a ajuns la un dezechilibru sufletesc, încât unii credincioși, au fost atrași de “Oastea Domnului”, alții au devenit mai indiferenți fată de biserică. De aceea, el propune drept remediu “intensificarea vieții religioase și morale din partea preoților”. Insistă pe lângă Consiliul eparhial “să editeze o gazetă creștină pur pentru credincioșii noștri”, iar dacă “veneratul consiliu nu va da curs acestei propuneri, să luăm noi inițiativa, noi preoții din tract pentru înființarea unei gazete locale, cu caracter pur ortodox, pentru popor ”(6).
• Probleme ale preoţimii au mai fost ridicate şi cu alte împrejurări, s-au organizat şi s-au organizat acţiuni comune. La 16 septembrie 1934, când episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a făcut o vizită canonică la Huedin, la recepția organizată de primăria orașului, a participat și Aurel Munteanu, care i-a urat “un bine ați venit” și a spus printre altele: “Azi, mulțumită lui Dumnezeu, ambele biserici surori sunt organizate, iar prezența Prea Sfinției Sale e o încurajare și pentru noi, preoții, servindu-ne de exemplu ilustru cum trebuie să lucrăm și noi în via Domnului, pentru a desăvârși unirea în Dumnezeu”. în partea finală a cuvântării, Munteanu a spus: “Raporturile dintre ambele biserici din părțile aceste sunt foarte bune, trăim cu toții în frăție și armonie ”(7) . Bucuriile și neajunsurile ne sunt comune, în comun au suferit și în ultimele clipe ale vieții Aurel Munteanu, ortodox și Gheorghe Nicula, greco-catolic, lipite le sunt mormintele din fața catedralei ctitorită de protopopul Aurel Munteanu.
  Note :
• 1. Citat reprodus după V.Gr. Sima, op. cit., ms

• Spre sfârșitul deceniului al patrulea au avut loc mari perturbări în Europa centrală și de est, datorită unor furtuni prevestitoare de moarte. După anexarea Austriei de către Germania, revizionismul horthyst s-a înhămat la carul de război al lui Hitler și a lansat tot mai deschis și mai dur, pretenții asupra unei părți din România. Marele savant și patriot, Nicolae Iorga, bun analist al evoluției vieții politice, încă în mai 1938 trăgea un clopot de alarmă, spunând: “Ferește-te, popor al meu, căci mari primejdii ți se pregătesc”(1).
• Față de creșterea pericolului revizionist, românii de aici, conduși de Aurel Munteanu au luat mereu atitudine. La 1 decembrie 1928 au organizat o adunare antirevizionistă la care s-a adoptat o Moțiune, semnată de Munteanu, în care, pritre altele, se declară :
• „…În marea trâmbițare a revizionismului, noi nu vedem decât tendințele unei aristocrații, dornică de a redobândi privilegiile pierdute, e dornică de a stăpâni încă un popor, pe care să-l exploateze și căruia să-i poruncească. Acelor ce din anumite intertese îi încurajează spre acest revizionism, ținem să le amintim că au uitat prea ușor suferințele connaționalilor, care trăim în provinciile Iute pe nedrept și în special din așa-zisa „ Terra iredenta ”, de unde au ieșit luptători, care s-au sacrificat sau au fost spânzurați pentru dreptatea cauzei. Au uitat prea lesne contribuția adusă în lupta comună pentru libertatea celor robiți și asupriți…ținem să facem cunoscut tuturor că poporul român, conștient de drepturile și menirea lui, nu renunță și nu va renunța niciodată, nu numai la drepturile câștigate prin lupte și sacrificii, dar nici la granițele sale naturale, că acest popor dorește să-și îndeplinească misiunea sa în ordine și pace…vrea să-i avertizeze pe cei de peste hotare, să înceteze… ”(2).
• La câtva timp, încălcând dreptul popoarelor din Cehoslovacia, la independenţă şi integritate teritorială, în 27 septembrie 1938, şefii Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste, Angliei şi Franţei, au semnat acordul de la Munchen, prin care au dat mână liberă Germaniei naziste şi Ungariei horthyste să dezmembreze Cehoslovacia. La 2 noiembrie 1938 a avut loc primul dictat fascist de la Viena, prin care Ungaria a anexat 12400 km2 din sudul Slovaciei.
• Stimulate de aceste “succese”, elementele revizioniste ungare, în ziarul fascist “Nemzet-Szava”, publică articolul ” Vrem drum spre frații noștri secui”, ceea ce însemna că pasul următor trebuia să fie luarea unei părți din trupul României. Ungaria a părăsit Liga Națiunilor, iar președintele Consiliului de Miniștri al Ungariei a declarat că “revendicarea Transilvaniei rămâne primul plan al preocupărilor politice ale Ungariei” și că “anexarea va avea loc mai curând sau mai târziu” (3).
• Sub influenţa succeselor agresiunii sovietice şi germane, mai ales după 26 iunie 1940, când guvernul U.R.S.S. a somat guvernul român să predea Basarabia şi Bucovina de nord,Consiliul de Miniştri al Ungariei a decretat mobilizarea armatei şi a deplasat unităţi la graniţa cu România.
• Horthy, lingușindu-l pe Hitler, îi scria că „ungurii au fost singurii prieteni fideli ai Germaniei” și că sarcina lor istorică este de a apăra Europa în fața răsăritului, dar, „fără a stăpâni Carpații noi nu putem îndeplini această misiune, De aceea, stăpânirea Carpaților pentru noi este o problemă vitală. Ardealul este singura fortăreață a Europei și va fi spre binele Germaniei, dacă va fi în mâini sigure” (4).
• Ungaria a elaborat mai multe variante ale revendicărilor teritoriale față de România: revizuirea granițelor cu scopul de a recâștiga teritorii din aproprierea Ungariei, apoi, “un coridor lărgit” și Secuimea. între timp, a trecut la organizarea unor acțiuni preliminare; “răscoale ale maghiarimii”, sabotaje, constituirea unor organizații de autoapărare, manifestări propagandistice (afișe, broșuri, ilustrate, filme, ziare și reviste, hărți), planuri militare.
• În mai 1940, unități germane au fost plasate la granița de nord a României, iar altele horthyste la cea de vest. La graniță au fost provocate incidente. în data de 23 august 1940, Marele Stat Major ungar a înmânat comandanților “Linii directoare pentru declanșarea operațiunilor militare împotriva României” (5), dar înainte de a trece la atac au fost încunoștințați de “tratativele” de la Viena.
• Între timp, în România au fost strecurați “activiști”, cum a fost cazul lui Banyai Karoly, plasat în județul Cluj. Organizația teroristă de la Oradea, care a avut o ramificație la Huedin, poseda 3 calupuri de dinamită, capse, fitiluri pistoale Browling. Aici mai activau organizații bisericești și culturale, precum și “Garda zdrențăroșilor” (Rongyos Garda), în activitatea teroristă un rol important îl avea Moldovan Ferencz, de la locuința căruia s-a transportat la Huedin mai mult material exploziv.
• În asemenea împrejurări, intelectualii români din Huedin, în frunte cu Aurel Munteanu, văzând pericolul ce plana asupra zonei, au căutat să tragă semnalul de alarmă, pentru a se putea opri puhoiul devastator. Au participat la acţiunile de sprijinire a dotării armatei române. în jertfa de avere fiecare arăta cât este legat de patrie şi de neam. Si ţăranii, meseriaşii, intelectualii, dădeau din toată inima, iar darul însuşi era în acelaşi timp un examen moral.
• Printr-o adresă trimisă biroului ASTREI din Sibiu, Aurel Munteanu informa că a “adunat lână, șterguri, fuioare și bani”, împreună cu conducerea filialei din Huedin a Societății Naționale a Femeilor Române, au organizat acțiunea, “pentru înzestrarea armatei cu mănuși, ciorapi, flanele, șaluri, etc.”, adună lână pe care, femeile noastre țărance o torc, apoi, doamnele cu străjerițele din clasele VI și VII de la școala primară din Huedin o prelucrează în mănuși, ciorapi, flanele, șaluri și când vor fi gata le vom preda” (6).
• Între timp, Aurel Munteanu este numit inspector cultural onorific, de către prefectul Manole Enescu. în această calitate, la 20 august 1940, trimite un”Raport privind starea de spirit în zona Huedinului”. în acesta afirmă că “Poporul nostru e conștiu și încrezător în dreptatea cauzei noastre… Nu e de părere să se dea ungurilor nici o brazdă… Declară că mai bine mor decât să ajungă robi… E în stare să lupte și să jertfească totul pentru izbânda cauzei românilor. Mi-au spus că, să nu mai caute domnii noștri să mai deie un petec de pământ la strein, că atunci se răscoală el contra domnilor și contra ungurilor… A știut să lupte în trecut și vor lupta și în prezent și în viitor, convinși de izbânda finală…” Raportul subliniază că românii de aici “își dau cu toții seama de greutatea momentului, dar nu se sperie, fiind încrezători în puterea lor…”
  Analizând starea de spirit în rândul populației ungurești, atrage atenția că “țăranii (n.n) nu fac chestie mare din dominația românească sau ungurească, ei își au rostul lor, trăiesc bine, neconturbați de nimeni, sunt mulțumiți cu tratamentul oficialităților române”, în schimb intelectualii (unguri n.n.) “toți sunt iredentiști” (l).
• Peste opt zile, participând la adunarea generală de la Florești, în cuvântul său, Aurel Munteanu, mânat parcă de un tragic presentiment, cu o tristă, dar în același timp, uimitoare previziune, a rostit: “Mai bine murim aici, în colbul drumului, decât să cedăm din sfântul pământ strămoșesc” (8).
• Doctorul Vasile Pașca, bunul colaborator al lui Aurel Munteanu și martor al tristelor evenimente care au urmat, scria în articolul „Aurel Munteanu Protopopul martir al Huedinului” „în timpul de la pronunțarea verdictului până în 9 septembrie, când au intrat trupele maghiare în Huedin, el era cel care ne înveselea pe toți la întrunirile zilnice și ne da curaj. Sufletul lui nu-și putea închipui astfel de barbarii… “(9).
• Cu toate eforturile lui, dar şi ale altor patrioţi, nu s-a putut opri puhoiul fascist. România s-a aflat singură în faţa agresiunii fasciste, iar în zilele următoare a ajuns victima politicii imperialiste, de forţă şi dictat, de uzurpare a unităţii naţionale, teritoriale.
• Sinistrele jocuri de culise au devenit publice prin dictatul de la Viena din 30 august 1940. încă în 27 august, conducătorii diplomației fasciste au invitat pe miniștrii de externe, ungar și român, să se prezinte la Viena, în ziua de 29 august, când Hitler stabilise deja frontiera româno-maghiară, de o așa manieră, încât ea intra ca un pumnal în inima României, ajungând cu vârful până la câțiva zeci de kilometri de zona petrolieră a Văii Prahovei. Pe un ton ultimativ, reprezentanților români li s-a cerut să accepte “arbitrajul” guvernului german și italian, declarând că în caz de refuz, România va fi ștearsă de pe suprafața Europei.
• Astfel se încheia o perioadă de ameninţări şi începea calvarul populaţiei române din partea nord-vestică a ţării, calvar simţit din plin de credincioşii lui Aurel Munteanu.
  Note:
• 1. N. Iorga, „Noua poartă către Orient…” în „Pagini alese”, p. 77
• 2. Citat preluat de la V.G. Sima, op. cit., mss
• 3. Arhiva MAI, fond nr. 7 Transilvania, (1920-1944), p. 203
• 4. Citat după L. Dandara, ,Jlomânia în vâltoarea anului 1939”, p. 30
• 5. Idem
• 6. G.I.Bodea, V.T.Suciu, I.Puşcaş, Administraţia militară horthystă în Nord- Vestul României ”, p. 108
• 7. Actul nr. 102, Dosar III, Desp. Huedin
• 8. Tribuna”, 12 sept. 1940
• 9. Ardealul”, nr. 13 din 1944

• Când se împlinea un an de la declanşarea celui de al doilea război mono:;, şi cortegiul de suferinţe bântuia lumea, iar de jur împrejurul României tot echilibrul s-a spart, începea şi sfâşierea trupului ţării, fără voinţa noastră.
• Printre statele care au reuşit să câştige prin acorduri şi dictate, din pământul românesc, a fost şi Ungaria horthystă. La Viena s-au fixat graniţele silnice, care dădeau României o configuraţie diformă şi absurdă, iar flăcările marelui pârjol s-au încins de la Borş până lângă Braşov. Tăvălugul fascist, pornit din vest îşi urma groaznicu-i drum, apropiindu-se de Huedin.
• Sfârtecarea trupului ţării a îndoliat sufletul lui Aurel Munteanu, care, însă, în cele zece zile, până când a ajuns la Huedin, căuta să demonstreze că va exista şi o biruinţă a adevărului istoric şi care are la bază trăinicia sentimentului naţional. Acesta îl facea să desfidă prin cuvânt strâmbătăţile ivite şi să insufle un stoic curaj celor loviţi de nemiloasa soartă, în aşteptarea dreptei izbăviri, în care credea.
• Considera că ceea ce facea un zugrav dement, tăind felii din trupul unei ţări, pe care le oferea amiralului fără mare, nu poate dura. De aceea, Aurel Munteanu, n-a luat calea refugiului, cum l-au îndemnat mulţi, ci a rămas pe loc, susţinând că trebuie să treacă prin aceeaşi soartă cu credincioşii săi.
• Dar, forţele româneşti din Huedin s-au împuţinat, familiile Negru, Matiş, Herdea, Popa, Pop, Puchiu, Dreve, Burcă, Herdea, Capotă, etc., au luat calea refugiului. Cei care au rămas s-au gândit că numai aşa îşi vor putea apăra bruma de avere pe care au agonisit-o. Istoria de până atunci a oferit nenumărate exemple din care au înţeles că românii s-au născut la această încrucişare de drumuri, de lumi şi de credinţe, că toate puhoaiele, toate durerile şi toate asupririle au trecut pe aici, dar românii le-au îndurat şi au rezistat – aşa gândea Aurel Munteanu – deci se va rezista şi în continuare. Când se produce o înfrângere, steagul nu se predă , se renunţă doar la săgeată, dar pânza lui se înfăşoară în jurul inimii.
• Bunul său prieten, dr. Vasile Pașca ne relata Intr-o zi, după verdict, întrebat de preotul maghiar, Bokor Marton, “Ce va fi acum Aurel ?”, el a răspuns: Bine va fi, până acum am vorbit eu și ai tăcut tu, iar de acum voi tăcea eu și vei vorbi tu” (1).
• La data de 8 septembrie 1940, în faţa credincioşilor deznădăjduiţi şi a militarilor care se retrăgeau, după slujbă, ţinând o cuvântare, a spus printre altele:
• “Nu plângeți! Un act de nedreptate nu poate dura veșnic. A trecut poporul român prin mai grele impasuri și Dumnezeu l-a ajutat și le-a trecut. Nici porțile iadului nu pot birui dreptatea noastră. Că Dumnezeu vede, că noi nu am râvnit ce este al altuia. Vrem numai pământul locuit de noi de 2000 de ani, pe care ne-au trăit moșii și strămoșii. Pământul pe care trăim în majoritate absolută față de alte popoare, deși am suferit multă asuprire și am vărsat mult sânge în luptă cu hoardele pornite de pe stepele Asiei, să distrugă cultura Europei. Si cu toate acestea nu ne-am prăpădit. Că, după vorba poetului – românul are șapte vieți, în pieptu-i de aramă – numărul nostru covârșitor, sângele vărsat din belșug pe plaiurile acestea, de 2000 de ani, ne îndreptățesc și înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, să le stăpânim și le vom stăpâni” (2).
• Era ultima lui duminică, ultima lui predică, petrecută în catedrala moţilor, al cărui ctitor a fost, iar binecuvântarea pe care a dat-o credincioşilor provenea, parcă, de la un arhanghel.
• A zis un ultimul Tatăl nostru în altarul zidit cu atâta trudă. Pentru că a doua zi, spre seară avea să sosească tăvălugul nimicitor.
• Trupele horthyste de ocupație împreună cu organizațiile naționaliste și paramilitare, cum era “Garda zdrențăroșilor” (Rongyos garda), la care s-au adăugat localnici extremiști, au săvârșit crime, violuri, maltratări, pentru a-i teroriza pe cei rămași, spre a-i determina să se refugieze. Despre toate acestea Szencsei Laszlo scria: “Soldățimea pătrunsă până în măduva oaselor de teoriile fasciste, odată ajunsă în nordul Transilvaniei, a săvârșit atrocități odioase față de locuitorii neajutorați ai satelor românești” (3).
• Înainte cu o zi de a începe săptămâna neagră a Huedinului, la 9 septembrie 1940, în satul Treznea (judeţul Sălaj) au fost asasinate 81 de persoane, sub pretextul că cineva ar fi tras din tumul bisericii asupra trupelor ungare, în momentul intrării lor în sat.
• În aceeași zi, marșul ciumei și al terorii a ajuns la Huedin. ”în 9 septembrie, către amiază ne-am adunat în centrul orașului să vedem cum se retrag autoritățile românești și cum vin cele ungurești. Eu (adică Iosif Popa – Ghiuța) și cu Ghiță Herdea ne-am apropiat de ungurii adunați, dar au venit câțiva și ne-au dat mai mulți pumni până am fugit de acolo. înainte de a fi loviți am văzut poarta împodobită pentru primirea militarilor unguri, iar de acolo Juhasz striga: „Eljen Mussolini, Torda vissza, Braso vissza” (Trăiască Mussolini, Turda să revină, Brașovul să revină). Pe poartă erau expuse drapele maghiare (4).
• Moşierul Albrecht împreună cu Szentandrasi, în costume ungureşti, călări, i-au aşteptat la intrarea în Huedin şi i-au condus spre scena pregătită pentru primire, unde se găseau instalaţi, protopopul Bokor, Nagy Miklos, Matyas Janos, Bruma Ianko şi alţii.
• Când Aurel Munteanu și Vasile Popa s-au apropiat de tribună, aceștia au fost avertizați să plece imediat, protopopul Bokor zicându-i lui Munteanu: “Ai vorbit destul de când ești, aici n-ai ce căuta”(5).
• De la tribună s-au ţinut discursuri. Localnicii unguri şi-au manifestat bucuria faţă de intrarea armatelor ungare în Huedin.
• Seara, în timp ce în casa familiei Albrecht, s-a organizat un ospăț, un ofițer a declarat gazdelor: “două zile sunteți liberi pentru răzbunare” („ket nap szabad nep bosszu ”).
• La început au apărut unităţi de biciclişti, apoi călări, iar spre seară dinspre Oradea şi-au făcut apariţia trupe motorizate, tanchete, tunuri trase de cai, căruţe cu mitraliere.
• Cei mai înfocaţi susţinători ai unităţilor ungare au fost fraţii Albrecht, mari moşieri şi mari iredentişti.
• De alfel moșierul Albrecht Lajos împreună cu arhitectul Kos Kar:. zilele Crăciunului anului 1918 și după acea dată au încercat să alcătuia.: Republica Kakotaszeg”(6),cu centrul în Huedin, cu monedă proprie și irr.r. propriu. Aceasta ar fi cuprins nu numai depresiunea Călata, ci și Vișag, Rogo .. Dretea, Buteni, sate de pe valea Almașului și de pe valea Crișului, până spre Oradea. Președinte ar fi urmat să fie Albrecht Lajos, cel care în anul 1921 a devenit președintele Partidului Popular Maghiar din România, înființat aici la Huedin.
• Încă în seara zilei de 9 septembrie au început acţiuni îndreptate împotriva românilor. Un grup de neoameni au spart geamurile caselor lui Aurel Munteanu, Andrei Alexandru şi Petru Brândaş.
• Alt grup a intrat în casa țăranului Ioan Negru – Ghiuța, ca să-l lichideze. Dar era plecat la Văleni să facă un schimb de case și de teren, cu “un ungur de treabă căruia îi ziceau al lui Bondicău” (7), ambii considerând că această nouă administrație nu poate dura, încât fiecare va reveni la situația dinainte. Dar, negăsindu-1 acasă, “oaspeții” au răscolit totul în casă, întrebând copiii: “unde-s armele cu care vreți să împușcați pe unguri?”(8). La prima vizită au lăsat militari și cai pentru încartiruire.
• Pe Gavril Negru l-au prins şi l-au bătut până la 11 seara. Tot acolo l-au adus şi pe Petru Brândaş, care, însă, le-a argumentat că de 20 de ani s-a maghiarizat prin căsătorie şi astfel a scăpat de tortură. Aducându-1 apoi, pe avocatul Andrei, acesta le-a făcut scandal, spunându-le că este însurat cu o unguroaică şi-i maghiarizat de multă vreme, fapt pentru care a primit un fel de act de liberă trecere.
  Între timp, a apărut în curte un ofițer care a citit un tabel cu vreo 50 de români de vază care trebuiau chemați să dea seama de atitudinea față de “trecerea armatei ungare prin Huedin”, spunând cu voce tare, altui ofițer, că acest tabel este alcătuit de vreo doi ani.
• A doua zi, dimineaţa, marţi, 10 septembrie 1940, au apărut în curtea ţăranului Ioan Negru-Ghiuţa, alţi militari, conduşi de localnicul Ercsey, care l-au prins şi chinuit pe gospodarul Iosif Popa – Ghiuţa.
• Între timp, găsindu-l pe Gavril Negru-Ghiuţa, zis Vila, care tocmai adăpa vitele, l-au luat la bătaie, primul, lovindu-l Ercsey Francisc, apoi Balint Andras, Kiss Bandi şi mulţi alţii. După ce l-au bătut acasă până s-au săturat, l-au târât în stradă, unde au dat şi alţii în el, l-au dus în curtea cojocarului Kiss Sandor Marton, unde i-au smuls cişmele şi l-au legat de o grindă cu picioarele în sus. Când un vecin, Kudor Andras, i-a dat o cană cu apă şi acesta a primit o palmă. De acolo a fost dus la Veres Ianos Csisar, de unde soţia lui Veres l-a îndemnat, dacă poate să se mişte, să plece. Santinela care-1 supraveghea, influenţată de supliciu şi de durere l-a lăsat să plece. Când şi-a revenit, cât de cât, a auzit fragmente din cuvintele rostite de cei doi români, Munteanu şi Nicula, ce se rugau să-i împuşte, dar să nu-i mai chinuiască (9).
• Din acele momente de tristă memorie, drama familiei țăranului Ioan Negru-Ghiuța se poate rezuma astfel: Iosif Popa-Ghiuța, după ce a fost chinuit, iar apoi, în coate și genunchi, s-a târât, după un timp a ajuns la drumul care ducea spre Mănăstireni, unde l-au găsit niște cunoscuți și l-au dus la socrii lui în satul Bica; Gavril Negru, după ce a fost bătut în repetate rânduri și spânzurat de picioare, poziție în care a fost tratat cu var, pe răni, cumva, la un timp, pe care nu- 1 poate aprecia, a ajuns prin porumb, la marginea Huedinului, unde grănicerii români au dat de el, l-au dus la Călata, la Sofia Nicoară și tămăduit, cât de cât, apoi l-au dus într-o căruță, la Bociu, unde soră-sa Maria și cumnatul Ioan Puchiu, au început să-l trateze, ținându-1 înfășurat în vată, haine moi și pături (10). Fiii mai mici, Ioan, Viorel și Lucreția, împreună cu mama lor, Onița Negru, după dezastrul din 9-10 septembrie 1940, au trecut granița pe la Sâncrai-Călata, continuând să-și ducă viața în chinuri și lipsuri. Tatăl lor, Ioan Negru-Ghiuța, cel atât de mult căutat, în dimineața zilei de 10 septembrie 1940, a fost adus în Huedin de “un ungur de treabă de-i zicea a lui Bodigău” din Văleni, cu care voia să schimbe proprietățile. In apropierea casei, văzând cum îl băteau pe fiul lui, pe Vila, i-a zis: “culcă-te în căruță” și n-a mai oprit în fața casei, ci l-a dus din nou la Văleni, satul acesta rămânând la România.
• Familia Negru, ca şi multe alte familii, zdruncinată sufleteşte, dar şi trupeşte, cu gospodăria distrusă, prin forţa brutală a împrejurărilor, nu s-a mai întrunit toată niciodată.
• Onița, după trei zile, când s-a întors în Huedin, vrând să-l vadă pe fiul său Vila, pe care-l credea încă în oraș, precum și gospodăria, avea să îmbrace haina morții, în condiții parțial elucidate. Văzând casa și gospodăria, munca familiei de o viață, distruse, s-a dus la oficialități să se plângă. Nu știm ce i-au răspuns, cum au zdruncinat-o sufletește, dar, că întoarsă în curtea casei, la un moment dat vecinele au văzut-o moartă, lângă fântână, “toată udă și cu o gaură-n cap” (11).
• Noii înstăpâniţi peste casă au lansat versiunea că de necaz s-a aruncat în fântână, ceea ce nu poate fi adevărat, deoarece soldaţii unguri stabiliţi în casa ei au folosit în continuare apa din acea fântână. Alte vecine au lăsat să se înţeleagă, fără să vrea să dea declaraţii, că a fost lovită dur, a căzut în nesimţire şi ca să-şi revină au aruncat apă peste ea, ceea ce pare verosimil, vecinul, Balint Francisc i-a improvizat un sicriu, iar preotul greco-catolic a înmormântat-o, în prezenţa a câtorva credincioşi, fără a putea fi prezent vreunul din copii şi soţul.
• Și astfel a sfârşit la 47 ani, cea mai nevinovată fiinţă, care n-a făcut politică, n-a supărat pe nimeni, acea mamă devotată, care a dat viaţă şi creştere la şapte suflete.
• Victime ale ocupaţiei horthyste au fost şi evreii din Huedin, în memoria cărora s-a ridicat în Izrael un monument aşa cum se poate vedea dintr-o fotografie anexată.
  Note:
• 1.Ziarul „Ardealul”, nr. 7 /1944
• 2. Idem
• 3. L. Szecsei, „Chestiunea maghiaro-română> 1944, p. 165
• 4. Mai pe larg, vezi depoziţiile martorilor, în Gh.I. Bodea şi colab., op. cit, pqg. 255 şi urm.
• 5. Idem
• 6. C. Mustaţă, „Teroare în Ardeal”, 2011, p.8
• 7. Relatare, I.Negru, având atunci 10 ani
• 8. Relatare, Gavril Negru, unul dintre cei chinuiţi
• 9. Inf. Iosif Popa, victimă
• 10. Relatare, Gavril Negru
• 11. Relatare, Lucreţia Popa, nora Oniţei

• Adevărate pagini ale durerii s-au scris în istoria Huedinului, începând cu după masa zilei de 9 septembrie 1940, când protopopul Aurel Munteanu a trebuit să constate, neputincios, că i se sparg geamurile şi-n casă îi intră bolovani, alături de înjurături şi cuvinte insultătoare.
• Și totuşi, ca şi-n alte momente, mai credea că dezmăţul se va reduce doar la atâta. Dar se înşela, pentru că a doua zi Huedinul a devenit un cazan de smoală încinsă, în care erau aruncaţi cu forţa, protopopul şi alţi conaţionali de-ai săi.
• Seara, de patru ori, grupuri de militari, însoțiți de civili au intrat în casa lui Negru Ioan ca să-l pedepsească pentru că era un bun gospodar, om de vază și bun român. Negăsindu-1 acasă au cotrobăit, au întors toate lucrurile, i-au întrebat pe copii, unde-i tată-to să mai strige Trăiască România Mare ?, apoi, unde-i Vila ? (adică Negru Gavril). Pe acesta l-au găsit în oraș și l-au bătut, l-au întrebat, ce-ai făcut în cei 22 de ani cu ungurii, câți ai omorât ? în timp ce-1 băteau i-au arătat o fotografie, din care se pot vedea unguri puși să tragă la plug. Gavril Negru ne relata că „ în anul 1938 popa reformat din Văleni a făcut o fotografie în care erau înjugați și puși formal să tragă de un plug, Bogdan Istvan, Bogdan Ianos, Torok Ferenc, Korpos Ferenc, toți din Mănăstireni, pe care îi cunoșteam ” (1).
• Profesorul Gheorghe Herdea de la Gimnaziul din Huedin, după ce a fost bătut, a ajuns cumva la graniţa dintre Sâncrai şi Călata, pe care a trecut-o sub tirul focurilor de armă, care l-au rănit, încât, în condiţii dramatice, a trebuit să fie dus, peste munte, la spitalul din Abrud.
• În aceeaşi dimineaţă, Iosif Popa, Gavril Negru şi alţii, cunoşteau ceasurile de calvar.
• Pe la ora 12, Aurel Munteanu s-a îndreptat spre spital, pentru a oficia o înmormântare a unui soldat. Pe Strada Mare, s- a oprit pe o bancă, pentru a-1 aștepta pe crâsnicul Vasile Goia. Un soldat ungur, trimis de un grup de unguri huedineni, l-a acostat, l-a întrebat dacă-i place de armata ungară, dacă n-ar vrea să plece la Budapesta? Dând răspunsuri neofensatoare, a fost invitat să-l însoțească până într-un anumit loc, “pentru a i se comunica ceva important”. Munteanu l-a urmat pe soldat, până în poarta casei lui Ioan Negru-Ghiuța, unde a fost dat pe mâna unui grup de civili, membri ai gărzii naționale ungurești: Gal Fr., Buday I., Ercsei Fr., Kudor St. și alții.
• În acel moment, Kudor St. Hanzi, l-a lovit cu o piatră în obrazul drept, după care au tăbărât asupra lui ceilalți, lovindu-1 pe unde apucau. Fiind zi de târg, cu lume multă, printre cei aflați pe aproape s-au găsit și români care știau ungurește, unii au auzit și văzut pe Matyas Ioan Bruma, strigând, în timp ce-1 lovea “Na, măi popă, acum dăm la tine pământ să mănânci, că pământ ți-o trebuit”- în românește, iar în ungurește înjurându-1 de Dumnezeu (1).
• Victima a fost târâtă în curte, unde grupul de bătăuşi s-a mărit, alăturându- se şi Bethlendi Fr., Kovacs A., Mathe F., Kudor I. Duka. Când Buday I. Gyepu, 1- a lovit în cap cu un par, s-a auzit un geamăt prelung. Alţii i-au smuls o parte din barbă, i-au smuls hainele, lăsându-l în cămaşă şi izmene şi l-au tot lovit până a căzut inconştient, pentru un timp.
• Comerciantul Iosif Herdea, care a văzut cele întâmplate, avea să declare că i-au smuls barba, l-au împuns cu baionetele, i-au vârât pe gură o țeavă de fier până i-a ieșit în spate…, iar un Raport al Ministerului Afacerilor Stăine nota: „ în 10 septembrie 1940… a fost ucis în chinuri groaznice protopopul român ortodox Aurel Munteanu din orașul Huedin. In plină zi, în mijlocul orașului și în văzul mulțimii care vocifera, asasinii l-au trântit la pământ, l-au bătut cu pumnii și ciomegele, i-au smuls părul și barba cu carne cu tot, iar unul dintre ei i-a înfipt un par în gură până i-a ieșit prin ceafă ” (2).
• În aceeaşi zi au avut loc multe alte arestări, maltratări, devastări de locuinţe ale românilor din oraş. Primarul Alexandru Andrei a fost arestat şi dus în loc necunoscut, avocatul Eugen Moga şi soţia sa au fost maltrataţi.
• Gavril Negru – Ghiuța după ce a fost bătut și chinuit, în lemnăria lui Kiss Alexandru a fost spânzurat de picioare, cu capul în jos și în rănile de la cap și de pe corp i s-a pus var. După o vreme, când i-a revenit cât de cât judecata, a fost adus acasă de către un cunoscut, Kudor Bandi, iar noaptea un militar care-1 păzea i-a zis dacă știe ungurește și răspunzându-i cu multă greutate , soldatul i-a propus, dacă se poate mișca să treacă strada și să plece, că și el e român din Ungaria. Vila ajuns într-o grădină s-a chinuit să se îngrepte spre graniță și să treacă la români. Avea să ne mărturisească după câțiva aniMi-am adunat puterile… mergeam 15- 20 de metri, picam, când îmi reveneam continuam drumul. Nu știu cât am mers până când am dat de grăniceri români. Aceștia m-au dus în casa Sofiei Nicoară din Călata. M-au oblojit, mi-au făcut o fotografie și apoi m-au dus cu o căruță la soră-mea, Maria Puchiu, în Bociu. Acolo, m-au tratat cu ce au avut, m-au învelit în haine moi și am stat așa mai multe zile ” (3).
• Între timp l-au prins şi pe plutonierul Gheorghe Nicula, care era îmbrăcat civil, l-au bătut pe stradă, l-au introdus în curtea în care se găsea şi Aurel Munteanu şi au început să-l schinjuiască, primii fiind Kudor St. şi Kovacs Fr. Csuczi.
• După atâtea lovituri, cele două victime n-au mai putut sta pe picioare. Au fost târâte în stradă, legate de o căruță și pentru că nu puteau sta pe picioare au fost aruncate în căruța care adusese var la târg. Căruțașului i-au poruncit să o ia spre locul numit “Acăți”, unde, cu mulți ani înainte, chiar și în timpul revoluției de la 1848-1849 fuseseră ridicate spânzurători.
• În jurul căruţei, pusă în mişcare, erau agresorii, cărora li s-au adăugat şi alţi “voluntari”, pentru a administra şi ei câţiva pumni, ori bâte, plus curioşii care însoţeau cortegiul.
• Pe drumul spre “Acăţi”, unul Buday I. Gyepu, cu un par l-a împuns în fesă pe Aurel Munteanu, altul, Ercsey Fr. i-a luat pălăria şi a înfipt-o într-un băţ, iar Bartha A. a aruncat cu pietre în victime. Cu o bâtă, Kovacs A. l-a lovit peste picioare pe plutonierul Gheorghe Nicula, iar după el, la fel au procedat şi Bethlendi I., Deszi Fr., Sekeres I., Gușa Fr., care-i striga: “Nici o brazdă, numai tot” (4).
• Din sus de târgul de vite, victimele au fost trase jos din căruţă, târâte încă vreo 50 de metri, până într-o surpătură de lângă un drum de câmp, unde “li s-au administrat” ultimele lovituri, date de către Gal Fr., Mihaly Al., Ercsey Fr., Mathe Fr., Kovacs A., Pocs I., Kozma A., Deszi Fr., Ambrus Fr., Budai I. Kerekes Ioan- junior a smuls ceasul lui Aurel Munteanu, iar Kovacs A. i-a tras cişmele din picioare lui Gh. Nicula. Scena cea mai groaznică a “creat-o” Pocs I., care a vârât în gura protopopului Aurel Munteanu o cârjă de fier ascuţită, până ce i- a ieşit pe ceafă.
• Inimile celor doi români, după un astfel de cortegiu de suferinţe, au încetat să mai bată, trupurile lor, calde încă, au fost aruncate în acea surpătură, peste ele aruncându-se puţin pământ.
• A urmat un macabru dans al victoriei, peste improvizatul mormânt, aşa cum l-au putut vedea din podul spitalului, dr. Vasile Paşca, Petre Merestanciu şi alţii, ascunşi acolo de teamă şi cutremuraţi de ce mai poate urma (5).
• În oraș s-a așternut teama și groaza pentru români. Soțiile celor două victime au alergat pe la oficialitățile ungare să afle ce s-a întâmplat cu cei doi, apoi, când indirect au aflat de moartea lor, au cerut să li se spună unde sunt îngropați. Dar fără rezultat. Maiorul Fekete Pal, comandantul formațiunii de jandarmerie, așa cum rezultă din procesul care a avut loc în 1946, “nu numai că nu s-a interesat să împiedice aceste crime, dar nici la cererea văduvei protopopului Munteanu n-a dispus să înceapă cercetările, ci a încercat să deruteze, spunându-i că protopopul Munteanu nu a fost omorât de nimeni, ci a trecut granița în România” (6).
• Evenimentele care s-au petrecut în Huedin în zilele de 9-16 septembrie 1940 au zguduit puternic conştiinţele româneşti şi ale oamenilor cinstiţi de alte naţionalităţi din localitate şi împrejurimi. Trista veste a omorurilor de aici s-a răspândit în întreaga ţară.
  Ştiri, uneori contradictorii, din cauza informaţiilor incomplete, ori transmise din gură-n gură, au fost apoi prinse în rapoarte, ziare, declaraţii mai mult sau mai puţin oficiale.
• O primă şi mare manifestare publică de condamnare a atrocităţilor săvârşite la Huedin a avut loc la 20 septembrie, când Academia Română, prin istoricul Ioan Lupaş (care-1 cunoştea bine pe Aurel Munteanu, fiind prezent şi la sfinţirea catedralei din Huedin) a prezentat un protest, prin care toţi cei prezenţi şi- au exprimat sentimentele de durere faţă de suferinţele celor din Huedin (7).
• În luna următoare Vicariatul din Alba Iulia, printr-o circulară trimisă tuturor preoților ortodocși spunea:” Vremurile nespus de dureroase prin care trece neamul românesc din Ardeal, din nou subjugat, au supus și de data aceasta la grele încercări și grele suferințe, familii de preoți, care au fost peste tot ținta atacurilor barbare și a atrocităților ungurești, fără seamăn, și cari vor rămâne o rușine a veacului nostru civilizat”^). Circulara descrie apoi, “moartea tragică de nucenic, îndurată de protopopul Aurel Munteanu al Huedinului, care a produs :onsternare generală în lumea mare, prin cruzimile ce a trebuit să sufere acest vrednic slujitor al altarului” (9).
• Dar abia după 66 de zile, când omorurile de la Huedin au devenit arhicunoscute, atât pe plan intern cât și pe plan extern, la insistența soțiilor victimelor s-a obținut aprobarea deshumării cadavrelor, efectuarea autopsiilor și reînhumarea în cimitir. Atunci chirurgul Eugen Nicoară din Reghin, în buletinul medical consemna pentru Aurel Munteanu: “plagă profundă de la gură până la gât…coaste fracturate, fractura gambelor ce atârnau doar în tegumente… barba și părți ale părului smulse, leziuni craniene.. ”(10).
• Culmea penibilului a fost atinsă atunci când Tribunalul Maghiar Regesc din Cluj, în noiembrie 1941, în sentința luată avea în vedere, că cei vinovați de săvârșirea crimelor “se aflau într-o stare sufletească care explică emoțiunea puternică de care au fost stăpâniți și care putea ușor să provoace excese din parte celor plini de fericirea eliberării și cuprinși de sentimente patriotice.. ” (11). ăsta da, motiv de fericire.
• Dacă în sentința primului proces, cel din anul 1941, de la Tribunalul Maghiar Regesc din Cluj, care a fost o mascaradă juridică, se consemna că „ nu s- a putut lămuri împrejurarea cum a început și care a fost cauza imediată a maltratării celor două victime”, la cel de al doilea proces, cel din 1946, de la Tribunalul Poporului din Cluj, în fața martorilor și a dovezilor, mai mulți acuzați au recunoscut că au participat la lovirea, schinjuirea celor doi, începând din fața casei lui Ioan Negru- Ghiuța, continuând în curtea acestuia, apoi în timpul macabrului cortegiu de pe Strada Mare și de la locul unde au fost loviți până la ultima suflare și aruncați într-o groapă.
• Acuzații, în fața probelor de necontestat recunosc: „l-am lovit cu o piatră în fața casei lui Ghiuța…” (Kudor Șt. Hanzi), „l-am lovit cu pumnii… ”( Bartha Al., Deszi Fr., Ambrus Fr.), „l-am lovit cu o pietricică mică… ”( Bartha Al.),”l-am lovit de mai multe ori…” (Kudor Duca), „l-am lovit pe Aurel Munteanu…” (Mathe F), „l-am împuns în fesă cu un par…” (Budai G.), „i-am vârât o cârje de fier pe gât ca să văd dacă a murit cu adevărat” (Pocs I). Fiecare încerca să minimalizeze contribuția la crimă.
• După primele zile de sărbătoare pentru noii stăpâni s-a trecut la reorganizarea teritoriului. S-au pregătit urmăriri, arestări ori expulzări. țintă bine aleasă era și biserica românească, deoarece prin ea se păstra specificul românesc. La 12 octombrie 1940, ziarul budapestan “Magyarorszag” scria: “Satelor ungurești (?) trebuie să li se dea aspectul lor vechi, prin înlăturarea bisericilor zidite în stil bizantin – adică bisericilor românești care nu se potrivesc cu mediul acestora”(12). După patru zile, publicația “Nemzeti Ujsag” se exprima într-o formă ultimativă: “Transilvania reanexată reclamă urgenta soluționare a clădirilor bisericești ortodoxe românești”(13).
• Trebuia doar găsit un pretext oarecare. în Huedin l-au găsit. Noile autorități au deschis proces la tribunal pentru a “recâștiga” terenul pe care s-a ridicat în perioada 1931-1934, biserica ortodoxă, ca apoi să-i dea o altă destinație construcției sau să o demoleze.
• Judecătoria din Huedin, prin sentința nr. 1914 din 1941, dată de judecătorul Kapdebo Szilard, a repus primăria orașului în posesia intravilanului pe care s-a ridicat biserica. S-a folosit drept motiv situația judecătorului Popescu, la data luării deciziei din 1931, că s-ar fi găsit în perioada de pensionare, deci, că decizia de punere în posesie a bisericii, n-ar fi corectă. Ori, punerea în aplicare a deciziei de anulare a celei din 1931, ar fi dus la ceea ce primarul ungur din 1941, considera că se va întâmpla, “biserica se va lua de la parohie și i se va da altă destinație
• Astfel stând lucrurile, Oficiul protopopesc al Huedinului, care după ocupaţie a fost nevoit să-şi mute sediul în Valea Drăganului, prin preotul Petru Pop, cu adresa nr. 311/1941 a intervenit la Consiliul Eparhial din Cluj să ajute la rezolvarea în favoarea bisericii a problemei aflate în litigiu. După mai multe intervenţii biserica şi terenul aferent au rămas în proprietatea credincioşilor români. Dreptatea cauzei trebuia, mai devreme, ori mai târziu, să iasă biruitoare (14).
  Note:
• 1. Faza ne-a fost descrisă de Gavril Negru în anul 1961
• 2. Relatarea martorului Aurel Hanga, la procesul Tribunalului Poporului din 1946
• 3. Arhiva M.A.I., fond Conf. De pace de la Paris, an 1946, voi. 1 p. 108
• 4. Relatarea victimei, Gavril Negru, în 1961
• 5. Informaţii extrase de la martorii prezenţi la procesul din 1946: Gh. Coposu, Gh, Crişan, I.Negru, V. Paşca, L. Munteanu, M. Mogradi,
• E. Balint, I.Vereş, N. Simula, I. Furcovici, N. Cora, V. Dreve, N. Nagy, N. Golban, L. Popa
• 6. Relatare Puchiu Maria, 1961
• 7. Hotărârea nr. 1 a Tribunalului Popular Cluj, din 13 martie 1946
• 8. Rev.,,Magazin istoric”, nr. 8, 1979, p. 96
• 9. Citat după V. Gr. Sima, op. cit. P.96
• 10. Idem
• 11. E.Nicoară, „MuceniculAure?’, 1946, p. 19
• 12. Sentinţa penală nr.- B 4239 / 1941/ 6, din 28 noembrie
• 13. Citat după N. Comeanu, biserica românească din Nord-Vestul ţării în timpul prigoanei horthyste”, 1986, p. 28
• 14. Idem

• În mormântul din curtea bisericii ortodoxe din Huedin se găsesc înfrăţiţi în moarte Aurel Munteanu şi Gheorghe Nicula. Au trecut 72 de ani de la tragicul lor sfârşit, dar nu ştim câţi s-au ostenit să-i dedice cel puţin câteva pagini, celui de-al doilea. A fost doar amintit, atunci când s-a vorbit de evenimentele din 10 septembrie 1940. Abia în anul 2000 prin grija Poliţiei, Jandarmeriei şi Pompierilor i-a fost înălţat un bust în incinta unităţii de poliţie din oraş.
• Pentru generaţiile de azi şi de mâine prezentăm câteva rânduri referitoare la scurta lui viaţă.
  S-a născut în 10 martie 1901 în localitatea Valea Drăganului, din părinţii Gligor şi Ileana Nicula, ţărani, descendenţi ai familiei de moţi “Nicola”, aşezaţi aici după înfrângerea răscoalei lui Horea (şi el din familia Nicoleştilor).
• Ileana Nicula a avut patru copii, doi s-au stabilit la Turda, fiica Florica, prin căsătorie s-a mutat în localitatea Cățelu Român, din plasa Crasna. Prin anul 1919 Gheorghe a moștenit și partea de avere care fusese dată surorii, așa cum rezultă dintr-o “Declarațiune”, alcătuită și semnată în calitate de martor, de preotul de atunci din Valea Drăganului, nimeni altul decât Aurel Munteanu (1).
• La data de 18 august 1920, Gheorghe Nicula s-a căsătorit cu Elena Puriş din Fildu de Mijloc (de la nr. casei 43), unde şi-a stabilit domiciliul tânăra pereche, lucru ce se poate constata din Registrul stării civile, în care înregistrează în 1921 pe primul lor fiu – Ioan şi apoi pe Traian şi pe Teodor (în prezenţi toţi decedaţi).
• Ca să-și consolideze gospodăria din Fildu, în 1925, Gheorghe și-a vândut casa, partea de pășune și pădure din Valea Drăganului, unui neam de-al său – “Nicula Teodor al lui Vasilie”(2). La sfârșitul anului a hotărât să se angajeze în poliție, primăria din Fildu eliberându-i în acest scop un “Atestat de moralitate”, prin care “oficios adeverește că:..are o purtare morală ireproșabilă și pedepsit n- a fost “(3).
• Și-a început activitatea ca gardian public la Zalău, iar în 1931 a fost detaşat la Huedin. Apoi, aşa cum rezultă din câteva acte păstrate de nepotul său Ioan Nicula, a lucrat câtva timp la Turda, la Cluj şi din nou la Huedin, unde din 1935 locuia pe strada General Moşoiu.
  Nonagenarii de azi, care l-au cunoscut din perioada 1935- 1940, ni-1 descriu ca “cel mai de treabă polițai”, ori că “era pita lui Dumnezeu, de aceea nu s-a retras dincolo de graniță, la Călata, deoarece n-a făcut rău la nimeni ” (4).
• În ziua de 10 septembrie 1940, fiind zi de târg, a fost văzut îmbrăcat civil în târgul de vite. De acolo l-au luat cu forţa un grup de unguri şi l-au dus pe strada mare, unde, în curtea lui Veres I. Csisar, au început să-l bată. Mai întâi au dat în el Kudor St. Hanzi şi Kovacs Fr. Csucsi.
• De acolo a fost târât în curtea casei ţăranului Ioan Negru-Ghiuţa, unde zăcea întins la pământ, dezbrăcat şi plin de sânge, protopopul Aurel Munteanu. Acolo maltratările au continuat, până când ucigaşii şi-au dat seama că nici
  Gheorghe Nicula nu mai are mult de trăit. A fost scos în stradă şi legat, apoi aruncat şi el în căruţă, alături de Aurel Munteanu şi de aci înainte tristul destin i-a înfrăţit pentru totdeauna.
• Pe drum, în spre locul numit “Acăți”, a fost chinuit. Ultimul care l-a lovit cu bâta și i-a smuls cișmele a fost Kovacs Andrei. Apoi a fost și el aruncat în acea surpătură de teren.
• După mai multe luni, când în urma protestelor vehemente înaintate pe cale diplomatică, statul horthyst a fost nevoit să deschidă proces asasinilor, acolo la proces, s-a încercat să se motiveze maltratarea lui Nicula, spunându-se că plutonierul “vindea mulțimii dintr-un sac și la preț majorat, tutun care ar fi fost confiscat de la comercianții unguri”. Dar în alt loc, în documentele procesului am găsit și altfel de expresii, ca aceasta: “nu s-a putut lămuri împrejurarea cum s-a început și care a fost cauza imediată a maltratării celor două victime” (5).
• Dar, aşa cum prezentam situaţia puţin mai înainte, la cel de al doilea proces, s-au lămurit unele aspecte, altele au fost adunate de la martorii de atunci, încât în mare vor fi lămurite.
  Ultimele ceasuri de chin au fost la fel. Din 10 septembrie 1940 încoace, când vorbim despre “drumul oaselor” unuia, trebuie să vorbim şi despre ale celuilalt.
• Pentru cei rămaşi calvarul a continuat sub diferite forme: teroare, pauperizare economică, acţiuni de deznaţionalizare, expulzări, provocarea refugiului, la Poiana Horii (Matiş 1., Matiş T.), Bociu (Puchiu I., Negru I.,) Mănăstireni şi Bica (Popa I., Burcă I.), Turda (Herdea T., Popa Gh.), unii ajungând până la Calafat-Poiana Mare.
• Cei rămași au suferit altfel. Prin ordinul Ministerului de Justiție ungar, nr. 6541 din 18 februarie 1942 se preciza: “apărarea neamului nostru (unguresc n.n.) s-o facem folosind toate mijloacele legale, pentru a evita ca numărul mare al numelor cu rezonanță străină să constituie aparențe defavorabile la stabilirea numerică a populației maghiare ”(1).
• S-a dat ordinul Consiliului de Miniştri nr. 70/1941 pentru înlocuirea numelor româneşti de localităţi cu nume ungureşti. Bisericile româneşti au fost prigonite, în cazul celei din Huedin s-a încercat anularea dreptului de proprietate asupra pământului pe care s-a ridicat, ca apoi să poată da locaşului altă destinaţie. Nereuşind, au recurs la alte metode, spre exemplu, în 3 august 1941 s-au tras mai multe focuri de armă, care au făcut ţăndări toate geamurile”(2).
• Unele documente atestă exercitarea de presiuni de către autorităţi, asupra credincioşilor români, pentru a adopta o confesiune de expresie maghiară. Spre exemplu, în comuna Ciucea, notarul a chemat ţăranii şi i-a avertizat să treacă la religia reformată. Dar fiindcă ţăranii au refuzat, i-a ameninţat că-i va trece peste graniţă, iar averea le va fi confiscată (3).
• Ca să nu fie batjocoriţi, unii români au trecut graniţa, cum a procedat familia dr. Iosif Capota care s-a refugiat la Turda, Ioan Negru la Sibiu, iar alţii mai aproape, la Bica, Bociu, Poiana Horii. De acolo urmăreau, cât puteau, desfăşurarea evenimentelor, dincoace de graniţă.
• În asemenea împrejurări s-a născut “Doina refugiatului”, prin care, pe un ton trist este rugat bradul, arborele cosmic al vieții, să-și plece vârful, ca să se poată urca, apoi să-l înalțe, sus, sus de tot, ca să-și poată vedea casa și bruma de avere, dacă i-a mai rămas, zicând:
  “Munte, munte, brad frumos Ia apleacă-ți vârfu-n jos
  Să mă sui în vărfu’ tău
  Să mă uit în satul meu
  Să mă sui pe creanga ta
  Si să-mi văd căsuța mea… “(9).
• Starea de chin, sărăcia şi necazurile au devenit caracteristice în acei ani de tristă memorie. întregul ansamblu de măsuri luate în teritoriul răpit, au devenit un regim brutal şi cu consecinţe din cele mai grave. Cu toate opreliştile, forţa de rezistenţă a românilor, înrădăcinată de milenii în vatra lor, călită de vitregiile istoriei s-a dovedit a fi mai puternică.
  Note:
• 1. Declarația se păstrează la familia Ioan Nicula din Fildu de Mijloc, nr. 43
• 2. Sentinţa nr. 634 / 1925 a judecătoriei Huedin
• 3. Copia acesteia se află în posesia noastră
• 4. Relatare de la Iosif Popa în 1961
• 5. Sentinţa B 4239/ 1941 a Tribunalului Regal Maghiar din Cluj
• 6. Ord. Min. Justiţie, 6541/ 18 febr. 1942
• 7. Rap. Episcopiei Clujului nr. 5255/ 26 oct. 1945
• 8. Inf. Iosif Popa, 1961
• 9. Culeasă de la Ioan Negru în 1961

• Unii tineri ar fi tentaţi să spună că e greu de crezut, că s-au putut întâmpla asemenea crime, ca cele din 1940, din Huedin. Si totuşi aşa s-a întâmplat. O ştiu bătrânii, unii o ştiu pe pielea lor, cei care au scăpat cu viaţa, dar cu urme înscrise pe vecie, pe trup, în inimă şi în memorie, o spun documentele risipite prin arhive şi pe la particulari, dar şi sentinţe de la tribunal. Si zicem sentinţe pentru că au avut loc două procese, unul în 1941, ce s-a desfăşurat la Tribunalul Regal Ungar din Cluj, în timpul ocupaţiei maghiare, iar cel de al doilea, în 1946, desfăşurat la Tribunalul Poporului din Cluj.
• Dar, înainte de a analiza modul lor de desfăşurare, să urmărim ce s-a întâmplat după 10 septembrie 1940.
• Familiile victimelor au intervenit la autorităţi, cerându-le să fie ajutate să-i descopere şi pedepsească pe vinovaţi şi să le comunice locul unde au fost aruncate cadavrele, ca să le poată înmormânta creştineşte.
• Elena Puriș și mai mult Lucreția Munteanu, soțiile celor doi martiri, au cerut maiorului de jandarmi, Fekete Paul, comandantul unității din Huedin, să fie ajutate să înfăptuiască înmormântări după tradiție. Dar au fost refuzate, ba mai mult, comandantul a încercat s-o convingă pe preoteasa Lucreția, că soțul ei”n-a fost omorât de nimeni ci a trecut granița în România’X 1). Când doamna Munteanu s-a dus cu dovezi, spunând cum au fost bătuți, chinuiți și apoi aruncați într-o groapă, la locul numit”Acăți”, autoritățile au interzis înmormântarea lor în cimitir.
• După ce ştirea omorurilor de la Huedin s-a răspândit la Paris, Londra, Berlin şi-n alte capitale, la 16 noiembrie 1940 s-a admis deshumarea celor două victime şi reînhumarea lor în cimitir.
• După 66 de zile de durere, chin şi intervenţii pe la diverse foruri, soţiilor victimelor li s-a admis mutarea în cimitir a corpurilor neînsufleţite ale celor doi martiri.
• Pentru oficierea prohodului a fost admis consilierul eparhial din Cluj, Laurenţiu Curea, trimis de episcopul Nicolae Ivan, ambii cunoscându-1 foarte bine pe Aurel Munteanu. S-a mai deplasat la Huedin şi protopopul Clujului, Florea Mureşan, care în anii 1932-1934 fusese subalternul lui Aurel Munteanu ca preot în parohia Râşca, precum şi teologul Leon Munteanu. O dată cu ei a venit şi doctorul chirurg Eugen Nicoară.
• După deshumare, la autopsie, pe corpul lui Aurel Munteanu s-au constatat: plăgi profunde la gură şi gât, mai multe coaste rupte, leziuni craniene, barba ruptă. Aproximativ acelaşi gen de răni a avut şi cadavrul lui Gheorghe Nicula (2).
  După vreo 3-4 ore, cadavrele au fost transportate cu o căruţă militară, la cimitir, unde aşteptau înfriguraţi şi îndoliaţi, sute de români. Dar aceştia din urmă au fost alungaţi. Au fost admise la prohod doar 6 persoane: cei trei protopopi, soţia lui Aurel Munteanu cu fratele lui Victor şi mama-soacră a lui Gheorghe Nicula.
• Laurenţiu Curea, ajutat de Florea Mureşan şi Leon Munteanu a oficiat prohodul pentru Aurel Munteanu, iar protopopul greco-catolic Gheorghe Rusu, ajutat de Petru Crăciun, pentru Gheorghe Nicula. Nu li s-a dat voie să ţină discursuri. Gheorghe Rusu, apreciind patriotismul de care au dat dovadă, a adus de acasă o panglică tricolor, pe care a înfaşurat-o în argilă şi a lăsat-o peste sicriu.
• Pe cei veniţi de la Cluj, doamna Munteanu i-a invitat la o masă sumară de pomenire.
• Abia după 25 de ani, în septembrie 1965, cei doi martiri au fost deshumați din cimitir și așezați în fața catedralei moților, ctitorită în 1934, într-un mormânt lucrat în marmoră și mozaic, cu o cruce pe care este dăltuit chipul în marmoră al lui Aurel Munteanu, iar pe revers, o inscripție, cu următorul text: “Aici se odihnesc mucenicii; protopopul Aurel Munteanu și Gheorghe Nicula, morți la 10 septembrie 1940” (3).
• Sperăm ca trupurile lor să-şi găsească definitiva odihnă în acest loc.
• Dar sufletul lui Aurel Munteanu, bunul păstor sufletesc, a rămas şi va rămâne printre noi. Acesta nu poate pleca, deoarece a fost mai mult decât preţuit, a fost iubit. Aurel Munteanu a fost un om integru, fără să fie distant, ci dimpotrivă, săritor la orice chemare şi ajutor, apropiat, generos şi entuziast.
• A făcut atâtea pentru moţii de aici şi pentru această lume, încât şi dincolo se află în împărăţia celor ce s-au străduit să facă bine, în “cetatea celor drepţi”. Dar aceasta să fie mângâierea noastră.
  Note :
• l. Din relatările de la procesul amintit mai sus
• 2. Mai multe amănunte la N.D. Nicoară „ Mucenicul Aurel”. Cărţile vieţii. Ed. Epicopiei Ortodoxe Române, 1946
• 3. Vezi fotografia mormântului de lângă catedrală

• Cu toate măsurile de opresiune, ameninţare şi intimidare, ştirile despre tragicul sfârşit al victimelor din septembrie 1940, petrecut în Huedin, s-au răspândit peste graniţa impusă arbitrar, au ajuns la Bucureşti, dar şi în principalele capitale ale lumii. De aceea, autorităţile ungare au aprobat ca Tribunalul Regal Ungar din Cluj să judece şi să dea sentinţa în procesul asasinării protopopului Aurel Munteanu şi a plutonierului Gheorghe Nicula.
• Sentința nr. B 4239/19414 provoacă nu numai nedumeriri, ci devine când ridicolă, când josnică, prin ceea ce afirmă. în textul ei figurează expresii ca acestea: “populația exclusiv maghiară a orașului Huedin”, care “sărbătorea unitățile de honvezi unguri ce soseau”, a văzut cum în piață a apărut protopopul grec ortodox Aurel Munteanu, “ce era un șovinist”, că “ațâța populația valahă din munții apropiați”, că “înjura și batjocorea pe unguri”, ar fi afirmat că “trebuie stârpiți nu numai ungurii care trăiesc, dar, chiar și copiii din sânul mamei lor…” (1).
• Despre celălalt martir, în preambulul sentinței stă scris: “a fost în schimb în Huedin un alt individ, Gheorghe Nicula- care a manifestat prin fapte contra poporului maghiar… el a exploatat pe cetățenii de naționalitate maghiară, silindu-i să lucre fără plată” sau că “batea pe ungurii care în public sau pe stradă vorbeau limba lor…” în alt loc este acuzat că “vindea mulțimii dintr-un sac și la un preț majorat tutun despre care se spune că a fost confiscat, adică luat, de trupele românești înainte de evacuarea Huedinului de la comercianții unguri”{2). Motivarea declanșării maltratărilor, în proces este consemnată în următoarea formulare: “acestea au fost antecedentele cari au determinat izbucnirea amărăciunii latente încă în sufletele celor ce sărbătoreau pe frații lor și cari au făcut ca, cei scandalizați de atitudinea lui Aurel Munteanu și Gheorghe Nicula să treacă la fapte”.
• Plină de cinism, sentința spune: “La dezbaterea principală nu s-a putut lămuri împrejurarea cum s-a început și care a fost cauza imediată a maltratării celor două victime S-a constatat că “mai mulți inși din mulțime, scandalizați de purtarea victimelor… i-au atacat și au început să-i lovească…”. Puțin mai jos adaugă: “Vestea acestei întâmplări s-a răspândit ca focul printre mulțimea care sărbătorea și toți acei care au ajuns în aproprierea victimelor, cu mâna goală, cu bastoane, cu pietrii și cu ce le-a ajuns în mână au dat în el” .
• În sentință se recunoaște că în urma atâtor lovituri, victimele, care nu mai puteau sta pe picioare, au fost “duse în curtea unui om cu numele Gyucza” unde, “unii din mulțime continuau totuși să mai lovească în victime” .
• Derularea evenimentelor, potrivit sentinței, s-a petrecut astfel: “mai mulți făptuitori nedescoperiți încă, în orele de după masă, au dus căruța cu cele două victime în hotarul orașului și deoarece în urma multiplelor leziuni, cele două victime, în timp ce erau duse spre hotarul orașului, au încetat din viață, li s-a săpat acolo o groapă, în care au fost înmormântate…” (3).
• Din cei 17 vinovați, implicați direct în omorârea celor doi, în fața instanței au compărut: Mathe Fr. Szekeres I., Kozma A., Bartha A., Kudor I., Kovacs A., Mihaly S., Buday I., Gal J., Ercsei F., Matefi I., Otves I., Pocs I. Deci 13 acuzați de “crimă de omor”, dar tribunalul i-a găsit vinovați pe primii 7, în calitate de “coautori”. Potrivit articolului 70 din Codul penal, au fost acuzați de “delictul de leziuni corporale grave cauzatoare de moarte”, iar ceilalți 6 au fost achitați.
• Dar și cei găsiți vinovați au fost scutiți de răspunderea penală pentru cauzare de moarte. Pentru 6 din ei sentința prevedea condamnarea la o pedeapsă de 2 luni închisoare corecțională, iar pentru Mihaly S., la 3 luni, însă pentru toți se adăuga “suspendarea executării pedepsei pentru termenul de încercare de 3 ani”.
• Mai pe înțeles, s-a acceptat inițial vinovăția celor 7 implicați într-o crimă de omor, dar pe parcurs s-a respins calificarea acuzării pentru că “moartea s-a produs numai ca rezultat al acestor lovituri, mai ușoare sau mai grave”.
• Dar, în sentință mai putem găsi și formularea: “acuzații au recunoscut că se aflau într-o stare sufletească care exprimă amărăciunea și emoțiunea puternică de care au fost stăpâniți și care putea ușor să provoace excese din partea celor plini de fericirea eliberării și cuprinși de sentimente entuziaste patriotice, iar mobilul faptei lor a fost acel sentiment general omenesc (?) care este normal pentru toți adevărații membri ai unei națiuni demne… “(4).
• Ori, o astfel de sentinţă a Tribunalului Regal Ungar din Cluj, tipărită şi difuzată sub formă de broşură, nu facea decât să încurajeze asemenea atrocităţi, dovedind că făptaşii sunt pedepsiţi formal. De fapt au urmat multe altele în nord- vestul Transilvaniei.
• Abia după eliberarea nord-vestului României de sub stăpânirea horthystă s-a dat legea nr. 312/1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război şi a celor care au ordonat presiuni în scop de persecuţie.
• Prin legea nr. 526/1945, în iulie au luat fiinţă tribunalele poporului, care au judecat crimele de război.
• Completul de judecată” (5), în legătură cu crimele din Huedin, din septembrie 1940, a intentat acţiune penală pentru 18 acuzaţi, din care, în 13 martie 1946, au răspuns 8 acuzaţi, aflaţi deja în stare de arest: Matyas I., Kudor I., Kudor St., Ercsei Fr., Mathe Fr., Bethlendi Fr., Bartha A., Kovacs A., ceilalţi s-au ascuns, unii au fugit ceva mai devreme în Ungaria, ca să scape de pedeapsă.
• La proces, acuzarea a arătat că autorii morali ai acestor crime odioase au fost în mod nemijlocit conducătorii horthyşti, dar trebuie pedepsiţi şi cei care au comis crime în 16 localităţi din nord-vestul Transilvaniei.
• Referindu-se special la cei din Huedin, acuzatul Matyas Ioan Bruma a fost învinuit că în 10 septembrie 1940 a îndemnat un grup de elemente din gărzile naţionale maghiare să ucidă cu bâtele pe protopopul Aurel Munteanu şi pe plutonierul Gheorghe Nicula, pentru motivul că primul, în calitate de preot român, slujise mai mulţi ani în oraş şi ţinuse discursuri în care afirmase că nici o brazdă din Transilvania nu va fi cedată cuiva, iar secundul servise ca gardian public la poliţia din Huedin.
• Ceilalţi 16 (asupra numelor vom reveni mai jos) sunt învinuiţi că au bătut, maltratat, chinuit şi dus cu căruţa în câmp pe cele două victime, pe care le-au ucis cu bâtele, i-au îngropat într-o groapă improvizată, jucând apoi pe mormântul lor.
  Maiorul de jandarmi Fekete Paul a fost învinuit că „a asistat pasiv la uciderea celor doi, deși în calitatea sa ar fi trebuit să ia măsuri împotriva celor ce săvârșeau atrocități, el era obligat să le oprească, să cerceteze și să alcătuiască acte pentru sancționarea autorilor”(7).
• Dezbaterile procesului au durat patru zile (8-12 martie 1946). în prima parte a procesului s-a arătat cum propaganda revizionistă, timp de 22 ani, a otrăvit sufletele multor cetăţeni. Cu mult înainte de ziua dictatului de la Viena au avut loc manifestări revizioniste, însă şi acţiuni antirevizioniste, chiar şi în Huedin. Dar, aşa cum a prezentat lucrurile preotul reformat Bokor Martin din Huedin, în depoziţia sa, preotul Aurel Munteanu, “era cumsecade, comunicativ și popular, stând de vorbă cu fiecare cetățean al urbei în limba lui și nefiind stăpânit de ură de rasă”. Cât privește pe plutonierul Gheorghe Nicula, “fiind un organ al autorității de sat, prin firea lucrurilor și prin autoritatea pe care o avea, a trezit nemulțumiri în timpul funcției sale”. Se desprinde concluzia că cei doi, prin comportarea lor nu s-au dovedit a fi șovini, ci cu “manifestări de mândrie națională”, aceștia n-au trezit “nici o idee de revanșă”, ci aceasta “s-a putut naște numai în creere și mentalități morbide, fasciste…” (8). De aceea, se ajunge la concluzia că în asemenea împrejurări “trebuiesc privite întâmplările tragice din ziua de 10 septembrie 1940 din Huedin” (9).
• În continuarea procesului se analizează vina fiecăruia, se ascultă depoziţiile martorilor şi ale acuzaţilor şi se stabilesc principalii vinovaţi: Gal Fr., Mihaly Al., Pocs I., Budai I., Gyepu şi ca atare sunt condamnaţi la moarte, pedeapsă prevăzută de articolul 3 al Legii nr. 312/1945.
• Tribunalul Poporului din Cluj îi declară vinovaţi prin săvârşirea de crime de război prevăzute de art. 2 lit. E din Decretul-lege nr. 312 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, publicat în Monitorul Oficial nr. 94 din Legea nr. 260/1945 privitoare la extinderea legislaţiei române din Transilvania de nord, nulitatea de plin drept a sentinţei nr.B 4329 / 1941 a Tribunalului Regal Maghiar nr. 136/1941, a Tribunalului Militar Maghiar al Corpului IX Armată din Cluj.
• Acuzaţii Kovacs Fr., Ercsei Fr., Kovacs A., Mathe Fr., Kudor I. Duka, Kozma A., Szekeres 1., au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, iar Bethlendi Fr., la 15 ani muncă silnică; Bartha A., Deszi Fr., Ambrus Fr., la câte zece ani, Kudor St. Hanzi la 5 ani.
• Dar 9 acuzați citați la proces au avut grija de a părăsi țara, în dreptul lor stă scris „domiciliul necunoscutGal Francisc, Budai Ioan Gepu, Kovacs francisc, Pocs Ioan, Szekeres Ioan, Kovacs Andrei, Derzei Francisc, Ambrus Francisc şi Fekete Pal.
• Maiorul Fekete Paul a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, însă înaintea procesului a avut grijă să se facă nevăznt pe teritoriul României.
• Cel de al doilea proces ne dovedeşte că vinovaţii au fost identificaţi, judecaţi, fie prezenţi în boxa acuzaţilor, fie în lipsă.
• Unii acurați și-au recunoscut vinovăția, cel puțin parțial. Fapta lor josncă a fost condamnată la vremea potrivită, dar si după aceea, însă ea nu poate fi ștearsă din memoria multor români fiindcă a lăsat văduve, orfani, frați îndoliați, oameni cinstiți întristați.
  Note :
• 1. Pasaj din Sentința nr. B 239 / 1941 a Tribunalului Regesc Maghiar din Cluj
• 2. idem
• 3. Ibidem
• 4. Sentinţa a fost tipărită şi difuzată sub formă de broşură ignorând normele dreptului penal privind principiile morale referitoare la apărarea persoanei şi a vieţii umane. Prin popularizarea faptelor asasinilor aceştia devin eroi naţionali. O asemenea parodie de justiţie este comentată şi de către C.Mustaţă în „Teroare în Ardeal”, 2011, pag. 127
• 5. Completul de judecată era alcătuit din: Nicolae Matei – preşedinte, Nerva Hărăguş-asesor şi judecătorii populari Bojan Pavel, Szatmari Istvan, Dan Gheorghe, Albu Vasile, Nicolae Vasiu, Meseşan Augustin, iar acuzatori publici: Petre grozdea, Ghiran Moraru, Grigore Râpeanu.
• 6. Fragmente din sentinţă
• 7. Idem
• 8. Ibidem

• După 72 de ani de la cutremurătoarea dramă, petrecută la Huedin, când i-au fost curmate zilele protopopului Aurel Munteanu – acel brad viguros, bun păstor sufletesc şi promotor al culturii naţionale de la poalele Vlădesei – putem aprecia cu şi mai multă luciditate viaţa şi activitatea sa, moştenirea ce ne-a lăsat-o.
• Plecarea lui ar fi îndurerat şi la 100 de ani, pe toţi acei care l-au cunoscut, pe toţi acei care i-au simţit mângâierea şi alinarea. Dar această plecare din viaţa pământească, la numai 58 de ani şi felul cum s-a produs a fost de-a dreptul zguduitoare.
• Din 1907 până în 1940, aici şi-a definitivat personalitatea, exprimată printr-o simţire aparte faţă de moţi, situându-se în avangarda detaşamnetului ce s- a format pentru a bara calea tuturor răutăţilor.
• Cu câtă dibăcie şi inteligenţă, cu câtă forţă spirituală şi-a făurit o personalitate mesianică. N-a ezitat nici un moment să demaşte şi să combată crimele, cu un superb curaj civic, înfruntând mari pericole, atingătoare de însăşi viaţa sa.
• A fost şi a rămas prin cutezanţă un erou, un păstor şi un pedagog al neamului în această parte de ţară. Convingerea sa era că fiecare din noi aducem o încărcătură din străfunduri de existenţă, fiecare din noi suntem sinteza înaintaşilor, părinţi şi bunici, până acolo unde ajunge spectrul vital al existenţei noastre.
• Statornic în ideea de a înălţa neamul său, de a-1 şti respectat între toate neamurile lumii, a cuvântat, a zidit, a scris şi a murit pe altarul acestui ideal.
• Ce a însemnat el pentru românii din zona Huedinului şi ce moştenire ne-a lăsat?
• El, omul de pe Tâmave, împământenit la poalele Vlădesei, a oferit un sublim exemlu de iubire şi dăruire faţă de moţi, faţă de Transilvania, faţă de românii de pretutindeni.
• Nici un alt român din Huedin sau împrejurimi n-a dispus atâta trudă şi atâta suflet în interesul neamului, n-a simţit ca el, n-a suferit ca el, n-a murit ca el.
• Aurel Munteanu şi-a dat cel mai bine seama că-şi trăgea seva dintr-un popor cu o veche istorie şi cu o vocaţie istorică şi ca atare a devenit o scăpărare vie a conştiinţei naţionale. El ne-a atras atenţia că în noi trăiesc toţi strămoşii, iar simţirea lor a ajuns să se exprime prin noi, că nobleţea strămoşilor e nobleţea noastră, vitejia lor e vitejia noastră, victoriile lor sunt victoriile noastre.
• De aceea, apărându-le memoria, ne apărăm pe noi, iar noi suntem prelungirea lor în istorie.
• De câte ori a avut ocazia a scos în evidenţă faptul că pe noi românii ne încântă aceleaşi văi, dealuri, munţi şi păduri, aceleaşi cântece şi legende şi de aceea ne apărăm pământul ca pe noi înşine.
• El s-a convins şi ne-a convins că inimile noastre trebuie să bată în ritm cu inima pământului din care ne-am născut, de aici, armonia dintre noi şi tot ce-i în jurul nostru.
• El ne-a lăsat catedrala moţilor şi alte zeci de biserici, pe care le-a gospodărit şi ajutat să se doteze şi să-şi sporească rolul de locaşuri de rugă şi de mângâiere, dar şi un protopopiat puternic, de real reazăm al moţilor din nord-estul Vlădesei.
• Ne-a lăsat ca un testament gândurile sale bune, iubirea de moţi, iubirea de întreg neamul său. Şi-a pregătit o posteritate sigură făcând atâtea pentru moţi: şcoli, cămine, societăţi culturale, bănci populare, iar când a fost nevoie s-a situat în fruntea delegaţiilor de moţi, care s-au adresat regelui Ferdinand şi apoi trufaşului Carol al II-lea.
• La el s-a unificat fiinţa fizică cu idealul, care corespunde cu idealul unui neam întreg.
• Dacă cineva ar vrea să-l acuze de naţionalism, să nu uite că atitudinea lui era numai o reacţie la manifestările intolerante ale altora, o ripostă la provocare.
• Aurel Munteanu a fost eroul şi martirul care a pavat drumul de legătură dintre patrie şi eternitate, cu cruntele sale dureri, cu oasele sale.
• El s-a jertfit pentru dreptatea cauzei românilor, încât, acum. o mare, o adâncă tăcere a minţii şi a inimii, şi amândouă tulburate e tot ce putem să-i oferim ca un suprem omagiu.
• Generaţiile de azi au făcut câte ceva pentru păstrarea amintirii protopopului.
• Din anul 1990 strada pe care a locuit îi poartă numele.
• În satul Valea Drăganului școala generală cu clasele I-VIII se numește „Școala Generală cu clasele I-VIII Aurel Munteanu” .
• Prin grija neobositului protopop Dorel Puşcaş s-a înălţat un nou sediu al Protopopiatului (1). în faţa acetuia a fost aşezată statuia martirului-erou, operă a sculptorilor D.Cosma şi Al.Păsat(2). în spatele statuii, pentru a-i reda proporţionalitatea, dar şi specificitatea, este aşezată o placă de metal în care este decupată o cruce. Păstorul sufletesc ne este redat fără soclu, cu picioarele pe pământ pentru a ne convinge, dacă mai este necesar, de modestie, de persoană ce a stat mereu în mijlocul credincioşilor, pe care i-a iubit şi i-a apărat până la cea din urmă suflare. în mâna stângă ţine Sfânta Scriptură iar cu mâna dreaptă îndeamnă la pace şi bună înţelegere.
• În spatele statuii se află impunătoarea clădire a Protopopiatului, cu capelă, sală de ședințe, birouri și locuințe, cu sediul Fundației Cultural Filantropice „Protopop Aurel Munteanu”, care, din anul 2001, în memoria protopopului martir susține diverse activități culturale și filantropice cu caracter local. în cadrul acesteia funcționează și o cantină socială care oferă masa zilnică gratuită unui număr de 20 de persoane lipsite de posibilități materiale (3).
• Figura protopopului este redată în bisericile ortodoxe din Huedin, precum şi în clădirea Protopopiatului (4).
• În cinstea lui se organizează anual comemorări şi parastase, aşa cum au fost cel din anul 2005, ori din anul 2010, la care au participat preotul, primarul şi alţi locuitori din satul natal Merghindeal (5).
• La simpozionul organizat, protopopul Dorel Pușcaș în expunerea sa protopopul Aurel Munteanu în conștiința urmașilor săi”, a spus printre altele :”Acum la împlinirea celor 70 de ani de la săvârșirea sa mucenicească, îl rugăm să vegheze cu rugăciunile Sale asupra noastră, iar noi, urmașii săi, ne rugăm lui Dumnezeu: să-l așeze printre sfinții bineplăcuți Lui” (6). Profesorul dr. Mircea Popa a susținut comunicarea „ Protopopul Aurel Munteanu și ASTRA”, prof. dr. Cristian Filip a prezentat,” Dictatul de la Viena și consecințele lui” ,prof. Horea Matiș a expus tema „ Intrarea trupelor maghiare în Ardealul de Nord” , iar Nicolae Șteiu despre „Săptămâna zbuciumată a Huedinului ”,
• Deosebit de sugestiv este și „Sinaxarul moților” din revista dedicată protopopului martir, de către preotul dr. Ciprian Taloș, care spune printre altele :”Nu l-am văzut la față…dar fața lui am cunoscut-o de pe frescele bisericilor…e potrivită ca temă pentru icoană”(7).
• La Grupul Şcolar Huedin cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la înfiinţarea capelei unde a slujit şi cuvântat Aurel Munteanu a luat fiinţă o nouă capelă şi s-a organizat o expoziţie de fotografii de către directorul şcolii, Horia Matiş.
• Impresionantă a fost şi slujba şi parastasul din septembrie 2011, cu participarea înalt Prea Sfinţiei Sale mitropolitul Andrei Andreicuţ (8).
• Aproape în fiecare număr al revistei „Glasul”, editată de către Protopopiatul Ortodox Huedin, sunt înserate materiale despre venerabilul Aurel Munteanu.
• La data de 14 decembrie 2011 iPS Arhiepiscop și Mitropolit Andrei a dat aprobarea funcționării Centrului catehetic Protopop Aurel Munteanu” de pe lângă biserica Sfânta Treime Huedin II.
• Din asemenea considerente, rândurile de mai sus, sunt doar frânturi de icoană pe sticlă, sparte de durere şi înmărmurite în faţa trecerii lui în lumea veşniciei.
• Dacă din ele veţi reuşi, ansamblându-le, să refaceţi, cât de cât, o schiţă de portret a protopopului Aurel Munteanu, aşa cum a fost, adăugând şi ceea ce mai ştiţi de la părinţi şi bunici, înseamnă că ostenelile noastre şi-au atins scopul. Numai atunci o să-l simţiţi aproape, mângâindu-vă parcă şi zicându-vă: voi sunteţi puterea mea de istorie, partea mea de eternitate.
• Cartea a fost srisă spre aducerea aminte. Aducere aminte a tumultoasei sale vieţi, curmată de mâini asasine.
• Ea să constituie pentru vârstnici, ca şi pentru tineri, nu doar un pios omagiu, ci şi temeiul unui îndemn la păstrarea bunului de preţ – unirea în cuget şi în faptă, în dragostea pentru pământul strămoşesc.
• Şi să nu se uite sufletul celor duşi.
• Şi să fie şi o carte de învăţătură.
  Note :
• 1. Vezi clădirea sediului Protopopiatului
• 2. Este cea mai impunătoare statuie din Huedin
• 3. Valoarea întregii construcţii se ridică la peste 5 miliarde de lei
• 4. Veri reproducerile foto ale acestora
• 5. Fotografie de la parastasul din septembrie 2011
• 6. „Glasul”, nr. 1-8/2010
• 7. Idem
• 8. Fotografii de la eveniment Anexe
  1. Fragment din Notiţa autobiografică
  2. Publicaţia Sfatuitoriul, 1911
  3. Publicaţia Huedinul, nr. 1 din anul 1925
  4. Revista Glasul Moţilor
  5. Convocarea Comitetului Despărţământului ASTRA din anul 1929, pe tema ridicării unui monument al eroilor
  6. Adresa Despărţământului trimisă preşedintelui Iuliu Haţieganu
  7. Programul Serbările culturale de la Bălceşti din anul 1930
  8. Informarea cu privire la sărbătorirea zilei de 1 Decembrie 1930
  9. Programul zilei de 1 Decembrie 1939
  10. Informarea trimisă Prefecturii despre atitudinea populaţiei faţă de posibila cedare a Nord-Vestului Transilvaniei
  11. Articol din revista Renaşterea
  12. Scrisoare trimisă lui Iuliu Haţieganu
  13. Invitaţia la simpozionul 65 de ani de la Dictat

Nicolae Şteiu, autor sau coautor al următoarelor cărţi:
1. De sufletul lancului
2. Protopopul Aurel Munteanu erou şi martir al neamului
3. Leacuri pentru suflet. Umor moţesc
4. loan Teodor Stan-un mare patriot
5. Mărişel. File de geografie, istorie şi folclor
6. Beliş vatră străbună
I. Poieni. Spaţiu, istorie şi spiritualitate
8. Splendoarea Gilăului
9. Fildurile. Frumuseţe, istorie şi artă populară
10. Bedeciu.Satul nostru de suflet
II. Bologa pe treptele istoriei
12. Mor Iaca. Satul de la poala Măgurii
13. Huedinul şi împrejurimile lui